Pentru a înţelege mai bine semnificaţia sărbătorii Bobotezei sau Epifaniei – Sfânta Arătare a Domnului – trebuie să deschidem neapărat Cartea Profeţilor, la profetul Maleahi, şi să citim: „Iată, Eu Îl trimit pe îngerul Meu şi el va pregăti calea înaintea feţei Mele“ (3, 1). Profeţia aceasta s-a împlinit după 750 de ani, atunci când, dinspre Iordan şi dinspre Marea Moartă, s-a auzit un glas care propovăduia în pustiul Iudeii şi care zicea: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!“ (Matei 3, 2). Strigătul acesta era o rază de nădejde care venea să uşureze chinul ce mistuia inima omului, afectându-i astfel viaţa. Chemarea aceasta era chemarea lui Ioan, profetul şi Înaintemergătorul Domnului Hristos, despre care vorbise mai înainte profetul Maleahi. El îi chema pe iudei la pocăinţă, vestea apropierea împărăţiei cerurilor şi propovăduia venirea neîntârziată a lui Mesia. Profetul Ioan vedea în Mesia un sfânt şi un stăpân drept, desăvârşit şi neiertător. El zicea: „Vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor; Acela vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc; a Cărui lopată este în mâna Lui, ca să cureţe aria şi să adune grâul în hambarul Său, iar pleava o va arde în foc nestins“ (Luca 3, 16-17).
Şi, în adevăr, într-o zi, în mijlocul mulţimii de păcătoşi, care veniseră să se cufunde în apa Iordanul, apăru chipul unui Om pe Care Ioan nu-L mai văzuse, dar pe care-L recunoscu îndată. Înfăţişarea acestui chip lăsa să se vadă o curăţenie desăvârşită, un ideal al firii omeneşti. Între cei doi bărbaţi avu loc o convorbire, care cuprinde în ea recunoaşterea marelui adevăr – şi Ioan, fără să mai adauge un cuvânt, smerit şi supus, Îl boteză pe Cel venit, în Care el recunoscuse pe Mesia. Iar Evanghelistul Matei, descriind faptele, zice: „Și, după ce a fost botezat, Iisus a ieşit îndată din apă şi, iată, cerurile I s-au deschis; şi Ioan a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se ca un porumbel şi lăsându-se peste Dânsul. Și iată, glas din ceruri grăind: Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit“ (3, 16-17).
Din aceste sfinte momente sufletul şi mintea noastră trebuie să reţină câteva fapte: în mijlocul unei lumi copleşite de păcat şi în faţa unor oameni iscoditori şi trufaşi, cum erau unii dintre contemporanii lui Iisus, ce vorbe trebuia să rostească profetul, cu ce cuvinte cutremurătoare putea el să smulgă aceste fiinţe din ghiarele pierzării, ca să le redea mântuirea? Profetul Ioan era conştient că nu este altă izbăvire, decât aceea de a le inspira iudeilor grabnica hotărâre de a purcede pe drumul ce duce la Iordan şi a asculta acolo, întru smerenie, îndemnurile nedesminţite, care întăresc şi luminează scopurile vieţii. Profetul ştia că trebuie altceva, ceva nou. Ştia că trebuie o conştiinţă vie şi curată, în locul unei judecăţi josnice şi pervertite. O viaţă normală şi adevărată, în locul dezlănţuirii pustiitoare a patimilor. Profetul ştia că trebuie refăcută prin Duh întreaga fiinţă, cu năzuinţa sfântă de a câştiga fericirea, mântuirea, împărăţia cerurilor.
De aceea, profetul Ioan, mustrându-i, îşi rostea aspra lui chemare zicând: „Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi-I cărările“ (Matei 3, 3). Iar poporul adunat pe malurile Iordanului întreba: „ce să facem?“ Şi glasul profetului rostea: „Cel ce are două haine să dea celui ce nu are, şi cel ce are bucate asemenea să facă“. Pe vameşi îi povăţuia: „să nu cereţi o iotă mai mult decât vi s-a poruncit să luaţi”. Soldaţilor le spunea: „stăpâniţi-vă de la orice violenţă, nu pârâţi pe nimeni şi mulţumiţi-vă cu solda voastră“ (Luca 3, 10-14). Împotriva fariseilor, glasul profetului căpăta izbucniri de mânie: „Pui de vipere, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia ce va să fie? Aşadar, faceţi-i deci pocăinţei roadă vrednică de ea“ (Matei 3, 7-8).
