Paul Negoiță

Fascinația rostirii

Editura Omega

Paul Negoiță, Fascinația rostirii

Această carte este protejată prin copyright. Reproducerea integrală sau parțială, multiplicarea prin orice mijloace sau sub orice formă, cum ar fi xeroxarea, scanarea, transpunerea în format electronic sau audio, punerea la dispoziția publică, inclusiv prin internet sau prin rețele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informațiilor, cu scop comercial sau gratuit, precum și alte fapte similare săvârșite fără permisiunea scrisă a deținătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislației cu privire la protecția proprietății intelectuale și se pedepsesc penal și/sau în conformitate cu legile în vigoare.

Editura Omega,

Buzău, Sat Focșănei, Str. Principală, Nr. 39

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
NEGOIȚĂ, PAUL
Fascinația rostirii / Paul Negoiță. – Buzău : Omega, 2016
ISBN 978-606-568-303-7811.135.1821.135.1-4

Paul Negoiță

Fascinația rostirii

În durata eternă

Din lagărul comunist spre sinaxarele istoriei[1]*

În anul 1995 eram student al facultăţii de Teologie din Bucureşti. Eram, deci, în București, conectat la viața publică și politică. Ca mulți dintre tinerii studenți, nutream și eu o rupere de trecutul comunist și priveam cu atenție ceea ce se întâmplă, având o admirație unică pentru omul politic care a câștigat de fapt alegerile din 1996, deși nu mai era în viață – Corneliu Coposu. Speranța schimbării de regim s-a năruit atunci când marele patriot a plecat dintre noi. În acest moment trist, am participat împreună cu ceilați membrii ai corului Facultății de Teologie, la ceremonia funebră. Mureau speranțe… în timp ce realizam că România a pierdut singul om politic pe care-l avea.

După evenimentele din 1989 l-am urmărit adesea pe Corneliu Coposu, fără a fi conștient de la început de valoarea morală a acestei prezențe. Aşa cum se întâmplă de multe ori, doar în momente triste realizezi ce pierzi. Conștientizam atunci, pe deplin, că mă aflam în faţa istoriei, a demnităţii, a onoarei, în faţa unui om unic, care pleca doar fizic de aici. Un om pentru care soarele ce se afla în prag de apus, spre sfârşitul ceremoniei, a mai răsărit încă o dată, în semn de tristeţe, că nu a fost văzut de Senior în anii grei cât a stat închis, împreună cu toate idealurile sale, în puşcăriile comuniste. Simţeam că particip la un moment istoric, un moment ce putea să amprenteze generaţii de oameni politici.

Au trecut anii şi odată cu ei s-a estompat idealul şi modelul Coposu, rămânând aproape la fel de singur şi trist precum bustul marelui patriot, situat lângă biserica Crețulescu, din Bucureşti. Modelul Coposu, „şlefuit” în temniţele comuniste, este încarcerat de temnicerii memoriei. El trebuia închis, ucis, dat dispărut. Încurca o clasă politică ce nu-și dorea decât avere și putere.

În acest context de ignoarare a principiilor aplicate de Corneliu Coposu apar, însă, şi eliberatori ai memoriei marelui om politic. Ultima eliberare din temniţa uitării se intitulează “Corneliu Coposu – un stoic contemporan” şi are autor pe ziaristul şi scriitorul Dorin Ivan, cercetător asiduu al memoriei anilor de dictatură.

Lucrarea este cutremurătoare, profundă, o monografie, un portret, un rechizitoriu, dar şi un testament. Este bine documentată şi structurată cronologic, fiind un material documentar, un instrument de lucru util pentru orice cercetător al istoriei timpurilor ce tocmai au apus. Este un portret, deoarece, dincolo de evenimente şi ani istorici răzbate chipul celui mai important om politic din timpul dictaturii comuniste. Poate părea paradoxal, însă citind şi recitind lucrarea, am constatat, că în timpul dictaturilor, oamenii politici cu adevărat importanţi nu sunt cei care acceptă și stimulează cultul personalităţii, ci aceia care, în tăcere şi suferinţă, îşi păstrează idealurile. Stoicul contemporan, Corneliu Coposu, vorbeşte în această carte, primeşte cuvântul şi spune cu modestie şi moderaţie ceea ce a gândit, ceea ce a trăit, ceea ce a dorit pentru poporul său, în cele trei etape istorice pe care le-a parcurs. În prima etapă, cea a tinereţii, şi-a expus din punct de vedere conceptual viziunea sa politică creştin democrată. În a doua etapă a suferit pentru idealurile sale, fără a accepta confortul fizic al compromisului. În cea de a treia etapă, după 1989, a trăit paradoxul. „ La ai săi a venit dar ai săi nu L-au primit”, așa cum spune Biblia. Cred că dintre toate etapele istorice, cea din urmă a fost cea mai grea. Poate că omul politic Corneliu Coposu a trăit dezamăgirea ingratitudinii noastre, a celor care l-am primit ca pe un tâlhar. Sau poate că a simțit schimbările din fibra poporului. A simțit că se întoarce din acea captivitate babilonică în mijlocul altui popor decât cel care-l născuse şi îi făurise idealuri, un popor ce, aşa cum mărturisea, la început a minţit pentru a rezista, iar apoi minciuna a devenit a doua natură, un popor ce nu-l recunoştea – nu pentru că nu dorea, ci pentru că nu mai era acelaşi. Întoarcerea printre cei „vii”, începând cu anul 1989, şi comportamentul contemporanilor sunt o readucere în actualitate a mesajului transmis de scriitorul rus F.M. Dostoievski, în Legenda marelui inchizitor. Deși nu i se putea reproșa nimic nu era dorită prezența sa. Încurca… gândurile și faptele celor care au făcut ce au făcut cu România de după 1990.

Revinind la lucrarea domnului Ivan, constatăm că este şi un rechizitoriu, un proces de conştiinţă. Din lucrare, se vede fără echivoc, că omul de stat, Corneliu Coposu, nu şi-a acuzat poporul pentru nepăsare, nu şi-a acuzat nici măcar călăii, ci i-a compătimit.

Cu toate aceastea, te simţi părtaş la suferinţa marelui om politic. Te simți vinovat de ceea ce ai acceptat să trăiești și de suferința celor care au stat în pușcăriile comuniste. Iar dacă nu ai trăit nici măcar o singură zi înainte de 1989, te simţi vinovat pentru păcatele înaintaşilor.

Fără a îmbrăca forme juridice, lucrarea “Corneliu Coposu – un stoic contemporan” are şi file din testamentul marelui om politic.

Corneliu Coposu nu a avut și nu a lăsat avere. Totuși, se poate costata, fără tăgadă, că demnitatea faptelor sale se constituie într-un testament imaterial. Din păcate mulţi dintre oamenii politici actuali fie nu au găsit, fie nu au citit acest testament, fie le-a fost mult prea incomod.

