Amintiri de sub obroc – Votul tăcerii

“Cu adâncă recunoştinţă pentru frăţia noastră întru Hristos Cel Înviat şi pentru generozitatea primirii cât şi pentru ospitalitatea oferită. A fost un eveniment foart fericit şi binecuvântat. Fie ca Dumnezeu să sporeasc  mărturia şi viaţa Bisericii Ortodoxe Române şi, în special ale Episcopiei Buzăului si Vrancei!”

Eric Simmons şi Simon Holden, Comunitatea “Casa Învierii “ – Mirfield, Marea Britanie (Însemnare din Cartea de aur a Episcopiei Buzăului şi Vrancei)

Nu au fost doar cuvinte. Cei doi monahi anglicani s-au simțit bine la Buzău și drept dovadă au respectat dorința episcopului de Buzău.

Dar despre ce este vorba?

De la Patriarhul Miron Cristea încoace, de prin 1937, relațiile Bisericii Anglicane cu Biserica Ortodoxă nu a fost foarte aprinse. Contacte au existat, evident, mai ales în forurile ecumenice, dar o oarecare distanță doctrinară a apărut mai ales în discuția privitoare la hirotonirea femeilor.

Fără a mai avea întâlniri care să redefinească dau măcar să reconfirme bunele-relații, vizitele și schimburile de amabilități au continuat, iar în această cheie minoră trebuie privită și vizita particulară a celor doi monahi anglicani la Buzău.

Cum noi, românii, am avut mereu o slăbiciune pentru oaspeții străini, făcând discriminări pozitive, în comparație cu modul în care ne tratăm unii pe alții, și cei doi oaspeți au fost tratați regește, deși nu erau regi ai Angliei, ci călugări smeriți.

Afabili, mereu bine dispuși, modești și destul de tăcuți, au fost o companie agreabilă, mai ales pentru că erau englezi și veneau din cultura care a reușit să-și impună limba a instrument global de comunicare.

S-au simțit bine la Buzău, atât la Episcopie, cât și la Ciolanu și Rătești, unde au fost în vizită. Nu au zăbovit decât două zile, apoi au plecat la Iași. A fost suficient cât să ne lămurim unele curiozități teologice, sau să ne stârnească altele, precum cele vestimentare. A rămas o enigmă cum arăta și cât de lungă era îmbrăcămintea de sub robele pe care le purtau.

Se poate spune și acum , după atâta timp că a fost o vizită reușită, chiar cu folos personal.

Beneficiarii vizitei și mai ales al infuziei lor de limbă și cultură trebuia să fim eu și părintele Chiril. Amândoi eram profesori la Seminar și aspiranți către performanțe mai bune la limba engleză. Deși episcopul studiase la ruși, era bine adaptat vremurilor și dorea ca tânăra pleiadă de preoți sau de posibili episcopi – cum este cazul părintelui Chiril -, să stăpânească suficient de bine limba. Din acest motiv și-a dorit să fim și noi parte din delegație, pentru a ne cunoaște și pentru a-i convinge să ne invite și pe noi în comunitatea lor. Le-a spus ce gând avea, iar după câteva săptămâni de la întoarcerea lor în Anglia, am primit invitația, să mergem acolo timp de două săptămâni.

Invitația a fost onorată. Scopul era bine definit, îmbunătățirea cunoștințelor de engleză. Primul plecat, părintele Chiril, deja exarh la Buzău, fost stareț, și om cu o foarte bună formație intelectuală.

S-a dus părintele și s-a întors. S-a dus aproape cum s-a întors, sub aspectul experienței de comunicare în limba engleză.

Nimerise nepotrivit. Călugării mănăstirii depuseseră votul tăcerii. Nu vorbeau decât o oră pe săptămână, deci accesul la limbă a fost fix două ore, exceptând celelalte interacțiuni.

Oare a fost umor englezesc când au acceptat să ne invite, știind pentru ce ne dorim să mergem? Sau a fost politețe britanică.

Rămâne o dilemă, de care eu nu am mai avut parte….

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și