Învăţarea limbii franceze – tradiţie şi ancorare în modernitate[1]
Se povesteşte despre Frederic cel Mare al Prusiei că, ispitit de gândul unei recuperări experimentale a “limbii originare”, s-a hotărât să crească doi nou-născuţi în condiţii princiare, izolându-i de orice contact cu sfera rostirii omeneşti. Cei doi copii erau, aşadar, perfect îngrijiţi, dar nimeni nu le adresa cuvântul şi nu vorbea în spaţiul dimprejurul lor. Regele spera că, îmboldiţi de o înnăscută nevoie de comunicare şi lipsiţi de orice model lingvistic exterior, cei doi subiecţi vor ajunge să dialogheze în limba originară a umanităţii. După un număr redus de ani, cei doi copii au murit în ciuda unei sănătăţi corporale ireproşabile. Astfel începe Andrei Pleşu una dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale, Limba păsărilor, şi continuă afirmând: “Frederic cel Mare nu a aflat limba originară, dar, cu preţul plătit de cei doi copii, a descoperit că limbajul şi cuvântul nu constituie o anexă a condiţiei umane, o piesă auxiliară în ecomomia ei biologică şi socială; limbajul e o realitate de rang superior, e nutritiv şi vital. A vorbi înseamnă a te vitaminiza atât pe tine cât şi pe interlocutor.”
Voi dedica scurta mea intervenţie de astăzi tocmai reliefării importanţei decisive a limbajului şi a limbii în cadrul relaţiilor interumane, dat fiind şi contextul pluriconfesional şi multicultural din peisajul contemporan. Dacă la finalul mileniului al doilea şi în debutul mileniului actual s-a impus o nouă paradigmă de gândire ce a cuprins toate compartimentele social-politice, religioase, economice europene şi s-a dovedit a fi caracteristica fundamentală a etapei de faţă, aceasta este fără îndoială, gândirea dialogală. În contextul pluralităţii culturale şi religioase şi a mutaţiilor survenite ca urmare e fenomenului de globalizare, maniera cea mai firească de supravieţuire a oricărei componente enumerate anterior este calea dialogului, a întâlnirii, a comunicării şi a împreună-lucrării. Mediatorul activ al acestui dialog intercultural şi interconfesional este cuvântul, factor adjuvant în convertirea globalizării în universalitate, a evidenţierii particlularului în universal şi a persoanei în comuniune. Dezideratul de convieţuire, co-existenţă paşnică, neagresivă şi cooperantă a diferitelor culturi şi religii trebuie să îmbrăţişeze actul dialogului sub orice formă s-ar impune: de la cele mai preţioase şi insituţional organizate (colocviu, congres, consultaţie, conferinţă, simpozion etc) până la nivelul imediat şi spontan (întâlnirea). Prin dialog se compară sisteme şi structuri, se afirmă complementarităţi spirituale şi culturale.
Diferitele religii şi sisteme culturale europene (cu tot ceea ce ele subsumează) şi mondiale îşi pot manifesta rolul, aportul şi eficienţa diversităţii lor în cadrul unei unităţi mai largi numai în măsura în care fac gestul edificator de interogare asupra celorlalte culturi şi religii sau confesiuni. Nu te poţi integra benefic într-o unitate mai largă dacă nu depăşeşti viziunea îngustă a autosuficienţei şi nu te mişti către celălalt cu intenţia fericită de a-1 cunoaşte şi înţelege. înţelegerea şi cunoaşterea trece inevitabil prin imperativul cunoaşterii limbajului celuilalt. De aceea, consider că accesul într-un alt spaţiul cultural şi religios decât cel personal trebuie să pornească de la asimilarea limbii culturilor şi religiilor respective sau a unui idiom comun şi accesibil. Prin urmare importanţa cunoaşterii şi studierii unei limbi cu o circulaţie universală precum este şi limba franceză este decisivă. A avea acces la limba altei culturi, cum e marea cultură franceză, înseamnă a deschide o fereastră spre o altă lume, spre un alt univers, spre un alt timp de gândire şi o altă viziune ce va avea un impact constructiv asupra propriei tale persoane. Contactul sau relaţiile româno-franceze au o vechime şi o rodnicie apreciabilă, iar perioadele de intens pionerat cultural, de asimilare a culturii europene pentru cultura românească s-a făcut mai ales spre spaţiul culturii franceze, realitate mediată, evident, de accesul poporului român la limba culturii franceze. Influenţa culturii franceze asupra României s-a manifestat timpuriu, la început având un caracter imitativ şi prezentându-se, după cum remarca Pompiliu Eliade, sub forma unui spectacol al sufletului omenesc care are acces, încetul cu încetul la civilizaţie. Astăzi raportarea mimetică a fost depăşită, iar roadele colaborării sunt evidente.
Concluzionez prin a afirma că în societatea contemporană, cunoaşterea şi învăţarea limbii franceze precum şi a oricărei alte limbi de circulaţie internaţională, nu trebuie să ţină de domeniul opţionalului, facultativului, ci trebuie să fie o prioritate a tuturor.
Simpozionul interjudeţean „Problemele secolului XXI: drogurile, traficul de persoane, violenţa în şcoală”
în acest sens, soluţionarea problemei este mult mai simplă, iar conflictul poate fi „stins” mai uşor.
Corectarea climatului conflictual în familie reduce numărul elevilor-problemă, principalii „suspecţi” în declanşarea actelor violente.
Realizarea unui echilibru al statutului elevilor în şcoală; prin această procedură fiecare elev învaţă că este egal în drepturi indiferent de situaţia financiară sau de statutul social al părinţilor.
[1]Material prezentat și publicat cu ocazia unui simpozion national având ca temă Învățarea limbii franceze, desfășurat la Buzău.