Pentru români setul de valori creştine şi sociale promovate de Corneliu Coposu trebuie să fie grila de evaluare a omului politic contemporan. Orice abatere de la aceaste principii trebuie sancţionată cu severitate. Pentru Corneliu Coposu, adevărul, înţelepciunea, onoarea, consecvenţa, dreptatea, modestia, au fost principii fundamentale. Peste toate acestea a tronat credinţa, credinţă ce l-a ajutat să treacă peste suferințele de tot felul şi să le ierte pe toate, aşa cum mărturiseşte în interviurile sale. A avut o credinţă în Dumnezeu fără tăgadă, iar această credinţă l-a ţinut în viaţă. Nu s-a lepădat de idealul său şi tocmai de aceea a supravieţuit şi Dumnezeu i-a dăruit ani mulţi, pentru a vedea că atunci când crezi cu adevărat idealul tău se realizează. Idealul său a fost, fără îndoială, libertatea. Aşa cum mărturiseşte, a învăţat virtutea răbdării, iar cuvintele biblice spun că „acela care va răbda până la sfârşit se va mântui”. În credinţa sa puternică l-a avut ca model de asceză şi verticalitate pe Sfântul Ioan Botezătorul şi ca model misionar pe Sfântul Apostol Pavel. A crezut cu toată fiinţa, iar credinţa i-a dat răbdare, înţelepciunea și puterea de a rezistat cu stoicism, aşa cum se poate constata din lucrarea domnului Dorin Ivan, la rândul său și el un stoic printre ziarişti, deoarece s-a dedicat în întregime misiunii de lucrător în slujba adevărului. Din dragoste pentru adevăr, pentru istoria patriei, a irosit clipe importante din propria-i viaţă, pentru a aduce în actualitate chipul unor oameni extraordinari.

Trebuie să știți că Dorin Ivan nu este la prima realizare de acest gen. Cartea intitulată “Corneliu Coposu un stoic contemporan” a fost precedată de o altă lucrare, cu temă asemănătoare: „Experimentul Râmnicu Sărat”.

Agiograf al martirilor din puşcăriile comuniste, domnul ziarist Dorin Ivan readuce în mintea contemporanilor cea mai impunătoare figură politică a neamului nostru şi ne redă şansa tuturor să facem o evaluare corectă a valorilor din politica actuală.

Dincolo de frontierele realului*

Condiţia poetului este întotdeauna asociată cu cea a libertăţii, a evadării şi a tentaţiei. Acesta este şi cazul poetului Mihai M. Macovei care se desparte diafan de o existenţă anostă pentru a sonda existenţialul. Deşi spaţiul său de creaţie este o minusculă cameră de bloc, totuşi poezia domnului Macovei respiră dincolo de frontierele realului, undeva unde se află cerul din noi.

Poeziile din acest volum impresionează, în primul rând, prin multiplele ipostaze pe care şi le asumă poetul „temporar”: actor, călător (Dealul melcilor), poet fără geniu, unic. Toate acestea au rolul de a sparge graniţele unui eu liric, crescut la rădăcina ploilor stelare, care scrie „Declaraţie publică”, un testament presărat de elementele stabile ale vieţii: casa natală, mama, copilul inocent. Ele ar trebui să şteargă culorile terne ale unei vieţi trăite sub semnul păcatului originar, aşa cum recunoaşte şi Tudor Arghezi în Psalmi: „Sunt vinovat că am râvnit / Mereu numai la bun oprit”.

Cele mai importante semne de întrebare şi le pune poetul în Soare cu dinţi, poezii suprapuse, un fel de Odisee a existenţei sale: timp ( Nu uita: Cătuşele timpului sunt şi pentru tine) spaţiu, moarte, iubire. În ceea ce priveşte sentimentul din urmă, acesta apare ca o aspiraţie purificatoare, mai ales prin imaginea recurentă a „ninsorii” din dragoste: să mă colinzi iubito fără moarte/ şi pururi să mă ningi.

Alteori ne întâmpină o poezie abruptă, dură, “bolovănoasă”, marcând definitiv ruptura dintre bine şi rău, frumos şi urât: “Era un drum fără mărginire / veneau cârduri de boi/ şi plecau cârduri de vaci / cu foamea în băţ văcarii /măturau cu picioarele lor / colbul de pe drum / poetului i se păruse / ceva suspect într-un tei “(“Poetul venea cu rogojina sub braţ”).

Ţesătura acestor stihuri noi se realizează prin impunerea unor trăsături prozodice şi lexicale inedite, difuzând în spaţiul sufletesc o lumină tot mai puternică. Cele mai importante sunt creaţiile oximoronice, deoarece eul liric îşi propune să amestece brutal şi definitiv ţinuturile consacrate ale vieţii: „vie te uitai / în sus în jos/ eu mă uitam altcum/ în sus de jos”( Răspuns), „prezentule trecut, din adânc în adânc”. În ceea ce priveşte semnele de punctuaţie, preferinţa poetului se îndreaptă către punctele de suspensie şi semnul exclamării, poate cele mai potrivite pentru a traduce o stare de uimire, dar şi de regret în faţa unei lumi confuze, dominate de principiul jocului fără jucători: îmi văd buzunarele cusute cu iluzii / între timp cineva îmi şopteşte / e timpul – şi plec şi plec / am fost faţã în faţã / Eu, Actorul, Otrava şi Pâinea.

Rafinament de bijutier

O carte de învăţătură creştină*

Am citit cartea domnului Aurel Anghel, “Copile, te roagă”, cu interes deosebit. Este unul dintre cei mai cunoscuţi autori buzoieni, apărut surprinzător în peisajul literar, exact din anul 2000.

Poetul Ion Stanciu, membru al Uniunii Scriitorilor, scria pe coperta exterioară a cărţii de poezii „La umbra firului de grâu ” , un comentariu cu titlul Un poet exploziv. Multă vreme după citirea cărţii am încercat să găsesc sensul acestei sintagme. Cu trecerea timpului, la nouă ani de la prima sa carte pentru copii, „Poezii din coșul cu jucării”, dl. Aurel Anghel publică acum cea de a 16-a carte a sa. Au apărut, între timp, trilogia „Rătăcirea” – proză memorialistică, cuprinzând „Casa din vis”, „Întoarcerea cocorului” și „Galeria cu ploșnițe”, două cărţi de estetică si critică literară, „Exerciții de dragoste cu zeii lui Gheorghe Dobre” şi „Întemeierea textului”, alte cărţi de poezii pentru copii, „O clipă în cer” – impresii de călătorie din China şi cea de a doua, „Nouă luni la Shanghai”.

Editura OMEGA, este onorată de faptul că a publicat 8 din cele 15 cărţi scrise de profesorul Aurel Anghel, de aceea reținem câteva opinii critice referitoare la activitatea autorului, în general, și la cartea “Copile, te roagă”, în mod special.

Cartea a apărut inițial pe suport de hârtie, însă a fost postată parţial pe Internet în „Antologia lui Orfeu”, din „Revistele ARP” ( Asociaţia Romană pentru Patrimoniu). Critica literară a remarcat-o şi în data de 2 februarie 2009, revista „AGERO” din Stutgart, a apărut articolul „Un apostol liric uns cu untdelemnul cuvântului”, scris de Cezarina Adamescu, renumită scriitoare din Galaţi, cu peste 50 de cărţi publicate.

