Săptămâna care tocmai s-a încheiat a debutat cu una dintre sărbătorile importante ale calendarului creştin – prăznuirea Sfinţilor Trei Ierarhi. Totdeauna, dar mai ales în veacul al IV-lea după Hristos, Dumnezeu S-a milostivit spre Biserica Sa, de abia ieşită din catacombe şi persecuţii, şi i-a trimis forţe spirituale, lumini ale harului care să lămurească, să apare şi să păstreze neştirbit adevărul credinţei, aşa cum îl propovăduise Domnul Hristos şi apostolii Săi. În acest veac de aur s-au afirmat cu deosebire cei trei mari dascăli ai lumii şi ierarhi, care au fost sfinţii Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur, bărbaţi iluştri, personalităţi proeminente, cu râvnă şi pricepere în propovăduirea credinţei şi gata să se jertfească pentru păstrarea şi consolidarea Ortodoxiei. Ei au pus în serviciul Bisericii multa şi adânca lor ştiinţă de carte, viaţa lor curată şi calităţile lor de buni organizatori, apărând credinţa de învăţăturile greşite, stabilind adevărul dogmelor creştine şi însufleţind pe creştini pentru o viaţă morală curată, dăruită Mântuitorului Hristos.
Adunată ca într-un buchet al evlaviei şi măreţiei creştine, Biserica prăznuieşte la un loc amintirea Sfinţilor Trei Ierarhi, în ziua de 30 ianuarie.
Primul din acest triumvirat sacru al veacului al IV-lea este Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareii Capadociei, mare dascăl al lumii şi ierarh, pomenit de Biserică cu multă cinste şi evlavie şi la 1 ianuarie, ziua morţii sale. Marele Vasile este cunoscut ca un dârz apărător al credinţei lui Hristos şi adânc tâlcuitor al adevărului dumnezeiesc. Era de neam nobil, tatăl său fiind retor şi avocat de seamă, iar mama fiica unui martir al credinţei. Fraţii săi, Grigore şi Pentru, ajung episcopi – unul la Nisa, celălalt la Sevasta, iar sora Macrina s-a devotat vieţii ascetico-monahale. Şi-a făcut studiile superioare în Cezareea Palestinei, la Constantinopol – unde are profesor pe marele retor Libanius, şi la Atena – unde are coleg şi bun prieten pe Sfântul Grigore de Nazianz.
Om de înaltă cultură teologică şi filozofică, Sfântul Vasile a lăsat scrieri de mare valoare pentru cultura lumii. Cu un conţinut ales şi cu rare calităţi de stil, scrisul lui atrage şi influenţează pe cititorii de aievea. Avem un scris viu, elegant ca formă, clar şi plin de miez în conţinut. Fiind un orator îndemânatic şi plin de talent, îşi turna gândurile în forme de stil frumoase, cu conţinut bogat şi vizând esenţa lucrurilor. A explicat cu atâta claritate şi profunzime învăţătura despre Sfânta Treime, încât i s-a dat numele de „uranofantor“ – adică interpret al cerului.
Prin viaţa lui, prin faptele lui, prin scris şi vorbire, Sfântul Vasile a căutat să ridice pe admiratorii şi ascultătorii săi cu o treaptă mai sus pe scara vieţii creştine, şi a reuşit. Era o fire nobilă, independentă şi superioară. Cu o dârzenie de nedescris, a căutat să reformeze viaţa bisericească, luptând împotriva abuzurilor şi a decăderii morale. Dedicându-se monahismului, a organizat viaţa călugărească şi i-a dat reguli şi canoane care sunt de mare preţ până în ziua de azi. Tot ceea ce îi învăţa pe credincioşi, caută să pună şi el în practică. Dacă Domnul Hristos a zis: „Vinde averile, dă-le săracilor şi urmează Mie“ (Luca 18, 22), şi dacă Zaheu vameşul i-a spus lui Iisus: „Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor“ (Luca 19, 8), Sfântul Vasile a făcut şi el aşa. Iubitor de săraci, de străini şi de bolnavi, el a dat nevoiaşilor o parte din averea sa, iar cu cealaltă parte a zidit şi a întreţinut un întreg complex de instituţii de binefacere: azil de bătrâni, o casă de oaspeţi, o casă pentru reeducarea fetelor tinere, spitale, un adăpost pentru leproşi, o şcoală de pregătire profesională pentru tineri. Toate acestea sunt cunoscute în istoria lumii sub numele de „Vasiliada“, instituţii unice la acea vreme şi primele care apar în viaţa socială a acelor timpuri. Sunt aşezămintele de binefacere ale Sfântului Vasile, exemple binevenite şi demne de imitat pentru urmaşi.
