Risipitorii veacului nostru

 

Biblia este cu adevărat cartea cărţilor. Fiecare cuvînt, fiecare expresie comunică polisemantic, îmbogăţeşte spiritual, hrăneşte intelectual. Dacă facem referire strict la denumirea pildei Fiului risipitor putem avea extracţia unei profunzimi aparte, nu doar în conţinutul istorisirii ci chiar de la titlu. Un risipitor e mai mult decît un cheltuitor, un nerecunoscător, un desfrînat, etc. Termenul este „acoperitor”, într-un fel sau altul pentru fiecare dintre noi. Ne regăsim cu mai multă plinătate sau cel puţin într-un ciob din el. De aceea, pilda în sine nu este doar a unui fiu, ci a fiilor neamului omenesc. Sfînta Evanghelie dă exemplul unui fiu, care cerînd de la tatăl său partea de avere ce i se cuvenea drept moştenire, a plecat cu buzunarele pline ca să petreacă într-o ţară îndepărtată. Istorisirea aceasta despre fiul risipitor este atît de populară şi îndeobşte cunoscută şi ea a putut – cu înţelesurile ei adînci – să dea marilor predicatori şi comentatori biblici, posibilitatea de a scoate din ea învăţături pentru viaţa trupească şi pentru viaţa sufletească. Din toată această întîmplare, din lunga povestire evanghelică, este demn şi de interes să reţinem faptul că acest fiu, pe care Biserica îl numeşte risipitor şi desfrînat, cînd s-a văzut stăpîn pe atîta avere, a uitat de dragostea tatălui, a uitat de căldura căminului părintesc, a plecat şi… dus a fost. Ca un fugar! Acasă, bătrînul tată şi-a înăbuşit durerea în lacrimi. Toată bătrîna lui faţă fu udată de plîns, toate brăzdăturile îmbătrînitului său chip, fură scăldate în lacrimi… Zadarnic, căci fugarul nu mai putea fi oprit!…

Ce-a urmat, a fost ca un vis, din care fiul risipitor s-a trezit sărac, singur şi disperat… Dar, să istorisim.
Ajungînd în ţara îndepărtată a plăcerilor, în faţa păcatului, tînărul şi-a luat mai întîi o casă frumoasă cu chirie, şi-a cumpărat cîţiva robi, şi a început a se îmbraca întocmai ca regii. Curînd au apărut prietenii şi prietenele, care „îl ajutau” în isprăvirea averii, dar îi întreţineau orgoliul şi nesaţul. Contextul ales dezlănţuise toată furtuna simţurilor, care-l făcea să guste cele mai deznădăjduite chinuri ale plăcerilor. Toate pornirile înfrînate şi înfrînte pînă atunci, izbucniră şi se revărsă ca un torent pe care nu-l mai puteau nici domoli, nici stăvili zăgazurile…
Într-o zi averea secară. Tumultul unei vieţi îndestulate devenise scrum şi amintire. Trezirea, revenirea în sine apărea, dar cu vădite semene de tardivitate pentru statutul său economic, social şi moral. Visul începea să se destrame. Risipitorul se cutremură! Pe neaşteptate  „prietenii”, cei binevoitori şi simpatici pînă atunci au dispărut. Cum o nenorocire nu vine niciodată singură, peste locul acela s-a mai abătut şi seceta şi foametea, iar nesocotitul tînăr ajunse pîndar la porcii unui bogătaş, fără simbrie, fără mîncare multă, gol şi murdar… O lepădătură, la care nimeni nu se mai uita. Acum visul se sfîrşise şi el se văzu sărac, singur şi disperat…
Asemenea exemple de fii risipitori care întinează numele părinţilor, sînt destui şi azi. Sînt însă şi alte chipuri de a risipi averea. Tînărul din Evanghelie, cheltuind în desfrînări şi risipind averea părintească, s-a făcut străin – sălăşluindu-se în oraşul acelor cetăţeni vicleni, care l-au linguşit, pentru ca să-l părăsească atunci cînd nu mai avea nimic. A rupt inima tatălui, şi i-a risipit munca şi strînsura lui de-o viaţă. Ce nu se putea face cu acei bani, ce nu se putea împlini cu acea avere? Poate că erau bolnavi care aveau nevoie de îngrijire, poate că erau văduve şi orfani care mureau de foame, poate că erau bătrîni neputincioşi şi neajutoraţi! Dar, să coborîm din lumea parabolei şi să stăm în vîltoarea vieţii pe care o trăim. Vom descoperi atîţia risipitori, vom găsi atîţia desfrînaţi… Sînt oameni şi popoare care, ca şi tînărul din evanghelie, cheltuiesc în nesocotinţă şi risipesc averea părintească.