Cartea continuă preocupãrile poetice ale autorului în domeniul literaturii psalmice. In anul 2006 am avut bucuria de a tipări “Cartea psalmilor în rime de Aurel Anghel”.

“Scriitor şi poet cu experienţa scrisului, autorul a avut curajul de a transpune în versuri puterea Cuvântului, scriind pe înţelesul celor mici și a celor mari Psaltirea Regelui David.”(pr. prof. dr. Mihai Milea.)

„O privire de ansamblu asupra liricii acestui interesant autor ne relevă un spirit deschis spre viaţă, spre umanitate şi universalitate, spre tot ce-l înconjoară, într-o autentică „joie de vivre”, care face să cânte totul în preajmă, florile se deschid, păsările îşi încep trilul, fluturii – zborul nubil şi întreaga natură zâmbeşte sprinţară, iar vântul îi mângâie gura cu dulci adieri.

Două teme majore străbat creaţia sa: dragostea de meleagul natal şi, implicit, legătura ancestrală cu strămoşii, prelungindu-se în urmaşi, şi, reverenţa faţă de Divinitate, reper suprem de care se leagă orice mişcare, aici, pe pământ, şi dincolo, în cer.” (Cezarina Adamescu)

“Un fin observator al văzutului şi nevăzutului, poetul Aurel Anghel, inspirat de lumina divină ne apropie de adevărul Cuvântului creator, de frumuseţea descoperirii credinţei ca singură soluţie salvatoare a sufletului nostru. Nimic nu este întâmplător în intimitatea creaţiei sale.Totul vine de departe, din credinţa părinţilor, a mamei, a satului ca punct ancestral al existenţei şi taină a supravieţuirii, (Părăsiţi/ Tăiaţi în mii de bucăţi/semănaţi pe toată câmpia/ cocorenii sunt zei,/ Osirişii mei/căutaţi prin Bărăgan de Isis,/ Cuvintele din care-mi compun poezia./), din firescul rostirii Psalmilor ca rugăciuni în versuri pe înţelesul copiilor şi al tinerilor” (Emilia Dabu, poetă, membră a USR).

« Cei 149 de psalmi, din cei 150 ai lui David, la care se adaugã psalmul 151 necanonic, poartã fiecare un titlu, apoi numãrul psalmului corespunzãtor din Psaltire şi menţionarea datei şi locului la care a fost conceput. Iatã primul psalm al lui Aurel Anghel :

Pe drumul tãu

Sã fugi de sfatul celui rãu

Sã mergi corect pe drumul tãu

Din faţa celui pãcãtos

Sã te fereşti, copil frumos.

Din acelaşi psalm se inspiră Eminescu în Luceafărul, atunci când Demiurgul se adreseazã lui Hyperion :

„Ţi-aş da pãmântul în bucãţi

Sã-l faci împãrãţie

Îţi dau catarg lângã catarg,

Oştiri spre a strãbate,

Pãmântu-n lung şi marea-n larg…”

Tonul „psalmilor” lui Anghel îmi aminteşte de cel al fabulelor lui Grigore Alexandrescu, şi nu este de mirare, întrucât fabulele sunt poezii moralizatoare prin excelenţã:

„Sã luaţi Cuvântul, sã vã bucuraţi

şi pe Calea Dreptãţii sã fiţi ca fraţi”.

Perspectiva credinţei la Aurel Anghel este una ţãrãneascã, simplã şi de aceea cinstitã. Petre Ţuţea o considera superioarã filozofului, pe femeia desculţã care se închină în bisericã. Iatã şi modalitatea de a face metaforã, în Psalm : „Vei paşte pe ele cu toiag de fier; ca pe vasul olarului le vei zdrobi”.

(Anghel Machedon Piscu, poet si critic literar, Revista Helis-Slobozia.)

„Am citit cu multă atenţie şi cu emoţie fiecare poezie, umplându-mi sufletul de lumina senină a versurilor şi mintea cu sfaturile unui părinte şi bunic grijuliu, dar şi cu înţeleptele îndemnuri la o viaţă morală, curată şi sfântă ale educatorului, aflat la o vârstă patriarhală.”

„Copile, te roagă!” este un volum de poezii plin cu învăţături creştineşti şi cu sfaturi părinteşti, scrise cu talent scriitoricesc şi cu cerneala sufletului, care foloseşte curcubeul de cuvinte, alegându-şi fiinţele dragi: soţia, copiii, nepoţii, fratele sau tatăl, dintr-o mare de fiinţe şi le strecoară în duhul tainic al poeziei, pentru a-i înfrăţi cu cititorul chemat să descopere miezul ei şi frumuseţea învăţăturilor pe care poetul doreşte ca acesta să le pătrundă şi să le trăiască. »

(pr. Prof. Dumitru Buhai, Chicago, SUA)

„Un act de trufie? Unul de umilinţă? Nu ştiu cum aş putea numi acest volum de versuri. Cum ar putea fi considerată altfel truda de a scrie alte cântece de slăvire a lui Dumnezeu, de vreme ce toată creştinătatea se bucură de milenii de frumuseţea desăvârşită a psalmilor din Sfânta Scriptură? Am încercat să lecturez în paralel Psalmii biblici şi pe cei scrişi de domnul profesor Aurel Anghel. Întreprindere grea şi inutilă.

Lirismul şi dramatismul din poemele biblice sunt un pretext. Numărul psalmilor, identic cu cel din Vechiul Testament, e o pistă falsă. Nu rescrie poetul Aurel Anghel rugăciunile, temerile şi speranţele regelui David. Găseşti, în versurile cu armonie monotonă, de litanie, o biografie interioară a celui ce le-a scris. E un act de spovedanie şi, deci, de sacră purificare „ Am râvnit spre cei fără de lege pacea păcătoşilor văzând/ Şi cu alţi păcătoşi eu m-am pus la rând.” ( 72 Psalmul lui Asaf ), „Ostenit sunt, Doamne în păcatul meu/ Ştiu că am scăpare doar la Fiul TĂU” ( 6. Slavă ţie, Doamne )

Chiar dacă se păstrează retorica biblică, chiar dacă arhaismul, cu rafinament de bijutier mânuit, proiectează cititorul într-un timp al profeţilor biblici, chiar dacă revin obsedant aceleaşi toposuri; Ierusalimul, Sionul – nu poate rămâne neobservată ancorarea durerii, a mâniei, a furiei, a neliniştilor şi a incertitudinilor, a umilinţei poetului în ACEST TIMP care l-a uitat pe Dumnezeu:”Doamne, veniră limbi spurcate la moştenire/ Spurcară biserica, sfânta casă de rugă şi de iubire.”( 78 Veniră limbi spurcate ), „Până când păcătoşii se vor făli/ Şi cu strâmbătate pe alţii vor milui?” (93 Nu vede Domnul…). (Prof. Iulia Lazar, Colegiul National B.P. Hasdeu – Buzau)

Am citat amplu din referinţele critice pentru a convinge cititorii că ne aflăm în prezenţa unei carţi de poezie creştină deosebită.

