Gânduri și rostiri – Iisus printre oameni

 

 

Aflându-se Iisus în pustia Iordanului şi postind 40 de zile, a fost ispitit de diavol de trei ori, voind să-I pună la încercare tăria răbdării, puterea minunii şi pofta măririi. Pe toate Iisus le-a respins, înfierând pe diavol cu neuitatele cuvinte: „Mergi înapoia Mea, Satano!“(Matei 4, 1-10).

Deci, după ce l-a înfrânt pe diavol în sufletul său, Domnul Iisus a plecat din pustiu şi a venit în lume, ca să-l înfrunte pe ispititorul lumii şi în mijlocul oamenilor. S-a întors în Galileea şi a trăit la Capernaum, lângă mare, în părţile Zabulonului şi Neftalimului. De atunci Iisus a început să umble pe drumurile Palestinei şi să propovăduiască zicând: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor“ (Matei. 4, 12-17).

Toată viaţa Iisus a fost un drumeţ fără sălaş. S-a născut la Betleem, în popasul unei călătorii, într-un loc care de abia fusese găsit pentru lehuza călătoare. Din pruncie, când încă se afla la pieptul maicii Sale, urmărit de Irod, a fost purtat pe căile nesfârşite şi arse de soare ale Egiptului. Când a revenit în patrie, glasul lui Ioan L-a chemat la Iordan, iar alt glas lăuntric L-a îndemnat către pustiu.

După 40 de zile de post şi ispite, Iisus începe drumul propovăduirii, care va sfârşi pe muntele Golgotei, la picioarele crucii, pe care va fi răstignit.

Drumeţ fără popas, rătăcitor fără casă, surghiunit de bună voie în propria Lui ţară, Iisus n-a poposit nicăieri cu gândul statornicirii. Singur mărturiseşte că n-are nici măcar o piatră pe care să-Și plece capul, nici măcar un culcuş pentru odihna nopţii (Matei 8, 20). N-are nici o casă pe care s-o ştie că este a Lui. Adevărata Lui casă este drumul care-L poartă alături de cei dintâi prieteni, în căutarea altor prieteni. Aşternutul Lui este brazda umedă a câmpului, scândura jilavă a corăbiei sau umbra livezii de măsline.

În drumurile acestea lungi, pe pragul caselor, la răspântiile umbrite ale târgurilor sau pe prundişul apelor, Iisus dădea glas învăţăturii Sale şi contemporanii Îl urmau. Unii Îl urmau cu devotament şi, unde poposea, iar Îl ascultau. Cuvintele Lui aveau înţelesuri noi şi îmbietoare şi le mergeau tuturor la inimă.

Încă de la începutul drumului propovăduirii Sale, Iisus avea să fie un glas ce se roagă, o inimă plină de durere pentru omul căzut, o mână care nu se ridică pentru a pedepsi, ci pentru a binecuvânta. El suferă pentru păcatele celorlalţi şi vesteşte Împărăţia Tatălui, îi mângâie pe cei ce-L ascultau, se bucură pentru cei ce se îndreptau şi le arată tuturor drumul spre înviere, spre izbândă, spre fericire. Pe cei necredincioşi îi va întoarce cu inima spre Dumnezeu cel adevărat, celor răi le va aminti mila, celor desfrânaţi castitatea şi celor cruzi, îndurarea. Va sta la masă cu vameşii şi cu păcătoşii, ca să-i facă râvnitori spre cele cereşti, se va împotrivi celor mândri şi le va arăta preţul umilinţei. Va coborî în ticăloşia celor nelegiuiţi şi-i va biciui, va zăbovi lângă mai marii vremii şi-i va înfrunta, pe cei bogaţi îi va mustra, celor săraci le va vesti alinarea, celor îndureraţi răsplata şi celor robiţi descătuşarea.

Singur şi neînarmat cu instrumentele „pământului“, fără bogăţii şi fără ranguri, Iisus va fi un glas singuratic ce vorbeşte, o inimă întristată pentru păcatele oamenilor, o voinţă tare ce cheamă la adevăr şi la convertire. Nu este filozof, dar cu mintea Lui inspirată lasă să-I picure de pe buze imagini rare, tari şi pline de gust, pe care marii poeţi şi cuvântători nu vor fi în stare niciodată să le rostească în decursul timpului.

Cu ochi limpede, El vede răul şi dă de ştire celui ce s-a abătut din drum. Mai mare decât preoţii, mai presus decât regii, stăpân peste înţelepţi, aprig împotriva celor necredincioşi, Iisus va fi un glas de temut, un glas stânjenitor, un glas vijelios pentru cei robiţi de păcate.

Mulţi dintre cei mari Îl vor urî, nu puţini dintre cei de jos Îl vor privi cu ochi răi; neînţeles de unii şi adesea hulit, Iisus va fi glasul celui care nu poate vorbi, va fi mâna celui cu cuget curat, va fi apărătorul celui obidit şi răzbunătorul celui smerit, care plânge apăsat de călcâiul puternicilor de atunci şi de aievea. Nu va sta alături de cei ce împilează, ci va lua partea celor călcaţi în picioare. Nu va umbla cu sătuii, nici cu lacomii, ci Se va întrista cu cei neavuţi şi înfometaţi. Urât, neînţeles şi hulit de farisei, Iisus va umbla pe drumurile Palestinei, stigmatizat de cei ce doreau să-L piardă din invidie şi orbire sufletească.