A găti calea Domnului şi a ţine cărările Lui drepte, aceasta însemna ca lumea să întroneze, în centrul vieţii ei, dreptatea, adevărul şi cumpătarea.
Profetul, împlinindu-şi predica lui, adăuga: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor“ (Matei 3, 2). El ştia că iudeii aşteaptă o împărăţie, ca o revanşă de ordin politic şi naţional, dar Ioan vrea să-i lămurească că această împărăţie nu se va cuceri nici prin spadă, nici prin bogăţie, ci, fiind cu totul spirituală, ea se va câştiga prin pocăinţă şi prin trăirea iubirii. De aceea profetul zicea: „Pocăiţi-vă!“ Adică, întoarceţi-vă la valorile adevărate ale vieţii, la valorile ei spirituale, trăiţi-vă viaţa dinlăuntru în acord cu adâncul conştiinţei morale, formaţi-vă o mentalitate nouă, potoliţi-vă privirile şi restrângeţi-vă nevoile materiale în aşa fel, ca să puteţi lăsa drum liber şi năzuinţelor sufletului. „Pocăiţi-vă!“ Adică, desfiinţaţi, secaţi – dacă e cu putinţă – acel izvor lăuntric al tuturor dezordinilor din fiinţa voastră, care este păcatul! Secaţi izvorul păcatului, care încurcă şi nimiceşte puterile creatoare ale vieţii. Purificaţi, înnoiţi adâncul de viaţă al sufletului vostru! „Pocăiţi-vă!“
Chemând pe păcătoşi la pocăinţă, profetul îi cufunda în apa Iordanului, ca să-i spele la trup şi să-i cureţe la suflet. Semnul curăţeniei, al purificării, era botezul. Adică eliminarea tuturor elementelor josnice, tulburătoare şi putrede, care aduc lâncezeală şi lipsă de avânt în fiinţa omului. Din baia botezului, ieşea un alt om, ieşea un om nou.
În mijlocul gloatelor de păcătoşi ce se revărsau spre Iordan, căutând împărăţia cerurilor, s-a aflat într-o zi şi Domnul Iisus Hristos. Venea să se boteze. Venea în mijlocul celor păcătoşi, dar El nu săvârşise păcatul. Sufletul Lui era ca sufletul unui copil, curat şi cuviincios. El venea la Iordan ca să împlinească proorocia lui Ioan. Îngenunchind în faţa profetului, Iisus recunoştea prin aceasta menirea aceluia de sol, de înaintemergător, care şi-a împlinit chemarea şi care şi-a făcut datoria.
Mai este un înţeles care lămureşte scopul venirii lui Hristos la apa Iordanului ca să Se boteze: Botezul este simbolul unei a doua naşteri, al unei vieţi noi. Iisus tocmai Se pregătea să înceapă o nouă epocă a vieţii sale, să înceapă de fapt adevărata Lui viaţă, aceea de propovăduitor al învăţăturilor Sale. Cufundându-Se în apă ca să Se boteze, Iisus mărturisea voinţa de muri. Dar în acelaş timp şi credinţa statornică în înviere.
Şi mai este ceva: la Iordan, în clipa botezului, s-a petrecut un fapt extraordinar: s-a arătat „închinarea Treimii“, s-a făcut vădită în chip limpede alcătuirea Sfintei Treimi. Scrie Sfântul Evanghelist Luca: „Și a fost că, după ce s-a botezat tot poporul, botezându-Se şi Iisus şi rugându-Se, s-a deschis cerul şi Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip trupesc, ca un porumbel; şi glas din cer s-a făcut: «Tu eşti Fiul Meu Cel iubit, întru Tine am binevoit»“ (3, 21-22).
