Trăim vremuri în care românii nu sunt preocupați de politică. Mă refer la politica de partid, la politica-slogan. Omenii sunt ocupați să supraviețuiască. Sunt îngrijorați de prezent și de viitor. Cine știe ce va mai fi? Nimeni! Pandemia aceasta și sacrificiile ciudate la care a supus lumea, schimbă total realitățile.
Dacă până nu demult eram îndemnați, stimulați, forțați de concurența nebună, să muncim până la epuizare și să cumpăram bunuri de care aveam mai mult, mai puțin, sau deloc nevoie, acum suntem obligați să stăm acasă. Să stăm, să medităm, să intrăm în altă logică a vieții. Încercăm să ne adaptăm la viața minimală, iar fericirea se lasă greu ademenită de noua formă de existență, deși e bucurăm mai mult ca niciodată de casa pentru care am muncit și de familie. Suntem chinuiți de gândul viitorului, pentru că ne raportăm la trecut. Practic, fiecare dintre noi suntem forțați să înțelegem mesajul unei încercări globale.
Singurii care nu-l înțeleg sunt unii parlamentari. Deși nimeni nu mai are chef de vorbele lor goale, din izolare continuă să ne strice liniștea. Se așeză în fața camerei și vorbesc – mă refer la cei capabili să închege fraze. Turuie tot felul de lozinci și se dau peste cap să ne arate cât de frământați sunt de grija noastră. Aiurea. Dacă erau preocupați, dacă erau capabili, țara nu ajungea aici.
Teama cea mai mare a românilor nu este boala în sine. Boala e boală și lovește mereu, iar dacă sistemele sunt eficiente, poate fi învinsă. Priviți statisticile și vedeți cum virusul aleargă peste tot, dar în unele țări este răpus de buna organizare și pricepere. În altele, se moare în masă. Acum, popoarele decontează factura alegerilor făcute în decursul timpului. Te-ai jucat de-a statul, mori de chinul că vei intra pe mâna incompetenților, înainte de a te lovi suferința.
Fiecare dintre noi știm că instituțiile administrației noastre românești sunt conduse de oameni incapabili, numiți de câte un șef de partid, ca rezultat al unei voințe proprii, de cele mai multe ori meschine și iresponsabile. Niște politicieni care nu au făcut nimic valoros în viața lor, fără profesie, numesc unii asemena lor, evident.
Aici e teama noastră cea mare. Că sistemul administrativ, plătit din sudoarea muncii lui de fiecare român, îi deveni groapă la greu, din cauza incompetenței și a modului de elecție a celor puși în frunte. Priviți, spre exemplu, în această perioadă, la DSP și Prefectură.
Oameni slabi, fără rezultate profesionale, se proptesc în scaune și stau ficși, chiar dacă tu mori din cauza dezorganizării și lipsei de reacție. Nici la telefon nu sunt în stare să răspundă și nici spun: atâta pot! Să vină cineva care mă salvează și pe mine și pe voi!
Cum își poate imagina cineva că un funcționar, cu o minte de birocrat îmbâcsit, încurcă lucrurile pe timp de pace și va reuși acum, în plin război cu boala, cu neprevăzutul, să le organizeze? Niciodată! Gândirea măruntă e pecetea lui. Va bloca, nu va rezolva!
La această mare dramă națională, se adaugă zgomotul sau machiavelismul unor politicieni. După ce au generat sistemul de mai sus, nu-i doare gură să spună ce vor mai face. Penibili și anacronici, acești indivizi nu înțeleg că lumea are alte nevoi azi. Sau poate înțeleg, instinctul lor de supraviețuire le spune că nu nu mai sunt necesari. Nici până acum nu a fost, dar parcă niciodată nu au sunat mai prost vorbele goale ale unor tovarăși, ca acum Niciodată!
Cu ochii după combinații, vorbesc din izolare, în ideea că mai păcălesc o dată. Încă o dată, măcar. Fără politică sunt morți. Nu știu să facă nimic. Nu pot salva pe nimeni. Vor să-și conserve doar cariera politică, în timp ce medicii, asistentele, oamenii normali, trebuie să-și salveze viața lor și a altora.
Pe lângă vorbitori, mai sunt gângavii și agramații. Crezându-se inteligenți, mult peste media unui popor care nu pricepe mare lucru, în viziunea lor, mai scot câte un machiavelism de duzină.
Agramatul-șef anunța că își vor dona jumătate din indemnizația de parlamentar. Sigur, operând cu substantivul donație, se crează anumite aparențe. De fapt nu donează nimic, doar restituie poporului – dacă cu adevărat va fi așa -, o parte din banii lui. O foarte mică parte.
În timp ce numărul românilor care termină proviziile crește, unii vor să fie aplaudați, să pară generoși, pentru că restituie ceea ce încasează nemuncit, de acasă. Nu că ceea ce fac ei se numește muncă în general, dar acum este șomaj tehnic pe banii contribuabililor. Sunt asistați sociali de lux și atât!
Parlamentarul nu este un slujbaș, să aibă leafă. Este un demnitar. Nu te faci parlamentar să ai din ce trăi. Trebuie să ai o profesie care să-ți asigure traiul, iar activitatea din Parlament trebuie să fie doar un mod de valorificare, pentru națiune, a experienței profesionale. În profesia ta, te pui în slujba unui număr finit de confrați, ca demnitar public poți face bine pentru mai mulți. Vorbim de verbul a face, nu a vorbi sau a păcăli.
La nivel micro, paradigma trebuie să se aplice și consilierilor locali și județeni, pe care nu i-am zărit deloc preocupați pentru binele comunității în această perioadă și nici nu-i văd storși de griji, la domiciliu, căutând soluții pentru hotărâri benefice comunităților.
Dacă ești politician și nu ești în stare de mai mult, măcar taci și restituie ce nu-ți aparține. Nu încerca să îndatorezi poporul pentru un nou vot, mimând generozitatea. Pentru că te lauzi tu că restitui câteva mii de lei, din ceea ce oricum nu-ți aparținea?!
Oameni buni, nu de mila politicienilor machiavelici și iresponsabili avem nevoie, ci de dreptatea. Iar dreptatea cere tăierea veniturilor încasate fără muncă și fără rezultate benefice pentru țară, pe care parlamentarii le încasează.
Fascinația rostirii
Recuperări istorice
Cuvant despre Cer
Blăjani – file de monografie
Daruri cu tâlc
Retropelerinaje Buzoiene
