1001 povești despre Buzău – Găvanu, schitul singurătății

 

Buzăul este un reper pe harta spiritualității românești. Numărul mănăstirilor și schiurilor era comparabil cu cel din Vâlcea. Secolele XVII și XVIII au decantat căutări spirituale veche, dospite din vremea martiriului Sfântului Sava sau a ridicării  Athosului înainte de Athos, la Boziorul, la așezămintele rupestre.

Mănăstirea Găvanu este mai puțin cunoscută comparativ cu Ciolanu, Rătești sau Poiana Mărului. Drumul de acces a pus mai mereu piedici serioase celor care doreau să se bucure de liniștea codrului și mângâierea Duhului. Vlahuță, în România pitorească, descrie cu farmec povara drumului și bucuria isprăvirii lui:

– Mai avem mult moș Gheorghe pân’ la Găvan?

– Mai e nițel. Așa, ca o fugă de iapă…până crapă.

Urcăm cu greu tihăraiele umbrite ale Cireșului, maluri de sigă sparte de puhoaie, brazi de înălțimi uimitoare, fagi stufoși cu ramuri încărcate de jir, pe dâmburi deschise, mesteacăni albi, cu frunza măruntă, ușoară – o ploaie de bănuți în aer; jos, în vale, s-aruncă vâjâind undele zbuciumate ale Jgheabului. Un cerb speriat trece în goană pe dinaintea noastră, cu botul înainte, cu coarnele lăsate pe spate, ca o săgeată spintecă desișul, lung freamătă pădurea în lungul lui. O luăm pe hățișe la stânga și coborâm în Găvan. Descălecăm în curtea verde, tăcută, tristă a mănăstirii.

  • Uf, ce greu a mai fost, zic eu, șchiopătând puțin de osteneală.

Așa își amintea în fața mesei de scris osteneala, călătorul Vlahuță.

Ar putea respirația obosită a lui Vlahuță să fie o piedică în calea celor mai puțin temerari sau mai vechi de zile?

Nu, totul e mult mai simplu acum. Drumul din trecut, blocat de o stâncă ce s-a dorit poartă de cetate pentru mănăstire, obligând șoferul să devină pelerin, nu mai este o piedică .

Calea săpată pe sub poală, pe la Coita, este bună și sigură și duce direct în curtea mănăstirii.

Așadar, călător sau pelerin, cine râvnește la câteva clipe de pace, trebuie să parcurgă drumul Mărăcinei – Mânzălești, iar în dreptul Grunjului, se face la dreapta, peste podul care traversează Slănicul. Indicatorul pe fond maro informează: 13 km.

Această ultimă porție de drum forestier nu mai este ca pe vremea lui Vlahuță, dar nici foarte departe…. Este, totuși, mult, mult mai rapid. poate prea rapid pentru un suflet în căutare….Rămâne de văzut dacă cel ce se încumetă să-l parcurgă va avea suficientă vreme de iscodire interioară, pentru ca ceea ce simțea Vlahuță să-i fie pe aproape.

Oricum, textul lui Vlahuță ar trebui luat martor, pentru a vedea dacă Dumnezeu ne-a păstrat crâmpeie de viață nealterate de agresivitatea evoluției.

Așadar…ce mai scria Vlahuță: Mănăstirea este ascunsă într-o poieniță sub tăietura dreaptă, prăpăstioasă, a muntelui Găvanu: o bisericuță de lemn în mijlocul curții, pe lături câtva chilii vechi, unele-n ruină, în fund un izvor, de la care pleacă în deal o cărăruie ce duce printre stânci la o cocioabă, adevărată vizuină, unde trăiește singur – de optzeci de ani singur în această pustietate –schimnicul Sofronie. Ne-a întrebat: cine mai domnește pe țară și ce mai e pe lume.

Cine domnește peste țară nu mai știm nici noi, dar dacă bătrânul Sofronie mai este încă acolo nu ar fi rău să aflăm. În definitiv, atunci când a trecut Vlahuță, avea doar 80 de ani…

Ce mai este de aflat la și despre Găvanu?

Că mănăstirea întemeiată la începutul secolului al XVIII –lea, anul 1707, a fost o mică școală de copiști. Da, acolo, în liniște codrului, duhul metaboliza metafora cărților sfinte și dădea râvnă călugărilor să devină tipare și să transcrie, spre veșnică păstrare, texte pentru sacre.

Fără dubiu, Biserica este promotor al culturii, oriunde s-ar afla și oricând. Găvanu este încă o dovadă.

Mănăstirea Găvanu a fost și este loc de închinare, a fost vatră pe care s-au copt manuscrise, dar și loc de refugiu. Aici și-au găsit sălaș de pază boieri buzoieni, de origine grecească, susținători ai Eteriei.

Astăzi a rămas doar refugiu fragil din fața lumii….

Frumusețea rezervației naturale pădurea Găvanul, farmecul bisericii de lemn, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, căldura ospitalității, sunt motive suficiente să pornim spre străfundurile sufletului și ale istoriei.

2 comments
  1. Un text remarcabil, informație îmbrăcată pe masura si la nivelul celui care ne-a lăsat România pitorească Bucuria lecturii maxima…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și