Fiule, iertate îți sunt păcatele
tale…ție zic: scoală, ia-ți patul tău și umblă
( Marcu, II, 5, 11)
Binefacerile, vindecările și cuvântul Domnului erau din ce în ce mai căutate de contemporanii lui. De la această stare a lucrurilor nu a făcut excepție nici întâmplarea minunată petrecută în orașul Capernaum, unde Domnul se afla în casa unuia dintre localnici de unde le vorbea și îi alina. Toți cei prezenți trăiau bucuria întâlnirii cu Iisus și pare-se că niciunul nu era în suferință fizică, ci doar în căutarea celor spirituale. Dar, nu după multă vreme, a apărut și omul suferinței fizice, în care, așa cum deducem din cuvântul Mântuitorului păcatul și boala erau surori. Acest om era dus pe o targă de patru semeni grijulii, care îl doreau asemenea lor. Generozitatea celor patru nu a fost împărtășită cu intensitate egală de către cei din mulțimea adunată. Cum se întâmplă adesea, oamenii nu renunță la locul lor, nu se dau un centimetru mai încolo, chiar și atunci când sunt îmbulziți de situații atipice, cum era aceasta.
Spre cinstea lor cei patru binefăcători nu s-au lăsat copleșiți în bunele lor intenții de imobilitatea mulțimii și au găsit o cale temerară de-al duce pe cel bolnav în fața Mântuitorului. L-au suit pe casă și de acolo, prin acoperiș i l-au înfățișat.
Văzând dragostea lor pentru semeni și cunoscând cauza suferinței slăbănogului, Domnul i-a dat delegare fără preget rostind: Fiule, iertate îți sunt păcatele tale.
Ei bine, cuvintele acestea nu au fost primite de către toți cu bucurie, deși prin ele, un om se ridica din așternutul suferinței. Lumea trăiește în antiteză. În timp ce unii se bucurau desăvârșit să-l ajute, alții cleveteau, mai ales la auzul cuvintelor iertate îți sunt păcatele tale.
Dar oare cât de greu poate fi păcatul să țină pe cineva țintuit la patul suferinței? Poate păcatul îngreuia trupul atât de tare încât el să cadă sub povara lui? Este posibil că omul să care după tot ce greșește și la un moment dat să fie trântit la pământ?
Nu este ușor de identificat cât de mult poate păcatul afecta starea noastră de sănătate fizică, deși, fără îndoială, orice viciu, orice neliniște păcătoasă, orice durere a sufletului sapă direct în trup. Cu siguranță, însă, fericirea sau nefericirea fiecăruia, liniștea sau neliniștea, pacea sau angoasa, au la bază păcatul. Chiar dacă în momentul săvârșirii faptei păcătoase fiecare are iluzia fericirii, după ce păcatul este consumat, golul apare în suflet și doare, iar sufletul atinge cu suferință plăpândul și pieritorul trup. Pentru a nu intra în spirala enumerării atâtor cazuri cunoscute din istorie, literatură sau religie, sau pentru a nu săpa puțin in interiorul nostru, pentru a vedea ce ne-a adus de fapt păcatul, ar fi suficient să ne amintim de pățania protpopărinților noștri Adam și Eva. Pe ei Dumnezeu i-a făcut fericiți și i-a așezat în Rai. Au dorit să calce limitele fericirii și au fost alungați. Deci, ceea ce părea ferirea supremă, un fruct ca oricare are altul din marea grădină a Raiului, a fost de fapt mușcătura neantului, a nimicului, a iluziei că poți fi fericit și fără să asculți voia Domnului.
Lecția lui Adam și a Evei nu a fost și nu este de ajuns, deși pedagogia divină este desăvârșită. Păcatul ne dă târcoale fiecăruia și nu a fost clipă în istorie în care păcătoșenia să nu arunce în aer fericirea și starea de bine. Păcatul a rămas veșnica ispită a omului și de aceea Domnul ne-a îndemnat să ne rugăm să scăpăm de păcat ( Mat. VI, 3). Din păcat s-au născut războaie și au pierit milioane de vieți, din păcat se naște nefericirea și depresia în societatea actuală – de altfel una burdușită de surplus material -, din păcat ne îmbolnăvim trupul atât de grav și, indiferent de tratament, liniștea nu ne se așterne peste suflet, pentru a ne da ferirea vieții. Vindecații fiind, continuăm să trăim asemenea unor bolnavi.
