Nu cu mult timp în urmă, la Buzău a fost prezent vicepreşedintele Academiei Române, Dan Berindei. Cu emoţie şi admiraţie, el a vorbit despre gestul de nobleţe al omului de afaceri George Brăiloiu, cel care a cumpărat la licitaţie manuscrisele lui Cioran. Omul de afaceri a sacrificat din propriul buget pentru a achiziţiona manuscrisele gânditorului român. Gestul său este impresionant, iar laxitatea responsabililor statului jenantă. Câte plombe asfaltice au costat manuscrisele?!
Această întâmplare recentă demonstrează un mod deficitar de gândire al celor ce conduc. Exclud dreptul la viaţă al unui patrimoniu peren. România se recomandă ca fiind o ţară civilizată, o ţară cu o civilizaţie străveche, cu urme adânci în cultura universală şi, în ultima vreme, este prezentată ca fiind aspirantă la succese pe piaţa turismului. Ţara noastră are un background cultural sănătos şi un patrimoniu impresionat, dar, în zilele noastre, despre cultură se vorbeşte mai puţin sau chiar deloc. Ministeriabilii de la cultură sunt la fel de cunoscuţi ca şi mărimea bugetului lor.
Nu acelaşi lucru se întâmplă cu transporturile. Problema asfaltului preocupă personalităţi politice şi administrative de la cel mai înalt nivel. Fiecare centimetru de asfalt este „vernisat”. Din declaraţii, cincinalul de altădată nu se „realizează în patru ani şi jumătate”, ci chiar mai repede.
Desigur, problema infrastructurii este vitală pentru eficienţa economică a industriei, pentru siguranţa noastrăşi, bineînţeles, pentru promovarea şi dezvoltarea fenomenului cultural naţional. Din păcate însă, privind realităţile, poţi constata că realizările efective sunt o formă de „idealism” al aleşilor. Marea civilizaţie asfaltică, asupra căreia suntem preveniţi, de fiecare guvernare, că ne va „cotropi”, lipseşte în realitate. Alocările bugetare sunt îmbelşugate pentru dezvoltarea căilor de comunicaţii terestre, însă ele au ca finalitate, în multe situaţii, doar retrasarea conturului financiar al unor protejaţi ai sistemului.
În acelaşi timp, un domeniu vital pentru identitatea unui neam – domeniul cultural – este supus permanent austerităţii bugetare. Patrimoniul cultural există, avem o infrastructură culturală ce reprezintă cu adevărat ţara noastră. Mii de monumente zac în paragină, ruşinându-se de starea lor fizică, cerând cu tristeţe să moară în linişte, ferite de ochii publicului, atras de plăcuţa maronie, cu inscripţia „monument istoric”. Aproape nu reuşeşti să mai faci distincţie între acest simbol şi semnele de avertizare ale unor zone de pericol, iar această stare de lucruri este o crimă contra memoriei noastre comune.
De aceea, când vom fi iarăşi în situaţia de a alege, ar trebui să evaluăm şi competenţele culturale ale celor ce vor să ne convingă. Altfel, vom stârni ironia viitorimii, care va crede că am fost o generaţie ce a creat doar autostrăzi imaginare şi a plătit facturi exorbitante de refacere a infrastructurii rutiere şi, de fapt, acestea toate au fost doar nişte modeste plombe asfaltice.
În cazul manuscriselor lui Emil Cioran, onoarea noastră culturală a fost salvată de omul de afaceri George Brăiloiu. Pe viitor, să ne-o salvăm singuri, făcând alegeri potrivite.
Paul Negoiţă