Cartea este un valoros auxiliar pentru profesorii care predau religia în şcoală şi o recomand cu căldură, lor şi binecredincioşilor care vor găsi aici bucuria întâlnirii unui cunoscut profesor buzoian cu Rugăciunea pe care o transpune în poezie creştinã.

Lasăm cititorului bucuria de a descoperi singur frumuseţea Cuvântului scris cu dragoste de Dumnezeu: “Unge-mă, Doamne cu untdelemnul bucuriei/Şi Lasă-mi mie harul poeziei/ Iubesc dreptatea şi pe Tine/ Mă voi ruga să mânuiesc cuvântul cât mai bine/Să nu greşesc, să nu rănesc/ Cuvântul Tău să-l preamăresc.”(Psalmul 44- Celor ce vor scrie Cuvântul spre pricepere)

Căderea din Rai*

Unii dintre noi înteleg să-și ducă viața în anonimat, îngropați în noianul singurătății și purtâd cu ardoare crucea gândurilor ascunse. Alții își asumă, cu un curaj inimaginabil, vocația scrisului și, mai ales, a poeziei prin care imită, fără să știe, vocatia originară a lui Dumnezeu… care este Cuvântul.

Cred că Aurel Anghel a înţeles că este datoria unui scriitor să ridice evenimentele din viaţa reală la rangul de revelaţii către drumul anevoios al cunoaşterii şi al împlinirii. Poetul este o cântare ce se înalţă spre eter şi lasă de pe aripă să-i cadă lacrimi de cer. Este cântătorul sublim al „cercului strâmt” în care trăim, el are spaţiu infinit şi timp fără de asfinţit.

Ca un adevărat poet, Aurel Anghel deschide volumul “Căderea din rai” cu o imagine metaforică și grotescă a infernului citadin contemporan caracterizat ca o „lume fără început/ fără margini”, populată de „noul adam cu ceafa groasă”. Intunericul peisajului uman contemporan este creionat satiric, în genul Scrisorii I de Mihai Eminescu, și în poezia Aleșilor unde circul politic taie adânc răni în harta socială. Comparația cu Mihai Eminescu nu este întâmplătoare pentru că poetul Aurel Anghel îi și dedică o odă cu referințe sensibile către lirica Luceafarului, mai ales prin laitmotivul „cuvintele lui/ flori albastre”.

Volumul de versuri (răz)bate dur în cuvinte, deoarece discursul liric este dominat de dihotomia lumină-întuneric, cel din urma oferindu-i pedagogului Aurel Aghel posibilitatea de a ne da lecții metaforice despre tenebre:

Ca orice ecuaţie

slogan

sau bolovan

întunericul se învaţă

ca obiect de studiu

am ales matematica

cu sclipiri olimpice

întunecoase

la unii şcolari

întuneric în minte

în cuvinte

la alţii luminiţe

mulţimi oarecare

Obsesia întunericului se mulează ușor pe strângerea condeiului cu scopul nuanțării cât mai fine a asocierii luminii cu trecutul edenic, iar a întunericului cu prezentul infernal. Trăirile poetului se smulg spasmodic dintr-un gerunziu al durerii nesfârșite din poezia “Citind gerunzii”, titlul sugestiv pentru perpetua căutare și (re) găsire a ființei umane detașate dureros de lumea contemporană:

luând aminte

texte cu aldine

uitând

de circumvoluţii şi umbre

dunele mele din nisipul gândurilor

cuvinte ştrangulate

cu ombilicul

înaintea rostirii

adunînd în deşert

o viaţă

compuneri

texte de copii

sobor de idei

înşirând ultimii neuroni

ca pe aţă

luând la rost

filosofia vieţii

Pe de altă parte, poetul Aurel Anghel simte că inepuizabila sursă a poeziei sale este Divinitatea căreia îi dedică luminoase versuri. Scrisul este o cale uşoară ca vântul şi luminoasă ca fulgerul. Fiecare cuvânt din psalmi este ca o mică orchestră unde vocala este credința, iar consoana este neputința. Dacă mai vine şi un dirijor genial, cum este cazul nostru, atunci poezia – orchestră – credință dobândeşte un înţeles inegalabil:

Întorce-ţi faţa ,Tată, de la al meu păcat

Fărădelegea-mi şterge şi nu mi-o mai socoate.

Întru mine, Dumnezeule, inimă curată zideşte

Şi înlăuntrul meu duhul cel drept înnoieşte

Nu mă lepăda, Doamne, de la faţa Ta

Şi duhul tău cel sfânt de mine, nu îl depărta.

Cu bucuria mântuirii Tale mă-ntăreşte

Doar bruma mântuirii de azi mă stăpâneşte.

Pentru a vibra şi mai intens, Aurel Anghel aranjează versurile libere astfel încât speranța, chiar dacă este tristă, epuizată, trecută, să ţâşnească din strunele fiecărui cuvânt pe care-l înseamnă pe coarda timpului efemer, deoarece sentimentul acesta unic este singurul capabil de a ne transpune în nimbul de foc al eternităţii prin îndemnul Priveste înlăuntrul tău:

Muțumesc Ție Doamne,

Că m-ai întors înlăutrul meu

Unde copilul

Părăsit fără bunul rămas

Erai chiar Tu

Sau chiar eu.

Ca orice poet conştient de misiunea lui, Aurel Anghel ştie să aleagă, să întrebuinţeze şi să aşeze vorbele pentru a marca frontiera de dincolo de existenţa directă, acolo unde guvernează două verbe, a trăi şi a muri. Scara de nisip este o construcție alegorică a drumului existenței cu dublu sens. Parcurge calea de la prezentul închis între zidurile unui sicriu social la trecutul invadat de anii fericiți:

în beznă mi-am făcut o scară

din firicele de nisip

să pot urca spre înţelesul

unui singur cuvânt

…………………………..

înţelesul cuvântului tunel

nu l-am putut trece

eram dincolo de marginea cuvintelor

obosit

adormit

pe o scară

din vârf

se vedea întunericul departe într-un spaţiu fără zare

imagini cu scări și tunele

se roteau în juru-mi

crăpând albastrul negru al cerului

să pătrundă lumina.

Concluzionând, putem spune că poezia lui Aurel Anghel nu poate fi nici explicată, nici rezumată. Poezia lui este peste tot și adevărul îl împărtășește din divinitate și îl dăruiește tuturor, dar fiecare îl receptează după cum sunt acordate strunele sufletului. Citit cu colțul inimii, în termeni stănescieni, discursul liric al lui Aurel Anghel are menirea de a păși tiptil în ungherele sufletelor și de a strânge (de)căderile umane în cupa nemuririi.

Cad lacrimi de cer

Menirea celui care scrie este de a uni într-o singură formă cântecele a trei glasuri care conţin o triplă povaţă, căci prima se adresează iubirii, a doua sufletului şi a treia spiritului. Cred că Mădălina Tudora a înţeles că este datoria unui scriitor de a ridica evenimentele din viaţa reală la rangul de revelaţii către drumul anevoios al cunoaşterii şi al împlinirii. Poetul este o cântare ce se înalţă spre eter şi lasă de pe aripă să-i cadă lacrimi de cer. Este cântătorul sublim al „cercului strâmt” în care trăim, el are spaţiu infinit şi timp fără de asfinţit.