Nici în istoria sfântă nu lipsesc exemplele despre efectele zguduitoare ale păcatului de după Adam. Din păcat au căzut îngerii răi, căi Lucifer voia să fie asemenea lui Dumnezeu, dar fără Dumnezeu. Ca o consecință a păcatului și ca o nevoie de reașezare a lumii pe fundații curate a dispărut Sodoma și Gomora, și câte și mai câte…
Atât de crunt s-a așezat păcatul în spatele omului căzut, încât l-a gârbovit, obligându-l să privească doar în pământ, ocupându-i timpul doar cu lutul din care a fost luat și făcându-l incapabil să-și mai ridice chipul cel zidit și insuflat de Dumnezeu către Cer.
De aceea a venit Iisus Domnul printre oameni. Să ne întindă o mână de ajutor pentru a-i scoate din hăul păcatului și stă permanent cu mâna întinsă și brațele deschise pentru a ne ajuta să scăpăm de golul în care ne aruncăm din propria voie. Da, din voia noastră! Domnul a venit, ne-a grăit, ne-a vindecat – și continuă să o facă prin Biserica Sa -, dar nu ne forțează, nu ne anulează voia noastră liberă. Suferă atunci când vede cum ne terfelim chipul divin din noi, dar ne iubește și nu ne anulează libertatea – darul suprem al lui Dumnezeu pentru noi – de a acționa, de a gândi, chiar dacă faptele și cugetele noastre sunt păcătoase. Cu deplin respect pentru libertatea noastră ne spune: de…voiești…să intri î viață, păzește poruncile (Mat. XIX, 17).
De ce ne este respectată voia liberă?! Pentru că fără voie liberă nu ar exista fericire. Fericit este bărbatul care rabdă ispita, nu cel care nu este ispitit. Ce fericire are un om forțat să aibă o anumită conduită? Câte regimuri politice nu au încercat să impună fericirea anulând libertățile omului. Nu au reușit. Au fost utopice. Doar omul liber, care prin voința lui poate să miște lucrurile într-o direcție sau alta se poate bucura de fericire. Din păcate, confundăm starea de plăcere cu starea de fericire. Sub impactul dezastruos al celor care trăiesc o viață aparent fericită – dar în realitate suferă enorm -, vedete media, artiști, oameni frivoli, mulți dintre noi credem că aceea este calea fericirii. Plini de păcate făcute, cedăm iluzoriei fericiri și ne înecăm în dezamăgire. Viața fuge ca o clipă și după atâta fericire ireală, când tragi linie mai nimic nu se adună. Totul a fost vis. Nimic real, pentru că l-am vândut pe Domnul, nu i-am ascultat poruncile și i-am călcat în picioare chipul, spurcându-ne trupul, templu al Duhului Sfânt, cu toate mizeriile faptelor noastre. Ce-i lipsea lui Iuda? Era ales. Se bucura de încredere totală, dovadă că purta punga celorlalți, era alături de Mântuitorul lumii. Dar păcatul trădării lui Dumnezeu, păcatul în general a pus stăpânire pe el și din omul încrederii totale, din ființa ce s-ar fi bucurat de fericirea divină a ajuns să-și pună capăt zilelor. Câți dintre noi nu trăim din cauza faptelor noastre o viață moartă. Suntem, sub aspect spiritual, morți de mult. Rămânem pe aici doar umbre mergătoare, care așteptă ca un vânt să le răpună trupul și să-l culce sub pământ.
