Laudaţio Maicii Domnului

 

 

În luna august, după o aspră pregătire prin post şi rugăciune, în ziua de 15 creştinii întâmpină cea mai mare sărbătoare închinată Fecioarei Maria – Adormirea Maicii Domnului. Este o străveche şi venerabilă zi festivă a creştinătăţii de pretutindeni. În această zi de 15 august sărbătorim din vremi străvechi, hotărâte de Biserică, atât pământeasca adormire a Sfintei Mame a Mântuitorului, cât şi slăvita ei trecere în împăţia Fiului biruitor. Din totdeauna, conştiinţa creştină ortodoxă a arătat Maicii Preacurate un devotament deosebit, ca şi încredinţarea puternnică în strămutarea ei cu trupul la cele veşnice şi nestricăcioase. Credinţa noastră ortodoxă este şi rămâne devotată aceleia care a născut, mai presus de fire şi de minte, pe Mântuitorul lumii… De aceea, fiii Bisericii noastre, mişcaţi de evlavie şi cucernicie, vin încărcaţi de daruri şi de flori înaintea sfintelor icoane şi în Bisericile în care Sfânta Fecioară este lăudată şi cinstită, ca să-şi arate profunda lor pietate.

Sfintele Evanghelii spun că, după zilele triste ale Patimilor şi după Răstignirea de pe Golgota, Maica Domnului a trăit în casa Evanghelistului Ioan. În acest timp, credinţa în Fiul său se răspândea în chip minunat, ducând până la marginile lumii – odată cu adevărurile şi minunile credinţei, şi numele Sfintei Fecioare Maria… Iar ea, Preacurata Maică, adormea dulce, probabil în zilele lui Claudiu Cezarul… Numele Fecioarei Maria a cucerit în două mii de ani toată suprafaţa pământului. De aceea, astăzi, pretutindeni, creştinii, în semn de cinstire şi respect, împletesc ghirlande de recunoştinţă în jurul tronului ei de împărăteasă, iar pe fruntea ei nevinovată aşează cu smerenie cununi de laude şi cântări, urmând modelul de preţuire al divinului său Fiu.

Mântuitorul Hristos a atribuit mamei Sale o cinste nemărginită. Pilduitoare este împrejurarea petrecută la Cana Galileii, când, la rugămintea ei, Iisus a făcut cea dintâi minune a Sa, prefăcând apa în vin. La rândul lor, apostolii o numesc „mama lui Iisus“ (Ioan 2, 1), văzând cinstea de care se învrednicise, de a deveni maica lui Dumnezeu.

Deosebită de celelalte femei prin puritatea sufletului său, Fecioara Maria a rostit şi o profeţie, spunând despre sine, în clipa Bunei Vestiri, că „Domnul a căutat spre smerenia roabei sale şi că de acum o vor ferici toate neamurile“ (Luca 1, 48).

Fecioara Maria este Maica lui Dumnezeu şi rămâne de-a pururi. Este sfântă prin credinţa ei, prin cinstea şi hărnicia ei, dar mai ales prin răbdarea cu care a primit cea mai mare durere din câte poate întâmpina o mamă, fără murmur, fără tăgadă – răstignirea Fiului său. Rămâne veşnic mângâietoare a celor ce se află în nevoi şi în primejdii: orfanilor mamă, bolnavilor vindecare, sprijin celor din necazuri, iar celor ce poartă în suflete floarea curată a credinţei, mare exemplu şi rugătoare fierbinte către Dumnezeu, pentru împlinirea cererilor lor. Prin veacuri, sfinţii şi învăţătorii Bisericii s-au înălţat atât de mult cu mintea scriind despre Fecioara Maria, încât i-au găsit cele mai frumoase – mai alese – nume. Au numit-o soare, au numit-o lună – căreia i se închină toate stelele mistice, a fost numită izvor – care adapă Biserica prin revărsările harului ceresc. Pentru măreţia ei a fost numită chiparos sau crin – ca una ce are parfumul natural şi strălucire imaculată. Sfinţii părinţi au văzut-o ca pe un munte înalt al sfinţeniei, neacoperit de vălul păcatului. Sfântul Ioan Evanghelistul, în Apocalipsa, o vede „îmbrăcată cu soarele, luna aşternut picioarelor ei, iar fruntea încununată cu douăsprezece stele“ (12, 1).

Dar, dintre toate aceste numiri, nici una nu este mai frumoasă, mai plină de măreţie, decât aceea pe care Duhul Sfânt a descoperit-o lui Solomon în Cântarea Cântărilor: „Cine este aceasta care se iveşte lin, ca zorile?“ (6, 10). Zori… în adevăr, zori aducătoare de lumină, de frumuseţe, de nădejde şi mângâiere! Fecioara este înaintemergătoare soarelui slavei, adiere răcoroasă a luminii dumnezeieşti, vestitoare graţioasă a Răscumpărării. Ea este împărăteasa Cerului, este mireasa Duhului, este mama Fiului lui Dumnezeu! Cu ea se deschide capitolul mântuirii noastre. Ceva din slava Fiului s-a răsfrânt şi asupra mamei. Proorocul David a văzut, limpede şi măreţ, cum Fecioara s-a făcut părtaşă la slava împărătescului ei Fiu. În  psalmul 44 el cântă astfel această părtăşie: „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, în haină aurită îmbrăcată şi prea înfrumuseţată“ (Psalmul 44, 9) Cuvintele acestea sunt cele mai vii şi cele mai potrivite pentru a ne face o imagine limpede despre mutarea la cer cu trupul a Maicii Domnului.

