Se fac planuri, se nasc idealuri, se fac programe politice, se desfăşoară campanii electorale – odată cu acestea se emit idei profunde şi pragmatice, utile şi vindecătoare pentru societatea modernă – şi totuşi rozul vieţii sociale nu este vizibil pentru toţi cei ce contribuie efectiv la susţinerea vitalităţii ei. Multe dintre aceste idealuri sunt definitiv afundate de maladia morală a societăţii moderne, de corupţie.
Termenul de corupţie, provenit din punct de vedere etimologic din limba latină, înseamnă decădere morală. În Evul Mediu, el se referea la descompunerea fizică după moarte. Numai în epoca modernă termenul a fost „monopolizat” de sistemul politic şi administrativ.
În Europa, funcţionarea instituţiilor democratice este afectată până la riscul disoluţiei sau decredibilizării totale de amploarea fenomenului. Comisia Europeană susţine că, indiferent de natura şi de amploarea corupţiei, aceasta afectează toate statele membre, precum şi Uniunea Europeană în ansamblu, prin scăderea investiţiilor, prin impactul negativ asupra funcţionării echitabile a pieţei interne şi prin reducerea finanţelor publice, iar diferenţele în ceea ce priveşte performanţele economice dintre statele europene sunt dictate chiar de accentele dramatice ale corupţiei, pe lângă disciplina şi seriozitatea muncii depuse.
Corupţia, „personaj” prezent zilnic pe canalele de ştiri naţionale sau europene, constituie una dintre cele mai grave forme de poluare a vieţii sociale, este o ameninţare majoră, o maladie a modernităţii. Efectul fenomenului este dezastruos. Pornit ca o soluţie de rezolvare personală a unor chestiuni şi ajunsă în „lojele” înalte ale statului, are un efect percutant şi degenerativ în societate, afectând, dincolo de limitele bugetare actuale, pe termen lung, mentalităţi şi viziuni sociale, iar în ţări precum România este utilizată ca instrument de control social.
Corupţia destructurează principiile fundamentale ale statului de drept, erodează regula legii, constituie o negare a drepturilor omului, generează discriminare şi inegalitate, îmbogăţiri rapide şi ilicite, duce la crearea unor monopoluri care pervertesc şi afectează până la distrugere mecanismele economice concurenţiale, încalcă drepturile sociale şi, în cele din urmă, slăbeşte încrederea între oameni.
La acest capitol, în clasamentul european, România ocupă, din nefericire, locuri fruntaşe. În toate campaniile electorale desfăşurate după anul 2000 – şi mai cu seamă în campania prezidenţială din 2004 – dezideratul combaterii corupţiei a fost unul dintre principalele atuuri electoarele. Rezultatele delegării de sarcini de la popor către aleşi se văd.
Fenomenul îmbracă la nivel local şi central forme precise, din ce în ce mai „organizate” şi foarte greu de destabilizat. Vor veni iar alegeri, iar unul dintre criteriile după care trebuie judecaţi viitorii aleşi este acela al cinstei. Adesea s-a făcut o disociere nesănătoasă între morală şi politică, considerându-se că sunt la poluri total opuse. Iar rezultatul este vizibil. În ultimii 20 de ani, românii au plătit „tribut” propriilor concetăţeni, pe care ei înşişi i-au ales, mai mult decât au plătit turcilor în 400 de ani.
Toleranţa pentru micile sau marile scăpări ale liderilor locali şi naţionali, care în mod vizibil au dobândit un statut financiar îndestulat, trebuie să înceteze. Este nefiresc ca o comunitate sau un stat să dea mandate administrative pentru gestionare valorilor economice comune unor persoane care, indiferent ce culori politice reprezintă sau sentimente politice de grup ar încălzi, nu au structura morală care să susţină afirmaţiile sau intenţiile lor. Ce companie privată îşi deleagă conducerea unor persoane care îi aduc prejudicii financiare prin actul incompetent de administrare sau prin necinste şi infracţionalitate? Ce om lasă cheia casei sale pe mâna unui vecin necinstit? Cum poate progresa o familie sau o persoană a cărui „puşculiţă” este permanent „scuturată” de agoniseala zilnică, tocmai de cel ce o are în grijă? Este un act raţional să tolerezi asemenea situaţii? Desigur, răspunsul îl avem fiecare dintre noi, iar decizia de a fi mai analitici în actele noastre de delegare a puterii ne aparţine. Poate că electoratul român nu-şi va vinde, pe un „ciur de linte”, pe un peşcheş mărunt, votul. Poate va realiza că omul, în sine, se îndreaptă foarte greu dacă este lăsat în acelaşi mediu, iar speranţa schimbării comportamentale a unor oameni politici ce au produs „gafe” este o iluzie, deoarece, aşa cum spune înţelepciunea populară, „năravurile” nu se schimbă. Poate că electoratul din 2012 nu va mai fi orbit de ceea ce va putea primi atunci, fără să se întrebe de unde sunt acele bunuri, cât va trebui să plătească înapoi pentru ele şi dacă merită să-şi vândă onoarea; şi nici nu va simula vreo formă de „ignoranţă”. Lucrurile sunt evidente şi nu are nimeni nevoie de studii sociologice pentru a observa că un personaj politic sau altul are mai mult decât putea dobândi prin mijloace licite, mai ales la noi, unde etalarea ostentativă a bunurilor şi valorilor deţinute este o patimă.
De aceea, idealurile, planurile, soluţiile viabile nu pot fi credibile prin ele însele. Sunt credibile şi realizabile atunci când cei ce le propun nu sunt afectaţi de deficienţe morale, iar lipsa unei atitudini electorale corecte va duce, inevitabil, la proliferarea fenomenului corupţiei, cu toate consecinţele sale.
Paul NEGOIŢĂ
http://www.opiniabuzau.ro/index.php/component/content/article?id=6212
