Un dar mic și totuși…
Legea lui Moise prevedea legământul dintre Dumnezeu și poporul evreu. În baza acestei legi, una dintre obligațiile familiilor care aveau copii, era să aducă la templu pe întâii născuți. Se aducea jertfă cu această ocazie, iar sacrificiul era după starea materială. Cei cu stare bună aduceau un miel, iar ceilalți o pereche de turturele. Ritualul le amintea evreilor eliberarea din robia egipteană și pierderea primilor născuți ai egiptenilor.
Darurile și jertfele de la templu aveau valoare simbolică, indiferent cât de grele erau sub aspect material. În fața Domnului erau egale.
Maica Domnului a respectat acest ritual, deși, știind bine care este menirea și proveniența Fiului ei, ar fi putut să nu se supună rânduielii. Însă, a vrut ca nicio iotă și nicio cirtă din lege să nu treacă.
Maria, cu respect față de Dumnezeu și cu dragoste față de oameni, a pășit cu pruncul pe brațe în templu. Lui Dumnezeu îi aducea mulțumire, oamenilor exemplu.
Fecioara se trăgea din neamul lui David și Solomon, cei mai mari regi ai Israeliților. Cu toate acestea, era atât de modestă, încât, după nașterea din staul, a adus jertfă la templu două turturele.
Sublim model de smerenie! Încurajare perfectă pentru cei care cred că Dumnezeu cântărește în cantități și nu în trăiri.
La Dumnezeu fețele și numărul talanților nu se calculează ca pe pământ. Oricât de mare este un dar, dacă e lăsat fără dragoste, fără inimă curată, cu părere de rău, nu este bine-primit. De aceea, a fost atât de cinstit banul văduvei….
Noi îi învățăm pe cei care vin la biserică să ne întrebe câte vase sau alte daruri trebuie dea de pomană, astfel: dincolo de rigoarea numerică, trebuie fiecare să dea cât poate, fără a-i părea rău.
Maica Domnului prin fapta sa, dă pildă luminoasă. Înzestrarea materială e contextuală, sinceritatea faptei e divină.
Dacă nu este rezultatul lenii, sărăcia nu e relevantă în raporturile cu semenii. În fapt, nici nu ar fi atât de împovărătoare, dacă nu ar interveni duhul mândriei.
De asemenea, bogăția nu e păcat. Apoi, și prin ea însăși, starea materială nu este un motiv de a acorda cinste cuiva. Demn de cinste este cel care o folosește ca pe un dar al lui Dumnezeu.
Așadar, gestul ritual al Mariei este unul care ne dă prilej de reflecții și pildă de urmat cu sfințenie a ritualurilor noastre cultice.
În leagănul brațelor dreptului Simeon
Prezentarea pruncului Iisus la templu a fost un moment solemn și mare. Dacă evreii ar fi înțeles cine este Iisus cu adevărat, ziua aceasta ar fi reprezentat un reper unic în istoria Israelului. Preoții de atunci ai Templului, nici nu au intuit ce prunc aveau în față.
Pe cât de discret și liniștit s-a petrecut acest moment în fața oamenilor, pe atât de mult s-a bucurat Dumnezeu, pentru Fiul cel trimis în lume, ca să-i îndumnezeiască pe oameni.
Bucuria Cerului a fost împărtășită de cineva, în mod special. Simion aștepta de ani buni să vadă marea minune de care se îndoia în tinerețe.
La intrarea în Templu, Simion, fără indicii omenești, a mers drept la pruncul Iisus. Cucernicul bătrân l-a luat în brațe și a zis: Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor; lumină spre descoperirea neamurilor şi slava poporului Tău Israel” (Luca 2, 29-32).
A rostit o adevărată teologie a respectării voii lui Dumnezeu, o rugă receptată de Biserică, încă din zorii nașterii.
Simeon reprezintă întruparea adorației divine, a mulțumirii și încrederii în Dumnezeu. El vorbește cu Domnul, deși este un smerit bătrân, pe care contemporanii îl priveau cu mila unui uitat de Dumnezeu printre ei. În rugăciune exprimă ceea ce crezuse dintotdeauna: viața și moartea sunt în mâna Domnului și pe ambele le privea și le primea ca daruri divine. Deci, era pe deplin împăcat cu el însuși.