Fiindcă tulbură tihna celor îngreuiaţi de îmbuibare va fi ocolit ca un lepros, fiindcă strică pacea stăpânitorilor clipei va fi hulit ca un duşman. Mulţi Îl vor pizmui şi-I vor ciopli în taina crucea.

Iisus le va arăta păcatele, dar mulţi nu-şi vor recunoaşte greşeala. Deşi integri din punct de vedere fizic, s-au dovedit orbi îndărătnici şi nu I-au întins mâna; s-au dovedit surzi, incapabili să-I audă făgăduinţa. Deşi L-au hulit, L-au urât, L-au chinuit, L-au răstignit, El nu a încetat să-i iubească. Aduce mântuirea pentru toţi. Moartea Lui va fi de ajuns ca să ispăşească greşeala tuturor oamenilor care-I urmează în credinţă. Neîncetat glasul Lui va chema la pocăinţă şi va făgădui tuturor împărăţia veşnică: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!

Doar cei ce stau în „întuneric şi în umbra morţii“ vor rămâne în putreziciunea păcatelor lor.

Iisus i-a învăţat pe oameni că Împărăţia cerurilor stă în ei, în puterea lor de a crede şi în dorinţa lor de a se mântui. Ea se măreşte şi triumfă atunci când răul este înlocuit cu binele, când infamia este înlocuită cu binecuvântarea, când abjecţia este doborâtă de gândul cel bun, când răutatea zilei este învinsă de fapta cea bună şi milostivă. Când toţi oamenii vor fi buni şi drepţi, când toţi se vor iubi ca fraţii, când nu va mai fi duşman, când nimeni nu se va mai gândi să strângă munţi de comori prin fraudă şi asuprire, când nimeni nu va mai nedreptăţi pe aproapele său, când celui flămând şi fără haină, celui îngheţat şi însetat i se va da şansa supravieţuirii în necazul său, atunci va fi pace şi fericire în lume. Locuitorii vor popula şi îşi vor cunoaşte locul Împărăţiei, ce va să fie încă de aici. Atunci porţile Raiului se vor deschide iarăşi în faţa fiilor lui Adam, care vor fi asemenea cu Dumnezeu. Raiul nu va mai fi încătuşat de zăvoarele păcatelor şi nedreptăţilor.

Sunt oameni care zâmbesc şi care sunt gata să ia în defăimare această credinţă a noastră. Dar noi mergem la cartea înţelepciunii veacurilor, la nemuritoarea Biblie şi, citind în Evanghelii, descoperim acolo viaţa extraordinară a unui drept, prin a cărui imitare omul poate să cucerească împărăţia cerurilor, la care Iisus ne cheamă neîncetat: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!“. Din chiar spusele lui Iisus aflăm că împărăţia cerurilor este răsturnarea împărăţiei lui satana, acea împărăţie care promovează răul, viclenia, cruzimea, trufia, pofta cărnii, a bogăţiei , a pismei, a desfrâului şi smintelii.

În locul ei trebuie pusă împărăţia binelui, a sincerităţii, a iubirii, a umilinţei, a sufletului curat, a lepădării de rău, a neîntinării fiinţei – valori de mare preţ, pe care oamenii nu le pot cumpăra cu bani. Împărăţia cerurilor este rezervată acelor oameni care trăiesc cu ochii spre aşteptând cu nădejde dreapta răsplătire.

Această împărăţie, starea de compatibilitate cu ea, se naşte de aici. Ea este în noi, se vădeşte prin judecata noastră, prin vorba noastră, prin fapta noastră.

Începutul împărăţiei stă în pocăinţă, manifestată prin plecarea smerită a frunţii, prin frângerea cuminte a genunchilor, şi, mai ales, prin prefacerea din adânc a sufletului. Este o transfigurare atât de adâncă, încât este egală cu o „a doua naştere“.

Iisus ne dă pilda vieţii Sale drept model de schimbare din adânc a simţurilor, a părerilor şi a gândurilor fiecăruia dintre noi.

Pentru ca să „vie Împărăţia cerurilor“, pentru ca ea să fie simţită şi trăită aici, e nevoie de implicarea subiectivă a tuturor. Nimeni nu poate fi evazionist al unei vieţi spirituale profunde. Este necesar ca oamenii să creadă în Evanghelie, în vestea cea bună adusă de Iisus. Să creadă că împărăţia este adevărată şi că este mereu aproape. Fără credinţa în această făgăduinţă oamenii vor experimenta iadul încă de aici. Însă credinţa în puterea lui Iisus şi a Evangheliei Sale îi poate îndemna pe oameni să purceadă la zidirea împărăţiei veşnice, ridicând-o „piatră cu piatră“ încă de aici.

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și