Alăturarea celor două cuvinte, pare o formă de idealism sau poate un titlu ce-şi putea găsi locul într-un ziar interbelic. Societatea prezentului are alte puncte importante pe agenda publică, nu alipirea cuvântului Înviere – termen care, în accepţiunea lui religioasă, ar trebui şters din dicţionarul civil, dacă este să fim de acord cu viziunea ateilor militanţi, deoarece ar putea atenta la „libertatea de conştiinţă” – de acela de unitate. Nici noţiunea de unitate nu se mai bucură de valoarea semantică din trecut. Chestiunea unităţii pare depăşită şi cumva rezolvată. Suntem parte componentă a Uniunii Europene, deci orice altă abordare privitoare la unitate pare improprie.
Lăsându-ne marcaţi doar de spusele altora, lucrurile par clare, mai ales când îngurgităm cu nesaţ opiniile unor „formatori de opinie” sau analişti. Lăsându-ne însă purtaţi de propriul cuget, pe aici, pe la noi, nu în depărtări macrosociale, putem constata că Învierea este o şansă, iar unitatea o necesitate.
Suntem în Săptămâna Patimilor şi, începând de la Duminica Floriilor, aflăm din fiecare text liturgic rostit în Biserică aspecte din viaţa Mântuitorului Hristos. Aceste texte, însă, oferă şi alte informaţii. Ele fac o analiză a societăţii şi a mentalităţilor de atunci. La intrarea în Ierusalim, contemporanii Domnului Hristos strigau: „Osana!”, iar numai după câteva zile clamau „Răstigneşte-L!”. O schimbare rapidă de atitudine. O transformare ce demonstrează lipsa unei capacităţi individuale de analiză şi predarea totală a sinelui în mrejele manipulării colective, dirijată cu virtuozitate. Această lipsă de consecvenţă bântuie încă istoria. Cei de atunci au devenit din persoane libere, gloate supuse influenţei celor ce-i conduceau. Iar alegerea făcută a fost pe măsură. Au ales să fie salvat de la moarte un tâlhar şi şi-au răstignit Binefăcătorul.
Un istoric al vremurilor recente spunea că şi românii încep să nu se mai constituie într-un popor, ci într-o populaţie, făcând, desigur, referire la lipsa de unitate, de omogenitate, dintre elementele constitutive ale corpului social actual. De la populaţie la gloată, drumul nu este lung…
Această situaţie este generată de schingiurile trecutului comunist, dar şi de modul eficient în care principiul „divide et impera” este aplicat cu abilitate de unii dintre „mai marii noştri”.
Categoriile socioprofesionale au fost învrăjbite, corpul social destructurat. În trecut se vorbea despre lupta de clasă, iar acum semnalul se dă „de sus” şi începe un adevărat război de gherilă internă, împotriva unei categorii profesionale. În mod furibund, aceasta este blamată in corpore. Toată societatea trebuie să o privească ca pe un loc unde sunt adunate toate dejecţiile. După un timp, ţinta devine alta, metoda este aceeaşi, iar rezultatul este sumbru – învrăjbirea propriilor compatrioţi şi sentimentul că aici nu ar mai fi loc pentru toţi sub soare, deci se impune lupta fratricidă pentru a-şi găsi fiecare locul.
Este trist, pentru că lupta nu se dă cu organizarea sistemului defensiv – economic, social, educaţional, sanitar etc. Nu se fac eforturi pentru asigurarea unui mediu economic corect şi satisfăcător pentru cei care muncesc, pentru o educaţie mai bună sau pentru un sistem medical mai sigur. Se dă o luptă absurdă cu fiecare segment social.
Paradoxal, nu? Când întreaga lume se aliază, se adună în cadrul unor organisme comune, fie ele şi doar cu eficienţă tranzitorie şi scop pur economic, societatea românească este încă disipată, răvăşită şi învrăjbită. Şi totul pentru putere sau mai bine zis pentru tot mai multă putere!
Plecând de la această radiografie, fie ea şi sumară sau imperfectă, nu este greu de realizat cât de mare este nevoia de unitate a românilor, atât la nivel naţional, cât şi la nivel local. Şi nu mă refer la unitatea liderilor politici – că aceasta există, dincolo de divergenţele televizate sau declaraţiile siropoase – ci la unitatea dintre noi.
Momentul Învierii şi momentul în care mare parte dintre români iau lumină din aceeaşi lumină sfântă – aceeaşi lumină care se multiplică fără să se împartă – acest moment în care milioane de români vor sta umăr la umăr, trebuie să trezească în suflete dorinţa de unitate, conştiinţa fraternităţii. Aşadar, Învierea Domnului este o şansă – din fericire repetabilă! – pentru unitatea neamului românesc!
Paul Negoiţă