Mînaţi ca de-un duh potrivnic, ei lucrează cu înfierbîntare la desăvîrşirea propriei lor prăbuşiri
Stăpînind pămîntul şi marea, văzduhul şi adîncurile, ei scot averea care nu este numai a lor şi o îngrămădesc în „viţei de aur”. Lacomi, egoişti şi fără suflet, ei vîră „aurul” în propria ogradă, dispreţuind pe ceilalţi sau distrugînd viaţa aproapelui „investind” în ţevi de tun, îl în bombe atomice şi în rachete, sau „căptuşind” cu el maşini infernale, ucigătoare. În nesăbuita lor risipă, în nesocotinta lor pofta de cucerire, ei se pregătesc să aprindă pămîntul, să nimicească vieţi, să semene pustiul şi groaza morţii. Cel puţin risipitorul din Evanghelie, prin fapta lui, a cauzat răul numai la două persoane: tatălui pe care l-a părăsit şi l-a mîhnit, şi lui însuşi, pregătindu-şi drumul către sărăcie şi excludere socială… Dar risipitorii vremurilor noastre? Dar duşmanii păcii şi semănătorii urii? Dar corupţii de tot felul care risipesc averea comunităţilor sau a popoarelor? Averile pe care ei le risipesc şi odată cu acestea speranţele celorlalţi pe care le năruiesc  nu sînt de fapt ale lor… ci ale celorlalţi, iar ca mandatari ai oamenilor şi le însuşesc fraudulos şi le folosesc cu deturnarea scopului firesc. Rodul muncii milioanelor de oameni semeni, care plătesc impozite pentru a fi bine comunităţii, este înghiţit de hămesiţi ai momentului. Banii mamelor şi copiilor, care aşteaptă pe soţii lor şi pe părinţii lor să le aducă o pîine mai îndestulătoare şi să le asigure o viaţă mai demnă devin, uneori, chete pentru luxul nedemnilor „administratori” publici. Stăpînind aceste averi, risipitorii veacului nostru nu mai cunosc grija altora, nu mai înţeleg nevoia altora. Sînt oare destule şcoli pe pămînt, sînt destule spitale, destule azile pentru bătrîni? Sînt destule instituţii de luminare a oamenilor?
Se vorbeşte despre corupţie generalizată,  se aud veşti despre războaie, se vorbeşte de ţări cotropite, despre graniţe străine călcate în picioare. Bunuri materiale şi culturale inestimabile sînt nimicite… sau lăsate în paragi­nă. Popoare care gem sub asuprire, oameni care fug de acasă de teama prigoanelor sau din cauza instabilităţii sistemelor politice, economice şi sociale, vieţi care se jertfesc în focul războaielor… De ce? Şi pentru ce?

N-a mai rămas nimic de făcut, decît grija de a se fabrica „soluţii” de nimicire a vieţii şi umilire a normalităţii?

Însă risipitorii veacului nostru nu simt decît gustul aurului, nu cunosc decît pofta sîngelui. Pacea şi liniştea lumii au fost încarcerate într-un lagăr de exterminare!… Sîntem datori să spunem şi să fim acizi cu lucrurile acestea! Sîntem datori să apărăm viaţa, sîntem datori să apărăm libertatea, cultura şi civilizaţia, cinstea, onoarea, familia ! Sîntem datori să luptăm ca să asigurăm copiilor noştri, urmaşilor noştri, un trai demn şi liniştit. Dumnezeu ne-a dat viaţa nu pentru ca să ne-o surpe alţii, ci pentru ca s-o trăim! Dumnezeu ne-a dat priceperea şi puterea de muncă nu pentru ca roada ei să ne-o nimicească sau să o fure alţii! Cu tînărul, pierdut din evanghelie s-a întîmplat o minune, căci venindu-şi în fire, adică stînd de vorbă cu propria lui conştiinţă şi-a dat seama de cumplita greşeală în care căzuse şi s-a decis să ia o hotărîre eroică…

„Mă voi scula – a zis el – mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: am greşit în faţa cerului şi a ta!… primeşte-mă acasă, măcar ca pe unul dintre slujitorii tăi” (Lc. 15, 18-19).

Mai este nevoie să spunem că tatăl a vărsat lacrimi de bucurie, că şi-a deschis braţele şi l-a strîns la piept? Că l-a sărutat cu duioşie? Este de prisos! Căci numai inima tatălui poate să se înduioşeze de durerea fiului! Tatăl se înseninează văzîndu-şi fiul şi cu glas răsunător de bucurie porunceşte slugilor:
„E fiul meu, puneţi pe el haina cea mai frumoasă, daţi-i inel în mînă şi încălţăminte în picioare… Faceţi ospăţ ca să prăznu­im bucuria, că fiul meu acesta era mort şi a înviat, era pierdut şi s-a aflat!”( Lc. 15, 22-24).
Priveliştea era măreaţă: un fiu care-şi cunoaşte greşeala, care se pocăieşte şi-şi cere iertare şi un tată care uită şi iartă totul!… Iar peste toate acestea, bucuria restabilirii armoniei, a liniştii, a păcii! Dar parabola nu se sfîrşeşte aici. Mai este vorba şi de fiul cel mare, care venind de la lucru, n-a privit cu ochi buni primirea făcută de tată fiului celui pierdut… Şi vrînd să-i îndulcească inima, tatăl şi-a arătat mărinimia şi a zis: „Tu eşti pururea cu mine şi toate ale mele sînt ale tale… Dar se cădea să ne bucurăm, că fratele acesta era mort şi a înviat, era pierdut şi s-a aflat”… (Lc. 15, 25-32).
Plecînd de la realitatea istorisirii evanghelice Dumnezeu va face „curăţenie” şi în societate. Viţelul de aur al veacului se va prăbuşi, iar „stăpînii” lui stînd în faţa conştiinţei proprii şi în faţa lumii vor fi pedepsiţi pentru ingratitudinea lor. Să ne rugăm lui Hristos – Domnul Păcii – să ne dea fericirea de a putea să trăim şi noi o asemenea zi şi să gustăm plăcerile acestei fericite bucurii şi să ne analizăm pe noi înşine, pentru a elimina tot cei risipitor din firea noastră.

Lasă un răspuns:

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Site Footer

Sliding Sidebar

Despre mine

Despre mine

Paul Iulius Negoita

Recent Posts

Facebook