A apărut de ceva timp un documentar despre filmele străine, care circulau în clandestinitate acceptată în România ceaușistă. Copiii mei au fost uimiți de felul în care se trăia. De viețile paralele pe care le duceau românii. De dorința lor, de fapt a noastră, a celor care am prins acele vremuri, de a fi conectați la societatea globală. Regimul impunea izolarea pentru ca românii să nu vadă alte realități. Să nu poată compara.
Regimul comunist nu dorea doar înstrăinarea de mersul lumii, ci și de trecut, de tradiții, de rădăcini. Deși se lucra intens la o istoriografie convenabilă, prin care conducătorii se legitimau ca urmași ai vitejiei unui destin unic al poporului român, încerca să anuleze aripa spirituală a trecerii românilor prin istorie. Trebuiau să supraviețuiască doar elementele mai puțin profunde ale spiritualității noastre, și acestea modificate.
Biserica a tezaurizat și a dus mai departe tradițiile noastre religioase. Nu s-a dedicat doar cultului, ci a continuat să păstreze bucuria vremurilor prin care a trecut, fiind cu adevărat o instituție care în inima ei mergea fără să fie afectată de presiunea statului comunist. În exterior se plia. Tabloul Tovarășului era prezent în toate spațiile laice, cu excepția locașurilor de cult. Revistele bisericești începeau cu telegrame, urări și alte mesaje trimise conducătorului.
În interior, însă viața bisericii avea același ritm din totdeauna. Exista o formală cenzură a limbajului, dar ea nu afecta fondul vieții bisericii. Diferențele dintre mersul statului declarat ateu și cel al vieții religioase, se accentua în perioada marilor sărbători. Deși atunci trebuia să se facă planul cincinal mai abitir decât în restul anului, iar oamenii erau obligați să meargă la muncă pentru a nu participa la slujbele religioase, biserica își făcea treaba. Păstra și transmitea. Nimic nu-i afecta esența.
Perioada Crăciunului era cea mai clară dovadă. Îmi amintesc cum, șoim al patriei fiind, participam la Serbarea de iarnă. După ce invocam cu câteva versuri mărinimia lui Moș Gerilă, primeam cadoul plasat cu etichetă, de către părinți, din mâna personajului. Ce să mai spun despre chinuitele versuri sau bizarul Moș?! Acum înțeleg de ce erau greu de memorat și de înțeles. Ele nu vorbeau despre Moșul cel adevărat și nici nu era prezent. Mi se spunea de acasă că acolo trebuie să merg, să fiu cuminte, și dacă voi fi, va veni și Moș Crăciun, dar nu trebuie să știe nimeni, pentru că atunci Moșul mă va ocoli.
Și întra-adevăr, venea și Moș Crăciun. Erau două locuri unde prezența Moșului adevărat se făcea văzută, sau se simțea prezentă. Primul dintre ele era Seminarul Teologic. Acolo se ținea serbarea de …Crăciun. Colindele aveau versuri total diferite de ce auzeam în rest. La sfârșitul unei serbări a bucuriei, venea și Moșul sfânt și bun. Cu pletele-i dalbe pășea prin mulțime, se așeza în fața bradului și oferea câte o punguță sărăcăcioasă. Era mai sărac decât Moș Gerilă, dar era altfel. Te privea altfel, iar ritmul colindului pe care își făcea prezența era cu totul deosebit.
Am fost fericit să-l întâlnesc pe Moș Crăciun, înainte ca el să fie acceptat și dincolo de zidurile instituțiilor bisericești.
Al doilea moment aparte, avea loc în Palatul Episcopal. Moșul nu mai apărea fizic, dar avea grijă să lase pachețele sub brad, de unde Episcopul, după ce îi sărutam mâna, ni le oferea cu siguranța unui reprezentant legitim al lui Moș Crăciun.
Până la daruri însă, ascultam colinde, iarăși colinde adevărate, total diferite de tot ceea ce se cânta în afară.
Am realizat mai târziu, că acolo era colțul nostru de libertate. Nu înțelegeam de ce lumea are două falii și părea de la sine înțeles că nu trebuia să caut răspuns, dar era clar că erau doi Moși. Simțeam că adevărul este acolo, în Biserică, motiv pentru care, între amintirile mele, a rămas de…pomină.. singurul concert de colinde la care am asistat în afara incintelor bisericești.
Era în 1989. Deși nu se vorbea în spații largi, exista o frământare și o așteptare. Timișoara murmura și propaga în toată țara un simțământ nou. Al curajului.
În timp ce mocnea așteptarea, cel mai bun cor din istoria Buzăului, Lyra, susținea un concert la Casa de Cultură a Sindicatelor. Prezența preoților în spațiul public nu era frecventă. A episcopului nici atât. Atunci, însă, Ștefan Stănescu, dirijorul corului, teolog și profesor de muzică, fiu de preot, a invitat și preoți, iar la final, a dirijat colindul Bună dimineața. În entuziasmul sălii a fost primul gest de libertate locală. S-a amintit de Moș Ajun. Moș Crăciun nu-și dobândise încă drepturi publice, dar era un mare semn de curaj să cânți despre Moș Ajun, trimițând direct la adevărul despre sărbătoare, o sărbătoare închinată Nașterii Domnului și nu iernii.