Ca un adevărat poet, Mădălina simte că inepuizabila sursă a poeziei sale este iubirea, căreia îi dedică majoritatea versurilor. Scrisul este o cale uşoară ca vântul şi luminoasă ca fulgerul. Fiecarea cuvânt din cartea Mădălinei este ca o mică orchestră unde vocala este vocea, iar consoana este instrumentul. Dacă mai vine şi un dirijor genial, cum este cazul nostru, atunci poezia – orchestră dobândeşte un înţeles inegalabil şi o formă specială

Pentru a vibra şi mai intens, Mădălina Tudora aranjează cartea astfel încât iubirea, chiar dacă este tristă, epuizată, trecută, să ţâşnească din strunele fiecărui cuvânt pe care-l alină pe coarda timpului efemer, deoarece sentimentul acesta unic este singurul capabil de a ne transpune în nimbul de foc al eternităţii:

„-Nu te mai am…”

Dar te-am avut cândva?

Ai stat să mă asculţi

Sau am alergat prin iarbă desculţi?

„Nu te mai am”

Ca orice poet conştient de misiunea lui, Mădălina ştie să aleagă, să întrebuinţeze şi să aşeze vorbele pentru a marca frontiera de dincolo de existenţa directă, acolo unde guvernează două verbe, a trăi şi a iubi:

Uite oamenii cum se nasc

şi apoi mor,

întorcându-se într-un vechi decor.

Uite oamenii cum repede trec

mereu spre acelaşi loc

uite oamenii cum ştiu să stingă un foc.

Uite oamenii cum fug de iubire

şi apoi plâng

după acel sentiment ce nu mai învie.

Uite oamenii cât sunt de trişti

şi mereu iartă,

mereu păşind spre aceeaşi poartă.

„Uite oamenii”

Aflată la vârsta adolescenței și la începutul unui drum lung, nici pe departe ușor, un drum în care a ales să cânte în versuri trăirile personale și deopotrivă ale celorlalți, Mădălina Tudora ne aduce un suflu nou, dar trist, specific adolescenților prea devreme deveniți maturi. Imagine a unor neîmpliniri personale, poezia denotă o viziune exactă asupra iubirii, care prin esență naște cele mai mari dezamăgiri. Nu îmi rămâne decât să îi urez un drum cât mai ferit de căderi, o limpezire a privirii și a spiritului pentru a putea ilustra cât mai exact căutările și regăsirile tinereții.

Cum să învăţăm să iertăm

Tânăra scriitoare Alina Ciobotaru, aflată la primul roman, pare că se uită cu încredere la drumul lung pe care îl au de parcurs cei care aleg să slujească credincios condeiul, scrisul şi umanitatea prin acestea. Acest drum, atunci când este asumat conştient şi dublat de un real talent, aduce, în afară de aprecierile cititorilor, şi satisfacţia comunicării cu prietenii adevăraţi.

Aflată la începutul carierei, Alina Ciobotaru dă dovadă de un talent înnăscut ce abia aşteaptă să fie descoperit de publicul de toate vârstele, pentru că romanul ei este unul care, dincolo de partea de iniţiere specifică vârstei, se dovedeşte a fi unul apreciat de toate vârstele. Este, dincolo de aceste considerații, un roman de dragoste, o poveste aproape reală din viaţă, toate segmentele care compun acest miracol numit viaţă sunt unite de un singur sentiment, iubirea. Iubirea dintre cele două personaje principale, Narcis şi Veronica, este cea care urmăreşte ascensiunea în vârstă, parte a iniţierii, a fiecărui tânăr din timpul nostru şi din toate timpurile. Vigoarea epică a frazei şi dramatismul dialogului cristalizează o autentică poveste de dragoste prin care cei doi tineri protagonişti, Narcis si Veronica, îşi asumă cu luciditate sinuoasa cale a tinereţii.

Lectura manuscrisului m-a făcut să cred că între tinerii buzoieni încă se mai găsesc talente care merită să fie susţinute în tot ceea ce fac, pentru a reuşi împreună să perpetuăm o tradiţie a scrisului ce a dăruit literaturii române nume ca V. Voiculescu, Radu Cârneci, Dumitru Ion Dincă, Marin Ifrim, Gheorghe Mincă, Gheorghe Bucur şi mulţi alţii.

Remarcăm, în mod deosebit, atitudinea tinerei autoare faţă de creaţia literară, romanul fiind presărat cu expresive citate prin care se marchează responsabilitatea şi grija faţă de rolul scriiturii. Dacă Alina Ciobotaru scrie în epilog „Mă tem puţin pentru impresia pe care o voi lăsa, dar nu suficient încât să ţin ceea ce am scris doar pentru mine…” mie nu îmi rămâne decât să-i spun: „Mergi înainte fără teamă! Ai în stânga modestia, în dreapta talentul, în spate prietenii şi deasupra pe Dumnezeu”.

Cârnu – mănăstirea din comuna pierdută*

“Această mănăstire, care și-a luat numele de la muncelul Cârnu, a fost zidită într-o minunată poiană ce se află acum pe cuprinsul comunei Tega din județul Buzău. Se crede că acest sfânt locaș, situat într-un pitoresc loc cu dealuri, ce coboară către Valea Buzăului, este cel mai vechi așezământ monahal din părțile Buzăului.”**

Sfântul locaș a beneficiat de interesul istoric al Arhiepiscopului Epifanie și de priceperea administrativă a conducerii Episcopiei, care a readus la frumusețea cea dintâi sfântul lăcaș și a făcut să se audă iarăși ruga unei obști monahale pe acele meleaguri. Mănăstirea a primit o nouă viață, altfel autorul lucrării ar fi scris o carte cu titlul: Mănăstirea dispărută din comuna pierdută.

Eforturile de restaurare fizică și spirituală a Mănăstirii Cârnu au trezit sentimente adânci în sufletele pioase. Printre cei care și-au bucurat mintea și sufletul la întâlnirea cu Sfânta Mănăstire se află și domnul Dumitru Negoiță, iubitor, în egală măsură, al Bisericii și al Neamului.

Om a locului, Dumitru Negoiță devine Călătorul și umblă spre străfundurile istoriei. Simte nevoia să mărturisească și altora experiența sa și scrie acest jurnal de pelerin, în care exteriorizează trăirile sale la întâlnirea cu sacrul.

Dincolo de nuanțele literare sau datele istorice Ion Pelerinul, personajul principal al cărții, depășește granițele societății de consum și caută lumina cea neînserată.

Drumul făcut de la Buzău la Cârnu are simbolistica drumului biblic de la Ierihon la Ierusalim. Este un drum pe care societatea actuală, robită de mirajul profanului, uită sau evită să-l facă.

Călător pe potecile timpului și ale propriului suflet, domnul Dumitru Negoiță, autorul lucrării “Mănăsirea din comuna pierdută” se regăsește și cu dragoste oferă din regăsirea sa celorlalți care doresc să parcugă la… pas filele cărții sale.