Iuda a trădat, cam așa simt trădătorii. Simt inutilitatea existenței. Viața devine de prisos. Dar nu doar păcatul trădării aruncă omul în gol. Ahab, spre exemplu, era rege. Avea tot ce-și dorea, avea mult mai mult decât îi trebuia. Cu toate acestea, a căzut sub demnitatea lui regală și umană și a pierdut tot încercând să aibă mai mult. Păcatul lăcomiei i-a luat fericirea pentru ceea ce avea și i-a adus tristețea pentru ceea ce nu are. Nimic din ceea ce deținea – deși era foarte mult -, nu-i mai dădea satisfacție. Obsesia tristeții pentru ceea ce nu are, un nimic în comparație cu ce avea, nu-i dădea somn genelor. Cât de iluzoriu e păcatul. Cum te face să nu mai vezi nimic din cei bun și frumos, pentru ceva iluzoriu, pentru ceva inutil. Nu ar fi trăit Ahab regele fără un petic de vie în plus?!
Un alt exemplu cu valoare de pildă este cel al regelui Uzia, care pentru că a luat numele Domnului în deșert s-a îmbolnăvit de lepra. Păi noi, atunci când nu ascultăm poruncile, când facem totul fără limite și fără logică, când săpăm prin tot felul de vicii la baza trupului nostru nu ne îmbolnăvim. Când mergem la medic, pentru a stabili etiologia bolii, consultul începe cu un exercițiu de anamneză. Ești întrebat de bolile părinților, despre obiceiurile păcătoase – abuzul de alcool, lipsa somnului, plăcerile alimentare, și câte și mai câte – și ce constați? Că echilibrul sănătății fizice a fost rupt nu doar de vârstă, ci mai ales de încălcare unor precepte care te învață cumpătarea. Medicul nu folosește termenul păcat pentru a le defini. Însă, orice abatere de la voia Domnului care ne-a zidit este păcat și cauzează. Cât suntem tineri le ducem pe umeri vânjoși. Când îmbătrânim lepra păcatelor se strecoară în trup și ne desfigurează organ cu organ – în funcție de plăcerile pe care le-am avut – și, în cele din urmă ne răpune tot trupul, iar suferința trupului cauzată de păcat, alungă fericirea zilelor trăite.
Dar poate vă gândiți că nimic din toate acestea nu le-ați făcut. Ați fost drepți înaintea Domnului și a oamenilor și tot apar anumite nefericiri. Da, sigur că apar. Conștiința faptei bune trebuie să fie în Duh. Fapta binecuvântată se transformă în fericire când este afierosită Domnului, prin rugăciune. Avem nevoie să muncim, dar avem nevoie și de rugă. Doar celor două aripi țin omul în echilibrul zborului prin lume. Omul trebuie să aibă împlinirea muncii, dar și aroma rugăciunii.
Sigur, șirul păcatelor care ne-ar putea crea iluzia fericirii și, după consum, ne-ar arunca în hăul deziluziei, este lung și tentant. Au alunecat pe scara decăderii oameni mari. Amintiți-vă doar de regele David! Ce să mai spunem de noi, păcătoșii….
Cu toate acestea, nu trebuie să disperăm. Există mijloace de ridicare. De câte ori cădem, ne putem ridica, iar postul este un mediu mai bun decât alte perioade din anul liturgic pentru a ne întoarce spre noi și pentru a ne urca pe a-l urca cu brațe slabe le Domnul pe acoperișul sufletului nostru și pentru a-L coborî în noi pentru a ne spune iertate îți sunt păcatele tale! Pentru a auzi aceste cuvinte în cugetul nostru, în timp ce sufletul se înalță, trupul trebuie să-și plece cu smerenie genunchii apăsați de greutatea sarcinilor în fața icoanei Domnului și în fața scaunului duhovnicului. Numai cine este capabil de un act de atât de mare smerenie, simte fericirea iertării, se poate restabili, se poate reechilibra, se poate reașeza în poziția firească a vieții.
Așadar, omul, ființă complexă, nu se poate bucura de fericire adevărată, decât dacă trece dincolo de senzațiile superficiale ale trupului muritor și se dăruiește sufletului său. Fericirea nu sălășluiește în lucruri ci în suflet.