„Cu inima credem în vederea îndreptăţirii, iar cu gura mărturisim în vederea mântuirii“, spunea Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani (10, 10). Prin aceste cuvinte apostolul neamurilor aminteşte importanţa pe care o are mărturisirea creştină. Mărturisirea credinţei trebuie făcută cu curaj şi cu sinceritate, aşa cum îndeamnă profetul Isaia: „Tot cel ce va crede în Domnul nu va fi ruşinat!” (28, 16).
O asemenea mărturisire hotărâtă şi categorică a făcut orbul din naştere, pe care Mântuitorul l-a vindecat într-o zi de sâmbătă, în sinagoga din Capernaum. „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?“, l-a întrebat Iisus, iar el a mărturisit cu convingere şi încredere: „«cred, Doamne!», şi I s-a închinat“ (Ioan 9, 38).
Domnul Iisus Hristos a fost trimis să aducă lumii viaţa veşnică în locul morţii veşnice. Venirea Lui este darul iubirii Tatălui către lume: L-a trimis din iubire, „ca toţi cei care vor crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“ (Ioan 3, 16). Misiunea Fiului lui Dumnezeu în lume are un caracter pozitiv şi creator: mântuirea lumii prin credinţa în El, după cum Însuşi Iisus mărturiseşte, spunând: „Că Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci pentru ca lumea să se mântuiască printr-Însul“ (Ioan 3, 17).
Mijlocul de alegere sau criteriul de selecţie între cei care se mântuiesc şi cei care nu se mântuiesc este: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; dar cel ce nu va crede, se va osândi“ (Marcu 16, 16). Cei ce nu cred se osândesc singuri, prin chiar necredinţa lor. Viaţa lor este lipsită de bucurie. Ei nu pot să facă din întuneric lumină. Faptele lor rele îi fac să protesteze mereu şi să se arate ostili faţă de lumină, de ideal şi de nemurire. Păcatul îi face negativi si tăgăduitori ai credinţei. Se ascund în negaţie şi nutresc gândul înşelător că nu sunt datori să dea nimănui socoteală pentru faptele lor.
Necredinţa nu-i ameninţă cu judecăţi viitoare, ci îi amăgeşte, îi minte şi îi înşeală. Conştiinţa necredinciosului devine elastică, îngăduitoare, iar voinţa este copleşită de laşitate. Plăcerile sunt gustate din plin şi aşa se naşte păcatul, care este de fapt un compromis, o convenţie, între necredinţă şi conştiinţă.
Alta este icoana sufletească a celor credincioşi. Ei iubesc adevărul, îşi mărturisesc fără teamă credinţa şi nu-şi ascund câştigul lor duhovnicesc, de oameni mântuiţi. Faptele lor pot fi oricând cenzurate de oricine, căci ele sunt săvârşite „în Dumnezeu“. Conştiinţa morală a omului credincios este vie, mereu trează, cu simţul răspunderii pentru faptele sale, asupra cărora este totdeauna aţintit ochiul lui Dumnezeu. Durerile, deznădejdile şi necazurile din viaţă trezesc în omul credincios interes spiritual, provoacă marea pasiune a vieţii spirituale, care-i înnobilează sufletul într-o naştere din nou sau o renaştere prin duh. Omul renăscut în duh este un fericit câştigător al cursei pentru mântuire.
Spunându-vă aceste gânduri am ajuns treptat la aceleaşi cuvinte ale Apostolului: „Cu inima credem în vederea îndreptăţirii, iar cu gura mărturisim în vederea mântuirii“. Deci, din inimă vine forţa credinţei noastre, care ne îndreaptă pe calea adevărului; dar, ca să ne mântuim, trebuie să mărturisim credinţa. Deci, „cu gura mărturisim în vederea mântuirii“.
Cuvântul este instrument vital, pus în fiinţa omului, spre folosul trupului şi al sufletului, de Creator, Care „toate cu înţelepciune le-a făcut“ (Psalmul 103, 24) şi toate spre folosul zidirii le-a orânduit.