Dar, în ceea ce a strălucit el şi mai mult, a fost viaţa preoţească şi slujirea lui Hristos. El a fugit de preoţie pentru că se socotea nevrednic de ea, având conştiinţa că măreţia preoţiei îl copleşeşte. Dar, când a primit preoţia şi apoi arhieria, el le-a onorat în chip desăvârşit, sublim. A cultivat rugăciunea la puterea ei maximă, iar din profunzimea trăirii sale liturgice, a dăruit Bisericii – ca Sfântul Ioan Gură de Aur – o Liturghie, ce se oficiază până azi şi în cuprinsul căreia sunt rugăciuni cu bogat conţinut teologic şi de o frumuseţe literară fără egal.
Pentru tăria cu care a apărat învăţătura Bisericii şi pentru competenţa sa teologică i s-a dat numele de „cel Mare“ şi i s-a conferit titlul de „mare dascăl al lumii“.
Alt luceafăr care a strălucit pe cerul Bisericii, în acest veac de aur al IV-lea, a fost Sfântul Grigorie de Nazianz, numit şi teologul sau cuvântătorul despre Dumnezeu. Vorbind despre acest sfânt, înainte de orice, trebuie reţinut faptul că este simbolul sau exponentul înaltei teologii, acea ştiinţă care înfrânge şi înlătură învăţăturile greşite despre Dumnezeu, punând în faţă mereu adevărurile temeinice şi înălţătoare ale teologiei creştine. Dintre Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti care au gândit şi au scris, sub luminarea Sfântului Duh, cărţi de căpătâi pentru dreapta credinţă, Sfântul Grigorie Teologul este figura cea mai strălucitoare.
S-a născut şi a crescut la Nazianz, Asia Mică, unde tatăl său, Grigorie cel bătrân, era episcop. A învăţat carte la şcolile cele mai înalte ale vremii: la Alexandria Egiptului, la Constantinopol şi la Atena „cea de aur“, cum o numeşte el, pentru strălucirea învăţăturii ce se preda acolo. La vârsta de 45 de ani, fiind deja preot, se retrage la o mănăstire, unde duce viaţă de schimnic, meditând la cele sfinte şi înălţându-se cu gândul la înţelegerea adevărurilor de credinţă. Când avea 50 de ani, la 379, anul morţii Sfântului Vasile, Sfântul Grigore este chemat la Constantinopol ca să organizeze Biserica de aici şi să apere credinţa faţă de rătăcirea ariană. Aici, în biserica Învierii, a rostit cinci cuvântări numite teologice, pline de adâncă cugetare despre persoanele Sfintei Treimi. Înalta teologie exprimată de el în aceste cuvântări l-a consacrat ca teolog al Bisericii. Pe baza învăţăturii sale, Sinodul II ecumenic a statornicit adevărul credinţei şi a completat Simbolul de credinţă, aşa cum îl avem până azi.
Curând este ales episcop de Constantinopol, dar, după 9 ani de viaţă zbuciumată moare, în vârstă de 60 de ani.
Sfântul Grigore a avut o bogată activitate literară. N-a scris tratate de teologie, ci a rostit cuvântări sau predici, în care dezbate cu competenţă dogmele Bisericii. Se cunosc 45 de cuvântări rămase de la el, din care amintim cu deosebire: cele 5 cuvântări teologice, cuvântarea a XXXVIII-a la Naşterea Domnului, din care Biserica a reţinut şi a introdus în slujba Crăciunului frumoasa cântare: „Hristos se naşte, măriţi-L, Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L…“, şi cuvântarea despre preoţie, rostită la alegerea sa ca episcop.
A scris şi poezii, 408 păstrate, cu aproape 18.000 de versuri, pline de afecţiune şi de rară gingăşie, cu conţinut dogmatic, istoric şi moral. Au rămas de la el 246 de scrisori, adevărate modele ale stilului epistolar: scurte, concise, clare în ideile pe care le exprimă fără înflorituri sau înzorzonări, cum se exprimă însuşi Sfântul Grigorie.
Poet din fire, cu o constituţie sensibilă, mereu suferind, Sfântul Grigorie n-a fost înzestrat cu calităţile omului de acţiune, asemenea Sfântul Vasile, şi n-a fost nici un conducător administrativ ideal al turmei credincioase, dar poseda un adânc simţ al problemelor teologice, o mare înclinare spre viaţa ascetică, o înaltă nobleţe sufletească şi un deosebit talent oratoric şi literar. Dar, ceea ce face cinste caracterului său drept şi personalităţii lui fără pată, este concepţia şi atitudinea Sfântului Grigorie faţă de preoţie, faţă de slujirea lui Hristos. Este ştiut că acest mare bărbat a primit oficiul de preot şi episcop contra voinţei sale. Gândurile sale despre preoţie sunt rostite în cuvântarea „Fuga de preoţie“.