Simeon are generozitatea sfinților. A luat cu candoare pruncul în brațe și s-a bucurat din tot sufletul pentru mântuirea ce urma să vină, deși el nu mai putea să-i vadă rodul cu ochii lui trupești, care obosiți fiind de atâția ani, urmau să se stingă.
Cuvintele Dreptului Simeon despre pruncul Iisus sunt cea mai minunată mărturie despre divinitatea lui Iisus. Vede în Iisus – în comparație cu toți bărbații mari și sfinți pe care i-a dat poporul până la El -, Omul fără egal, care își va mântui neamul și lumea. Iisus era noul soare al omenirii.
Simeon, prin cuvintele sale, răspândește pace și împarte lumină peste toți. El murea liniștit. Lumea primise darul aștepta, iar el avusese bucuria sa țină în brațele lui uscate ca două ramuri de arbore bătrân, pe Pruncul Sfânt.
Proorocia Dreptului Simeon
Maria și bătrânul Iosif s-au mirat de faptul că acest bătrân a cunoscut atât de ușor originea divină a Pruncului. Simeon a binecuvântat Pruncul și i-a pregătit Mama pentru a rezista durerii prin care va trece, când va fi răstignit.
Iată, acest Copil va fi pentru mulți în Israel pricină de cădere și pentru mulți pricină de ridicare. Gândurile multora vor ieși la lumină. Sufletul tău chiar va fi pătruns de sabie!
Această prorocie stă la începutul istoriei lui Iisus printre oameni, deoarece aruncă reflecție asupra a ceea ce va fi viața Pruncului pe pământ. Istoria vieții lui Iisus calcă drumul prorociei din ziua venirii la Templu.
Iisus a fost și atunci și în decursul secolelor subiect de controverse. Mulți dintre cei care l-au cunoscut l-au iubit, însă ….alții l-au urât și viața lor, a fost dusă încercând să lovească cu piciorul în țepușă.
Cu dragoste mare îl iubesc unii, cu cruntă înverșunare se luptă împotriva lui destui…
Dar, conform învățăturii Domnului Iisus, El este pentru cei buni mântuirea, iar pentru răi pierea. Cei care l-au iubit, au găsit în El viață nouă. Cei care nu au fost capabili de această iubire, și-au înveninat viața și au pus-o în slujba urii.
Iisus este cu adevărat piatra de încercare a inimilor.
Iisus s-a născut pentru toți și așteaptă pe fiecare…Stă și bate cu răbdare la ușa sufletului nostru și dorește ca ura să se transforme în iubire, pentru ca apoi El să preschimbe întristarea în bucurie și deșertul în plinire.
Proorocița Ana
Pe când Simeon vorbea, Ana a venit alături de ei. Dar cine era Ana? Ana era și ea bătrână – 84 de ani – și încercată de viață. Soțul îi murise și trăia în schimnicie, departe de ispite și păcate. Își căuta liniștea în Dumnezeu, la Templu. Zilele și nopțile și le petrecea în rugăciune. Era severă cu ea însăși și iubitoare cu cei din jur. De aceea, Domnul i-a îngăduit să trăiască ani mulți – căci vârsta înaintă este un dar divin – și să-l vadă le Iisus. Era un exemplu de stăruință în rugăciune, un model util nouă, care doar după câteva clipe ne rătăcim cu mintea. alunecând de la textul sfânt spre griji de tot felul.
Așadar, Ana a avut răsplată egală cu Simeon.
Împreună au putu să-i mulțumească Domnului că la capăt de zile a văzut mântuirea lumii.
*
Așadar, când vorbim despre Întâmpinarea Domnului, ne amintim de biblicele pagini despre Simion și Ana. Dumnezeu i-a învrednicit, la bătrânețe, să-l vadă pe Iisus, pentru că L-au dorit în toate zilele vieții lor.
Dumnezeu nu se lasă nedescoperit de cei care-l caută cu adevărat. Nu se ascunde nici unei inimi cinstite. Îi răsplătește pe cei care-i fac voia, iar celor drepți le descoperă bunătatea Sa.
Răsplătește pe toți cei care sunt capabili să simtă bucuria. Virtutea aduce întotdeauna fructe bune la gust. Iar virtutea răbdării, de care s-au învrednicit Simeon și Ana, le-a fost răsplătită, Dumnezeu, aranjând-le minunata întâlnire de la Templu.