Bucurii de primăvară

Omul, în genere, se rezumă de multe ori la acceptarea unei vieţi robotizate. Agitaţia externă îl îndepărtează de el însuşi şi este răpit către o fericire iluzorie care-l duce zi după zi spre o irosire în efemer. Însă, artistul nu se lasă răpus. Are o altă viziune asupra vieţii. Vrea să fie creator, iar esenţa creaţiei o extrage din propria-i fiinţă, îmbibată de bucurii profunde şi unice. Într-o permanentă nelinişte creatoare, iscodeşte cu minuţiozitate în interiorul său esenţe ale miracolului creativității, le coagulează cu luminile minţii, le „risipeşte” apoi cu generozitate spre alte suflete însetate de frumos.

Artistul nu trăieşte anotimpuri succesive, ci paralele. Capturează un întreg univers şi îl transfigurează în culoare, armonie şi poezie pentru contemporani și, poate, pentru eternitate. Creaţia sa înfloreşte şi rodeşte simultan. Se inspiră din bucuria anotimpurilor, iar dintre toate, primăvara, poate fi definită ca anotimp al bucuriei depline, al renaşterii şi al speranţei.

„Marcat”, în mod artistic, de acest anotimp, este şi cunoscutul muzicolog Constantin Ungureanu. Pentru domnia sa, primăvara nu este doar una de sezon, este vocaţie. În toţi anii de activitate artistică până astăzi, când pletele i s-au nins cu pudră albă (așa cum versifica Lucian Blaga), ca semn al plinătăţi fiinţei, a trăit şi trăieşte intens primăvara multor copilării vegheate şi îndrumate. În decursul anilor destine de artişti – „ghiocei” răsăriţi firav printre băncile şcolilor. A dăruit cu propria voce semenilor un mesaj al speranţei, oferind prin cântecele şi atitudinea grupului „Nemuritorii” un model de pedagogie populară, utilă unei societăţi, care, deşi invocă alte valori, se confruntă în mod repetitiv cu aceleaşi aberaţii sociale.

Domnul profesor Constantin Ungureanu înmugureşte iarăşi din propria-i fiinţă, din propriile-i trăiri în „Gânduri de primăvară”.

Muguri sensibili vor înflori frumos şi înmiresmat în sufletele celor care vor răsfoi această ultimă creaţie artistică. Poezia cu susur melodic de pe filele lucrării „Gânduri de primăvară”, va încânta atât cititorul de ocazie, cât şi pedagogul de profesie. Lucrarea se constitutuie într-un dar artistic de preţ și într-un material didactic auxiliar foarte util realizării unor activităţi extraşcolare de bună calitate.

„Ceasul umblă, lovește și vremea stă și vremuiește*”

Un proverb românesc spune că „ceasul umblă, loveşte şi vremea stă şi vremuieşte”. Să fie doar o metaforă această exprimare? Poate avea rădăcini în realitate? Da! Poate! La Blăjani poți pipăi zisele proverbului. Mergând pe drumul Blăjanilor, coborând din culmea unde veghează ca o santinelă satul Soreşti, oprindu-te cu privirea asupra crucilor vechi şi a acoperişurilor de la troiţele care stau cu smerenie plecate sub povara vremurilor, fără a fi ispitit de mania seculară a vitezei, deoarece drumul nu diferă prea mult de cel al altor veacuri, ai impresia că vremea nu-i curgere, ci stare pe loc, fixitate, permanenţă, şi uneori, chiar decadenţă.

Ajuns în sat, călătorul găsește o atmosferă arhaică, neafectată de modernitate. Odată trecut de indicatorul cu menţiunea „Blăjani”, merge pe drumuri șerpuite, grănițuite de garduri povârnite, cu țambre inegale și dezordonate, care dau impresia unui apus al localității. În spatele acestor îngrădiri, cârpite sau proptite, sălăşluiesc căsuţe care aşteptă, fiecare, să-ţi spună bucuria sau tristeţea ei. Case mai mari sau căsuţe de bârne cu ferestrici ca nişte jucării, privesc în aşteptare, când iscoditor, când blând, când cu mirare. Cele locuite simt compania sufletelor ce sălăşluise în ele, celelalte, însă, stau în singurătate, povârnindu-se fără speranţă; şi iată că nu numai vremea vremuieşte, ci şi ceasul loveşte.

La Blăjani pare că numai omul devine, devine și se duce spre alte zări. În rest timpul este un concret nemişcat; vremea stă.

Totul este mioritic și pare defintiv pierdut. Oameni rămași pare că nu mai au energia regenerării. Nimic nu-i mai revoltă, nimic nu-i mai face să spere, nimic nu-i mai mână în lupta cu trecutul care înghite prezentul. Sunt aşezați sub „calmul” unui alt gând, încărcat de simţământul fatalităţii: „Trece şi asta !”

Totul curge şi totul trece însă vine o vreme când această trecere trebuie însemnată undeva, pe suportul memoriei vegetale sau electronice, pentru a nu fi dată uitării. Cu această dorinţă a fost scrisă, editată, tipărită şi susţinută apariţia lucrării de istorie locală „Blăjani – file de monografie”.

Autorul ei, Gheorghe Udrea, a avut răbdarea, competenţa şi generozitatea necesară să ofere tuturor celor legaţi prin originea lor, de numele comunei Blăjani, cu cele două aşezări ale sale, Blăjani şi Soreşti, şansa de a cunoaşte geografia şi istoria locurilor.

Lucrarea „Blăjani – file de monografie” este opera unei personalități marcante a Buzăului. Discreția și modestia comportamentală nu l-au impiedicat pe autor să-și afirme valoarea publică. A slujit învăţământul buzoian la catedră, la disciplina geografie. A fost director de şcoală şi inspector şcolar general în cadrul Inspectoratului Şcolar Judeţean Buzău, fiind ales de profesori să-i conducă.

Domnul profesor Gheorghe Udrea şi-a dedicat ultimii 5-6 ani alcătuirii acestui studiu monografic de certă valoare istorică şi documentară**. Cu un entuziasm uşor exaltat şi o meticulozitate specifică cercetărilor academice, domnia sa a căutat cu gândul şi cu sufletul tot ceea ce putea constitui material brut, imagini, documente, relatări, amintiri, creaţii populare. A adunat, a adunat şi apoi a realizat ceea ce este mai dificil: a sintetizat şi a dat o formă cursivă, logică, uşor de citit întregului material și a lăsat în urmă o întreagă arhivă de fotocopii, fotografii, manuscrise şi mărturii.

Devenit „de-al locului prin căsătorie”, domnul profesor s-a împământenit prin… monografie.

Dintre legendele privitoare la modul în care această aşezare umană a căpătat denumirea de Blăjani, fiecare are farmecul său. Cea mai măgulitoare este legenda potrivit căreia, satul Blăjani şi-a primit denumirea de la anumite caracteristici temperamentale ale locuitorilor: vorbă blândă, fire blajină, modestă, omenoasă şi cu măsură în toate. Dacă aceasta este „legenda cea adevărată” a numelui localităţii, atunci autorul acestei monografii este fără îndoială fiu al satului.