Toate câte s-au întâmplat cu Fecioara Maria au fost mai presus de mintea şi înţelegerea omului. Semnele stricăcioase ale morţii s-au arătat şi în trupul mic, întins pe un pat, pe care îl prohodeau cu respect Sfinţii Apostoli, aduşi în chip minunat „de la marginile lumii“.

Însă moartea Fecioarei, cum ne învaţă slova bisericească, a fost doar o alinare de somn, un popas în înlănţuirea veşniciei, căci trupul ei a fost luat de heruvimi şi purtat pe drumul de urcuş ce duce în slava cerului.

Mormântul este acum gol. Când apostolii murmură încă rugăciunile sfintei prohodiri, racla Maicii Preacurate a urmat drumul slavei. Maica Domnului – ca o împărăteasă – gustă veşnic din măreţia Fiului, precum cântă şi Psalmistul: „Stătut-a împărăteasa de-a drepta Ta“. De atunci creştinii îi înconjoară tronul, unul cere izbăvire în primejdii, altul se roagă pentru sănătate în boală, unul cere mângâiere în necazuri, iar altul ajutor în nenorociri. Toţi cer milă de la izvorul milei. Pe ea o cinstesc toţi… În faţa măreţiei ei, nu este om care să nu-şi plece capul. Chipul ei este acoperit de strălucire dumnezeiască şi îmbrăcămintea ei este ţesută din haruri şi virtuţi, cum şi David zice: „Stătut-a împărăteasa de-a drepta, în haină aurită îmbrăcată şi prea înfrumuseţată“.

Este greu să ne închipuim ce lumină strălucitoare văd sfinţii în rai. Noi credem şi în ce spune Psalmistul şi în ceea ce mărturisesc Evangheliile, iar credinţa ne-o topim în exclamaţii de venerare. Noi trimitem doar mesajele sufletului spre tronul aurit al Preaslăvitei Maici şi zicem: Fii lăudată, Marie, Maica Domnului Nostru!

Maica Domnului dă definitiv sacralitate vieţii şi menirii feminine. Nimeni nu mai poate să nască a doua oară pe Domnul Iisus Hristos, dar orice femeie poate să-şi împodobească sufletul cu aceleaşi virtuţi, care fac să strălucească chipul sfintei Maici.

Ce nu poate să facă o femeie? Şi câte nu face o femeie, şi bune şi rele! Privind-o rău, marele predicator Ilie Miniat a spus: „Femeia îmblânzeşte lei, supune împăraţi, robeşte pe conducători, învinge pe viteji, sileşte pe oameni să-şi urască copiii lor, să-şi tăgăduiască părinţii…

Maica Domnului a schimbat, însă, sensul înrobitor al patimilor sub care era privită femeia, ca urmaşă a Evei. Primele care au înţeles mesajul au fost apropiatele Maicii Domnului şi cele care l-au însoţit pe Fiul său prin colbul arid al Ţării Sfinte, în lungile Sale călătorii şi până la Golgota şi dincolo. Magdalena, cea întocmai cu apostolii, i-a vestit Învierea. Altele – smeritele mironosiţe – L-au slujit pe Iisus şi au plâns pe mormântul Lui pentru nedreptatea judecăţii, a osândei şi a morţii… Blânda Veronica, pe drumul greu al Crucii, I-a şters sudoarea cu năframa ei. Deci, câte nu pot să facă urmaşele Evei?!

Şi în vremea noastră, în fiecare zi, bunul păstor al lumii este biciuit, hulit şi tăgăduit de atâta lume cufundată în păcat şi necredinţă, iar femeile creştine Îl cinstesc pe Mântuitorul împreună cu Maica sa, ducându-şi pruncii la Sfânta Împărtăşanie, învăţându-i primele rugi, iar, mai târziu, ducându-şi copiii, ajunşi la maturiate, sub bolta Altarului sau păstrând amintire pioasă înaintaşilor.

De vorbe lipsite de conţinut e sătulă omenirea. De patimi grele atâta viaţă se macină în zadar… De îngâmfări şi îndrăzneţe porniri este iarăşi plină cu vârf inima lumii, de zvonuri şi spaime e robită… La răspântii stau atâtea cruci înfipte şi atâţia drepţi sunt pironiţi pe ele. În lume este belşug de durere, risipă de rău şi valuri de ură, care îneacă vadul vieţii, smulgând cu urlet puntea iubirii dintre oameni, făcând viaţa stearpă…

Toate aceste dezastre dispar şi se prăpădesc în ochii Maicii Domnului, în gândul celui ce se roagă, în sufletul celui ce i se pleacă, în fapta celui ce urmează îndemnul Fiului Său.

 

 

 

 

 

1 comments
Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și