Ieşiţi din bezna roşie, în care actul politic era apanajul nomenclaturii, iar „alegerile libere” se desfăşurau regulat, cu prezenţă maximă şi cu propusul ales deja, anul 1990 a reprezentat renaşterea speranţei şi revigorarea electoratului amorţit de rezultatele previzibile ale acestora. Fascinantă, deşi oarecum de prisos, lupta electorală din anul 1990 a fost o noutate, cel puţin la nivel prezidenţial. Românii au ales atunci cu un procent zdrobitor un emanat al revoluţiei. Efortul „revoluţionar” al lui Ion Iliescu a fost răsplătit, iar al treilea clasat, Ion Raţiu, „extraterestru” printre români, primit de altfel destul de „neprotocolar” şi la Buzău, de abia a trecut de procentul de 2 la sută. Într-un fel, este explicabil rezultatul. Un personaj cu rezultate economice profitabile în domeniul transporturilor navale şi imobiliare, cu studii de drept la Cluj şi economice la Munchen, cu un doctorat în Ştiinţe Politice la Cambridge, purtător de papion şi ajuns la vârsta senectuţii, putea fi mai greu integrat într-un spaţiu care suferise „adaptări” vecine cu pierderile identitare.
A venit momentul 1996, când concentrarea şi entuziasmul maxim au dus la prima schimbare de putere, primul semn de democraţie şi, poate, cel mai evident din istoria modernă de până atunci a României. Gestul preşedintelui Ion Iliescu de a lăsa democraţia să funcţioneze şi discursul său din noaptea înfrângerii, în care amintea de principiul olimpismului – „ai pierdut, continuă, ai câştigat, continuă” -, este apreciabil. Numai după patru ani, a mai câştigat o dată!
Au urmat alegerile din 2004. Electoratul român se mai afla încă marcat de entuziasm, însă unul ponderat, cu cote descendente. Anul 2004 a fost iarăşi, tot la nivel prezidenţial, unul interesant. Regulile jocului s-au mai schimbat. Mari averi, mari interese şi noi tentative de conservare a puterii. De asemenea, un mandat prezidenţial de cinci ani, schimbare ce avea ca argument obţinerea unui echilibru, însă, se pare că lucrurile nu stau chiar aşa. Românii au fost transformaţi în electori de profesie. La date diferite se succed alegerile locale, parlamentare, prezidenţiale. Dacă adăugăm şi faptul că între timp au apărut şi alegerile europarlamentare sau întâmplătoare alegeri parţiale, cu consum de energie şi concentrare totală de resurse, putem constata că bietul român trăieşte într-o zodie electorală. Derutat, momit, smintit, mituit, minţit, dezamăgit, el începe, treptat, să-şi refuze „zodia”. Apetitul electoral scade, ucis şi de românescul „la vremuri noi…tot noi”.
A început să fie chemat să aleagă mai des dar, parcă, tot fără succes. Gloria lui, ca purtător de ştampilă, ca cel mai important „deţinător al unei funcţii publice” – aşa cum definea preşedintele american Barack Obama cetăţeanul -, este una fadă, lipsită aparent de soluţii, care generează cel mult o rotaţie a cadrelor, cu flux bine controlat uneori sau „precizie” browniană şi halucinată alteori. Oricum, fără speranţă…
Paul NEGOIŢĂ
http://www.opiniabuzau.ro/index.php/component/content/article?id=5542