Această arătare a Sfintei Treimi, de la Iordan, prima şi ultima, dar şi cea mai limpede, parcă s-a petrecut cu „un ceas“ înaintea plecării la predicare a Domnului Hristos, pentru ca sa întărească adevărul – că opera mântuirii neamului omenesc este opera Sfintei Treimi şi că temelia noii religii creştine va fi Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, în numele Cărora cei 12 apostoli vor merge până la marginile lumii, ca să ofere neamurilor botezul şi mântuirea „în numele Tatălui şi-al Fiului şi-al Sfântului Duh“ (Matei 28, 19).
Tot la Iordan, atunci s-a mai descoperit un mare adevăr: că Iisus este „Fiul cel iubit“ al Tatălui. Prin această rostire, Dumnezeu descoperă lumii originea divină, dumnezeirea lui Iisus. Acest lucru s-a văzut în tot timpul vieţii Sale de aici. Iisus vine în lume „plin de har şi de adevăr“ (Ioan 1, 14), lipsit de orice greşeală, neprihănit şi sfânt, săvârşind toate virtuţile, revărsând cea mai duioasă iubire pentru Dumnezeu, cea mai divină milă pentru om şi pecetluind cea mai curată viaţă, printr-o sublimă moarte de jertfire. El vine în lume ca Om, dar frumuseţea omeniei Lui se uneşte cu măreţia dumnezeirii Lui, dând o alcătuire divin-umană demnă de Dumnezeu şi onorabilă pentru om.
Lumea toată a crezut în Iisus cu ardoare, cu dorinţa jertfirii – veacuri întregi, sub toată întinderea cerului şi în toate civilizaţiile, au alergat la moarte pentru Hristos, ca la o sărbătoare, înflăcăraţi de credinţa în dumnezeirea lui Hristos. Mulţime de pustnici au părăsit totul pentru El şi au trăit o viaţă de răbdare şi de jertfă. Cete de fecioare au renunţat la toate plăcerile vieţii şi L-au considerat pe Iisus logodnicul lor – Mirele lor, închinându-I gândurile lor curate şi feciorelnice. Atâtea sfinte femei şi atâtea mame devotate, I-au închinat frumuseţea sufletelor lor… Şi câte alte fiinţe, fără număr – care, cu ochii plini de lacrimi, au primit durerea într-o inimă supusă şi mângâiată de credinţă… şi care şi-au reînceput viaţa pentru El, urcând cu hotărâre culmile aspre ale pocăinţei… Iată, în proporţiile ei, adevărata măreţie a lui Iisus Hristos!
Biserica întemeiată de Domnul Hristos, aşezământ sacru cu idealuri profunde şi nedezminţite de peste două mii de ani, îşi dovedeşte şi azi preţioasa ei existenţă şi lucrare în lume, prin apelul insistent şi mereu repetat, pe care-l îndreaptă spre sufletul nostru. Biserica ne cere să ne refacem viaţa prin duh, să nu privim numai spre pământ şi spre cerinţele infinite ale vieţii din lumea aceasta, ci să ne ridicăm ochii şi inima şi către cer, căci numai în acest chip viaţa noastră poate fi trăită ca ceva preţios şi satisfăcător. Biserica strigă lumii din zilele noastre prin glasul Sfântului Ioan Botăzăătorul: „Pocăiţi-vă!“. Iar slujitorii Evangheliei nu vor putea însămânţa sufletul omenirii cu cuvântul de lumină al lui Hristos, decât dacă vor răscoli mai întâi adânc, energic şi fără cruţare conştiinţa creştină, ca să dea rod bogat, vrednic de laudă…
La Bobotează, Dumnezeu S-a arătat în măreţia Treimii; Darul Sfântului Duh, în chip de porumb peste ape, a venit; Proorocul şi Înaintemergătorul se apropie de Stăpânul, dar cu frică stă înainte, văzând pogorârea lui Dumnezeu la noi; păcatele oamenilor se şterg în apele Iordanului; îngălăciunea se surpă şi calea de mântuire se deschide nouă prin venirea Stăpânului; împărăţia cerului este deschisă, fără sfârşit, iar creştinii pot rosti cu dragoste şi încredere: „Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale“.