Lucrarea intitulată Blăjani – file de monografie are darul de a fi completă, descriind arealul geografic, specificul climatic, fauna, flora, istoria, cultura locală, tradiţiile, viaţa socială, creaţia spirituală şi materială. Are o bază de documentare solidă, care cuprinde izvoare şi o bibliografie bogată. Domnul profesor a stors istoriei tot cea ce se încăpăţâna să păstreze pentru ea şi a reconstituit cu minuţiozitatea arheologului chipuri de demult.

Pe lângă încadrarea geografică, autorul acordă o importanţă deosebită evenimentelor istorice, aducând, ca noutate, prima atestare documentară a localităţii, din anul 1549, atestare documentară de la care se împlinesc 460 de ani. Autorul prezintă fiecare etapă a dezvoltării istorice, începând cu legendara întemeiere pastorală, regăsită în cazul multor aşezări româneşti. Este desprins, tot din conţinutul legendelor, modul în care dorul de zare manifestat de păstori se transformă în sedentarism agrar, într-un timp de existenţă rurală statică, vegetativă, însufleţită de o energie pasivă. Biblicul Cain, cu neţărmuritul lui dor de ducă, este învins de fratele Abel, care frământă locul, în tina galbenă, cleioasă, îndepărtând frunzele tufişurilor din tăietură, pentru a-și aşterne vatră pentru generaţii.

După ce a aşezat oamenii pe locurile lor, monografia surprinde pornirea de a face istorie şi a scoate localitatea din anistorie. Fiii satelor Blăjani şi Soreşti au participat la momente importante din istoria românilor: războiul de independenţă, primul şi al doilea război mondial, evenimentele din decembrie 1989, precum şi alte momente importante în economia timpului.

Autorul realizează o coborâre şi în istoria materială şi spirituală a locurilor, amintind dezvoltarea creaţiilor populare anonime, care ţine de o anumită spontaneitate creatoare, apropiată mai mult de natură decât de cultură. Fără a fi unică, creaţia populară artistică şi muzicală, apărută într-o vreme în care autorii anonimi râvneau mai puţin la originalitate, are un elan stilistic interior specific.

Un loc important este atribuit dezvoltării demografice, care a atins punctul maxim în perioada interbelică.

„Colectivizarea”, prin confiscarea pământurilor, a dezrădăcinat şi la Blăjani şi Soreşti conducând la ruperea temporară a coeziunii familiei şi la spargerea structurilor colective tradiţionale.

După această perioadă, declinul demografic a fost constant, Blăjaniul devenind una dintre localităţile ce urmau să dispară, după 1985, în timpul „răfuielii” regimului comunist cu civilizaţia ţărănească. Urma ca locuitorii să fie folosiți pentru a popula o rezervaţie de beton, ce avea să fie ridicată la Poșta Câlnău.

Declinul demografic a continuat şi după 1989. Peste trupul satului s-au aşternut semnele bătrâneţii, iar clopotul bisericii este chinuit de dangătul într-o limbă al plecărilor, după ce ani de-a rândul drumul „spre oraş” a fost bătătorit de plecările spre o altă soartă.

Sunt şi întoarceri, însă acestea pentru scurtă vreme, deoarece, fiii satului vin doar să se spele de larma şi grijile oraşului. Fără aceste vizite satul ar fi cuprins de panica singurătăţii şi a pierderii.

Depărtarea fizică de locurile natale nu a dus însă şi la înstrăinare şi nu a avut numai efecte negative. O seamă de fii ai localităţilor Blajani şi Soreşti au făcut ca acestei zone să nu-i lipsească categoria personalităţii. În locuri din ţară şi din lume diferite, cu abilităţi şi profesii diverse, fiii satului au îmbrâncit în istorie locul naşterii lor. Autorul dă posibilitatea, ca într-un sinaxar local, reîntâlnirii spirituale a fiilor satului. În acest scop, alcătuiește cu metodă o listă impresionantă de nume și biografii. Cititorul poate pipăi cu emoţie şi încântare realizările acestor vlăstare ale satului, o parte dintre acestea neştiute şi nedrămuite.

Lucrarea monografică acordă o importanţă deosebită Bisericii şi şcolii din Blăjani şi Soreşti, menţionând evenimentele ce s-au prelins şi oamenii care au slujit aceste instituţii, creând o dulce continuitate între natură, cultură şi spirit, precumpănind eternul.

Bisericile din Blăjani şi Soreşti sunt prezentate atât ca spaţiu liturgic, cât şi ca importanţă în viaţa comunităţii, având rolul de a vărsa armonie şi a da simţul întregului, completând materialul cu spiritualul. Spaţiul interior al Bisericilor este plin de echilibru, iar elanul dimensiunilor nu a fost unul excesiv, dând un calm negrăit priveliştii. În biserica din Soreşti, din Flămânda şi sub brazii de pe aleea Bisericii din Blăjani, în preajma strămoşilor care susţin zidurile, cuvintele de suprafaţă se sting pentru a lăsa loc glasului adânc al esenţelor, provocând regăsirea sufletului, având prilejul, în linişte, să te simţi pe tine cel din adâncuri, să regăseşti dulceaţa imaterială a vieţii şi să astupi văile sumbre ale cugetului. Bocetul la mormintele din jurul bisericilor este împrăștiat de un vânt al dorului, refăcând comuniunea cu marele neam al strămoşilor, mai cu seamă la sâmbetele morţilor, reamintind de cealaltă dimensiune a lumii.

Alături de Biserică, este prezentă şi şcoala cu oamenii şi realizările lor, prezentare ce-ţi dă impresia rezumativă că nici efortul de cunoaştere ştiinţifică şi desăvârşire morală nu este zadarnic, aşa cum s-au amăgit o parte a celor din generaţiile mai recente. Şcolile, mai puţine la număr astăzi ca în trecut, sunt încă vii, şi în drum spre ele, cu ritmicitatea ceasornicului, întâlneşti copiii cu bujorii obrajilor daţi de sănătatea plaiului, îndreptându-se spre băncuţele lor muncite sau uneori, în mod inconştient, scrijelite cu slove.

Toate aceste aspecte prezentate în materialul monografic creează o imagine de ansamblu a trecutului şi prezentului satelor Blăjani şi Soreşti, aşezând viitorul pe coordonate fireşti. Fiecare locuitor sau fiu al satului se regăseşte în aceste pagini, îşi regăseşte rădăcinile secţionate de timp şi de uitare, se reîntâlneşte cu înaintaşii. Dincolo de descrierea caselor, a tradiţiilor, a modurilor de viaţă, de datele statistice imprimate în format tabelar, lucrarea alcătuieşte un „pomelnic” al sufletului fiecărei familii, iar amintirea înaintaşilor creează disconfortul despărţirii, ale dorului, al jalei; dar şi bucuria regăsirii.