Responsabilitatea cuvântului este majoră. Cuvântul zideşte sau dărâmă. Chiar Dumnezau a folosit cuvântul la creaţia lumii (Facerea, capitolul 1), El fiind din început, iar cuvântul Lui fiind adevăr (Ioan 17, 17). Dumnezeu a rânduit toate spre folosul zidirii şi a pus în inima omului cumpăna dreptăţii. Pe om îl zidise spre cuvântare de mărire şi buna-cuviinţă a slavei lui Dumnezeu, dar omul „n-a păzit chipul lui Dumnezeu de care era împărtăşit“, ci a călcat porunca învăţăturii Sale. Atunci mintea omului a cugetat cele deşarte şi gura lui a început a grăi spurcăciuni. Este drept şi adevărat cuvântul Evangheliei, că „nu ceea ce intră în gură îl spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea îl spurcă pe om“ (Matei 15, 11). Şi, ca să-l îndrepte pe om, Mântuitorul dă lumii un sever avertisment: „căci din cuvintele tale te vei îndreptăţi şi din cuvintele tale vei fi osândit“ (Matei 12, 37). Pentru întărirea nădejdii şi pentru a spori teama de osândă, Biserica îndeamnă pe creştini, prin graiul Sfântului Apostol Pavel, zicând: „nici un cuvânt rău să nu iasă din gura voastră, ci numai cel care este bun spre zidirea cea de trebuinţă“ (Efeseni 4, 29). Aşadar, omul trebuie să ştie ce vorbeşte.
Dar cine poate struni gândul omului şi cine poate pune stavilă grăirii sale? Câte nu poate grăi gura şi câte nu rosteşte limba omului? Înspăimântat de povara vorbirii, psalmistul David îl imploră pe Creator în rugăciunea lui, zicând: „Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele“ (Psalmul 140, 3). Şi, pentru ca gura să nu grăiască la nesfârşit deşertăciuni şi cuvinte putrede, iar mărturisirea credinţei să rămână mută, tot David invocă ajutorul lui Dumnezeu şi zice: „Deschide, Doamne, buzele mele, ca gura mea să vestească lauda Ta“ (Psalmul 50, 15).
Şi în aceste cuvinte, în care este vorba de gândul şi cuvântul nostru întru mărturisirea credinţei spre mântuirea sufletului, îşi face loc iarăşi acea stavilă sau cenzură morală, care este cumpătarea şi care pune limite cuviincioase gândirii şi vorbirii noastre. Omul, deci, trebuie să fie atent ce gândeşte şi cum vorbeşte. De aceea este de mare preţ ca în firea omului să se realizeze o cumpătare în gând şi în cuvânt, ştiut fiind că limbajul sau vorbirea este instrumentul de exprimare a gândirii şi sentimentelor propriei fiinţe. Înţelepţii, filozofii, îşi exprimă părerea cu privire la cumpătare în cuvânt. Unul spune: „vorbeşte numai ceea ce trebuie sau taci într-un chip inteligent“ (Herbert). Un alt filozof spunea: „este mare pacoste să nu ai destul duh ca să vorbeşti frumos, nici destulă judecată ca să taci“ (La Bruyere), sau „este mai bine să vorbeşti şi mai bine să taci, dar amândouă sunt rele când sunt exagerate“ (La Fontaine).
În această privinţă, Sfânta Evanghelie, prin graiul Mântuitorului, stabileşte legea creştină: „cuvântul vostru să fie: ce este da, da! Şi ce este nu, nu! Iar ce este mai mult decât atâta, este de la cel-rău“ (Matei 5, 37).
Înţelegem astfel că folosirea exagerată a gândului şi a vorbirii arată lipsa unei stăpâniri din partea omului, cu grave urmări pentru suflet. Mântuitorul ne învaţă aşa: „pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii“ (Matei 12, 36). Pentru „orice cuvânt“, căci un singur cuvânt bun poate zidi, pe când un cuvânt necugetat poate sminti, deruta şi răni sufletul. Cuvântul Domnului este categoric şi în această privinţă: nimeni nu poate grăi de bine, rău fiind, căci din prisosul inimii grăieşte gura; şi adaugă: „omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale scoate ce este bun; iar omul rău, din vistieria cea rea a inimii sale scoate ce este rău“ (Luca 6, 45).
Este clar deci, că asemenea abateri de la dreapta judecată n-au altă plată decât osânda, după cuvântul Domnului Hristos: „căci din cuvintele tale te vei îndreptăţi şi din cuvintele tale vei fi osândit“ (Matei 12, 37).
