Deunăzi am întâlnit un artist. Unul de-al nostru, local şi contemporan cu noi, pe care istoria artei, după cuviincioase cerneri, îl va reţine pentru ea. Căzut pe gânduri, cu mâinile ce mai frământau chipuri care stau în vârf de cuget, cu trăiri artistice care nu se pot naşte, din lipsa unui mecenerariat local.
A căutat, probabil, pe la rubricile de anunţuri, dar nu a găsit vreo ştire cum că Mecena ar fi murit la Buzău, deci, încă mai are această certitudine, mai are încă speranţa ca nu e totul definitiv.
„Soarta” artistului, condiţia lui de artist, are patetismul şi suferinţa „specifică” artei care se naşte greu şi este „opacă”, mai ales contemporanilor, însă imaginea culturală a Buzăului de astăzi aduce, cumva, cu viziunea eminesciană „cu braţe albe pe piept puse cruce” din poezia „Mortua est”.
Or mai fi poate ceva „poieţi de curte” care mai obţin “stipendii comunitare”, însă creaţia artistică actuală este vizibil neglijată, şi nu din cauza cenzurii politice, ci din cauza cenzurii… economice. Afectată permanent de crize economice, „categoria socială – artişti” luptă, după putinţă, cu noul tip de „abstinenţă”. Dacă pentru scriitori este ceva mai simplu – consumul de material incipient fiind propria trăire, albul filei şi mina de pix, iar apoi această muncă devine „publică” în tiraje confidenţiale, aşa cum inspirat spunea unul dintre aceştia -, pentru artiştii plastici drama „aprovizionării” este un obstacol greu de trecut, iar „desfacerea produsului finit”, în lipsa unei „pieţe specifice”, devine o dramă. Rezultatul : chipuri care zac, fără să mai prindă vreodată viaţă, în peri de pensulă, blocuri de piatră care ţin încătuşate siluete monumentale ce nu vor bucura niciodată ochiul…, sensibilităţi care vor muri chiuretate de un „timp neprielnic” naşterii lor.
Pare doar o dramă personală a celor care insistă să facă artă şi nu politică, spre exemplu, – pentru „a-şi croi altă soartă”. Este însă o dramă a comunităţii locale, o pauperizare spirituală şi materială a viitorului. Efectul sărăciei spirituale va afecta generaţiile prezente, care, lovite estetic de tot felul de bolovani cu fumuri de operă, chipuri triste, conştiente de inesteticul lor, ruşinate de o prezenţă atât de publică, realizări diforme, care, dacă ar putea vorbi, ar mărturisi sentimentul pudorii şi ar cere să fie lăsate de-o parte să-şi macine existenţa fără stresul expunerii.
Buzăul are nevoie de un proiect cultural finanţat rezonabil. Orice oaspete va rămâne „încântat gastric” după o îmbălsămare cu ţuica de Buzău şi cârnaţii de Pleşcoi, însă, pe lângă aceste produse perisabile, se impune ca Buzăul să aibă şi altceva „de laudă” – arta sa contemporană. Fenomenul artistic trebuie să renască, pentru a nu ajunge la confuzii între zgomotele şi, uneori, muzica diferitelor bresle (berari, dealeri auto) sau manifestări artistice susţinute cu banii comunităţii, cu invitaţi de departe, care dau insomnii destul de dese riveranilor Pieţei Dacia şi actul artistic peren.
Investiţia publică în arta de calitate este o datorie a comunităţii. Într-o lume economică confuză, a valorilor financiare incerte, a valutelor fluctuante, un obiect de artă, dacă nu se bucură de o creştere a valorii, cel puţin şi-o va păstra peste timp. De aceea, poate, cu un efort firesc, ne vom trezi din buimăceala subculturală şi, în cel de-al două mii doisprezecelea ceas, să avem o politică culturală locală care să sprijine artiştii locali, de orice gen, şi să evite cheltuielile cu arta „ecoului”.
Paul NEGOIŢĂ
http://www.opiniabuzau.ro/index.php/opinii/4581-mecena-a-murit
Ceai de urzică
Blăjani – file de monografie
Retropelerinaje Buzoiene
Fascinația rostirii
Daruri cu tâlc
Cuvant despre Cer