Afirmând că preoţia este misiune, apostolat, expresie a lucrării dumnezeieşti, Sfântul Grigorie precizează că nu pot face preoţie decât cei care au vocaţie sau chemare prin alegerea dumnezeiască. Chemarea – zice el – aprinde în suflet flacăra ce învăpăiază fiinţa omului, ca s-o smulgă lumii şi s-o dăruiască lui Dumnezeu. Chemarea este un jug, o povară unită cu grea şi apăsătoare răspundere, căci primirea şi neîmplinirea sarcinii de păstor este una din cele mai grele primejdii. Şi încheie astfel: „Răspunderea vocaţiei sacerdotale m-a făcut să fug de preoţie, fiind intimidat de măreţia ei“.
Ultimul astru care încununează treimea marilor dascăli ai lumii şi ierarhi, este Sfântul Ioan Gură de Aur, al cărui nume este pomenit aproape în toate sărbătorile, la Sfânta Liturghie.
Născut în Antiohia, Asia Mică, la jumătatea secolului al IV-lea, moare la 62 de ani, într-un loc pe malul Mării Negre, unde fusese exilat. Tatăl său a fost ofiţer în armata imperială, iar mama, Antuza, o minunată creştină, s-a ocupat de educaţia sa. Înalta cultură a învăţat-o de la filozoful Andragatius şi de la retorul Libanius, pe care l-a întrecut în arta vorbirii. Adâncurile învăţăturii creştine le-a cunoscut prin învăţatul episcop Diodor din Tars. La 25 de ani intră în monahism şi stă în pustiu 4 ani, împreună cu prietenul său, Sfântul Vasile. După 12 ani este făcut diacon, apoi preot şi slujeşte la Antiohia timp de 10 ani, unde rosteşte cele mai multe şi cele mai frumoase dintre predicile sale. Când avea 53 de ani este ales patriarh la Constantinopol. Acum începe lupta făţişă contra abuzurilor din Biserică şi a corupţiei de la Curtea Imperială. Îşi face un mare duşman din împărăteasa Eudoxia, care obţine exilarea lui. Protivnicii săi uneltesc în continuare şi obţin şi ei, printr-un sinod, scoaterea din scaunul de patriarh; şi este din nou exilat. Mereu prigonit, moare în anul 407, iar după 30 de ani rămăşiţele pământeşti sunt aduse la Constantinopol, de împărăteasa Teodosia II, şi aşezate cu mare cinste în biserica Sfinţilor Apostoli.
Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur a fost o adevărată dramă. Dar a fost un dar pentru toţi ceilalţi. Un dar continuu prin milostenie, prin suferinţa pentru cei mulţi. A fost, totodată, o trăire prin cuvânt. Când vorbea, considera că are în faţă o adunare de prieteni, adversari şi păcătoşi. Cerceta cu privirea, răscolea inimile, sfătuia, îmbărbăta, mângâia, povăţuia şi mustra. Ca moralist, urmărea să îndrepte pe om prin vorbirea lui. Când vorbea, el se uita pe sine, ducea lupta făţiş, cu aprindere, când liniştit, când înverşunat. Era iubirea nebiruită, era devotamentul fără margini. Faţă de cei loviţi de soartă era îngăduitor, dar faţă de nedreapta silnicie era neîndurător.
Sfântul Ioan a fost un mare gânditor, dar ca vorbitor a fost fără egal, fără pereche între oratorii lumii. Folosea o limbă aleasă, cu viguroasă putere de evocare. Se adresa inimii cu vorbire caldă, cugetătoare, şi ţinea continuu încordată atenţia ascultătorilor. Pentru adâncimea învăţăturii dată oamenilor, Biserica l-a numit „mare dascăl al lumii“, iar pentru frumuseţea vorbirii l-a cinstit cu numele de „Hrisostom“ – adică Gură de Aur. De la el au rămas mii de scrieri: cuvântări, predici, interpretări ale Scripturii, tratate de teologie, precum şi Liturghia care-i poartă numele.
Pe cât de mare orator a fost, tot aşa a fost şi ca păstor sufletesc. Şi-a iubit Biserica, a suferit cu ea, a apărat-o, s-a bucurat cu ea şi a înălţat-o, ducându-i pe propovăduiţi pe calea mântuirii. A iubit preoţia şi a jertfit totul pentru ea.
Recunoscătoare, Biserica a aşezat pe fruntea acestui neînfricat slujitor al credinţei o întreită cunună: mare dascăl al lumii, gură de aur în predicarea învăţăturii şi sfânt al Bisericii lui Hristos.
Biserica aduce laudă marilor ierarhi astfel: „Pe organele harului, alăutele Duhului, trâmbiţele cele binevestitoare ale propovăduirii, tunetele cele înfricoşate şi vrednice de auzit, care de sus au glăsuit şi slava lui Dumnezeu au arătat-o marginilor, pe cei trei propovăduitori ai marii Treimi, pe Ioan şi pe Vasile să-i cinstim după vrednicie şi pe Grigore împreună cu ei!“
Cuvant despre Cer
Daruri cu tâlc
Recuperări istorice
Fascinația rostirii
Retropelerinaje Buzoiene
Ceai de urzică