Imagina satului etern, arhaic, cu nuanţe patriarhale, a fost însă conservată excesiv de o administraţie locală uneori mult prea cuminte, care a reuşit să transforme orice posibilă reuşită gospodărească într-o misterioasă legendă. Aşa s-au născut în ultimii zeci de ani „legenda asfaltului” care îngrijora mulţimea copiilor de atunci, că-şi vor pierde traseele tradiţionale de săniuş, din cauza traficului, fiind nevoiţi să se retragă spre tichiile de zăpadă ale dealurilor, sau legenda conductelor de apă ce vor înlocui cobiliţele.

Din toate aceste legende nu a rămas decât solidaritatea cu acel plan neschimbător care face ca toate veacurile să se asemene.

Pe lângă redescoperirea şi reconsiderarea valorilor materiale şi spirituale lucrarea „Blăjani – file de monografie” are şi valoarea unui „proces – verbal” ce înregistrează evenimentele trecute şi realităţile prezente. Aceste constatări pot fi considerate ca punctul de plecare pentru o nouă abordare administrativă, pentru ieşirea din inerţia fizică şi dintr-o stare de autosuficienţă, care să ducă la depăşirea unui boicot al prezentului şi al unei etici a muncii aproductive. Fără construirea şi refacerea căilor de acces spre Blăjani şi între casele răsărite ici şi colo în natură, nu va fi posibilă ameliorarea regresului demografic. Demografie abundentă la Blăjani este greu să ne imaginăm că va mai fi, dar, poate, trecătorii melancolici vor simți fiorul și liniștea unui loc cald, călcat de istorie.

Iniţiativele concrete ale actualei administraţii locale pot depăşi starea de nemişcare, degradare şi îmbătrânire fizică a celor două localităţi Blăjani şi Soreşti, dându-le şansa unei istorii viitoare.

„Şcoala unu” – o altfel de monografie*

În anul 1982, păşeam timid pe sub castanii care acoperau cu frunze tomnatice trotuarele bulevardului Nicolae Bălcescu. Mergeam, absorbit de grija începutului, spre Şcoală. Nu aveam în minte totul definit despre ceea ce va urma. Unii mă încurajau, alţii, pentru a încerca să mă responsabilize, îmi spunea cât de greu sau cât de important este să mergi la Şcoală. Am ajuns în faţa Şcolii, o şcoală despre care auzeam că este râvnită de mulţi, pentru că este „o şcoală bună”.

Pănă la miezul altor înțelesurilor, în față îmi stătea o clădire care ieșea parcă din ansamblul vremurilor. Titanii „Epocii de aur” construiau frenetic cazematele de beton. Pe drumul către școală, dincolo de castanii bulevardului trasat și construit de cel mai mare primar al Buzăului, Nicu Constantinescu, blocurile de beton flanchează calea. Şcoala, însă, era altfel. Venea din alt timp. Era un semn al trecutului care nu a fost ucis de „realizările epocale ” ale comunismului. Această clădire, care-şi păstra cu demnitate vigoarea în faţa blocurilor din vecinătate împlinea de mai bine de 100 de ani visurile, aşteptările, dragostea de a şti a celor care-i treceau pragul. Zidurile acelea decorate cu cărămidă roşie aşezată simetric, simbolizând parcă devenirea fiecărui elev, au ascultat sute de glasuri de dascăli dedicaţi vocaţiei lor şi mii de glasuri cristaline de copii. S-au bucurat sau poate au plâns împreună cu aceştia, i-au ocrotit cu dragoste de frigul iernii şi i-au ferit de arşiţa lunilor mai călduroase. Un edificiu ce a prins suflet din sufletul celorlalţi, iar acest edificiu purta numele „Şcoala Unu”

Au trecut anii. Am plecat din acel spațiu unic, lăsând în urmă ani de viață și clipe de frumoase amintiri. Nu mă gândeam când și cum mă voi întoarce.

Au mai trecu câțiva ani, iar “Școala Unu” a rămas doar un reper biografic.

Reîntâlnirea cu școala mea gimnazială a fost altfel decât îmi puteam imagina. Devenit inspector de religie în cadrul Inspectoratului Școlar, în anul 2003, am primit ca primă însărcinare să inspectez fosta mea școală. Am pășit cu emoție. Amintirile veneau grăbite și se amestecau cu candoarea gazdelor de acum. Căutam să văd dacă timpul a trecut și peste „Școala Unu” sau doar peste mine. Nu! Școala își păstra același aer aristocratic și plin de istorie.

Parcă, de data aceasta, s-a mai adăugat ceva la farmecul clădirii ornate cu cărămidă roșie. Cu siguranță acel plus de decor era dat de directorul școlii, de domnul profesor Ovidiu Ionescu. Nu cunosc împrejurările în care domnul Ovidiu Gheorghe Ionescu a poposit la „Școala Unu” ca profesor și director, însă farmecul istoric al acestei vechi unităţi şcolare se îmbina perfect cu chipul directorului. Profesorul de istorie Ovidiu Ionescu aduce prin expresivitatea feţei şi dinamica oratorică şi intelectuală cu Mihail Kogălniceanu. Pentru cei care nu l-au cunoscut este bine de știut că domnul Ovidiu Ionescu este în spaţiul social, cultural, şcolar și religios buzoian un personaj aparte; profesor de istorie, inspector şcolar de specialitate, inspector şcolar general adjunct în cadrul Inspectoratului Şcolar Judeţean Buzău, director de şcoală, candidat la Primăria Buzău, membru al Adunării Eparhiale şi Consiliului Eparhial al Episcopiei Buzăului şi Vrancei, Membru în Adunarea Național Bisericească, autor de lucrări de specialitate şi un orator cu un simţ al semanticii cuvintelor greu de depăşit.

Acestea sunt doar câteva dintre reperele biografice ale autorului eseului monografic structurat în două volume şi întitulat „Şcoala unu”, demers livresc pe care am avut onoarea să-l editez.

Studiul monografic amintit este „o altfel de mongrafie” prin modul de expunere a materialului, prin analizele contextuale, prin simţul istoric şi social de care uzează autorul şi, mai cu seamă, prin cursivitatea expunerii. Arta oratoriei nu putea fi evitată într-un text scris, un text care curge, un text în care găseşti vocea dincolo de litere a domnului profesor Ovidiu Ionescu, un audiobook… scris, un text istoric, bine documentat, lipsit de ariditatea specifică cercetărilor istorice. Acest studiu monografic poate fi citit fără a simţii aglomeraţia datelor și obsesia acumulării cantitative de informaţie, care în loc să lămurească cititorul îi oboseşte mintea şi ochiul. Scrisul este viu, personajele intră pe rând în scenă, respectând cronologia faptelor. Primesc dreptul la replica istorică în deplin acord cu implicarea pe care au avut-o în viaţa acestei vechi unităţi de învăţământ, manifestându-se precis şi deplin. Autorul scrie cu setea de a elibera tensiunile acumulate în perioada de documentare și nu ezită să intre în viața personajelor. Surprinde atât reacțiile provizorii, cât şi contextul general în care a evoluat învăţământul românesc în general şi cel buzoian în special.

Descrierea evenimentelor este variată. Uneori este critică, alteori raportarea la evenimente este neutră, autorul relatând și despre cele pe care nu le apără, dar nici nu le șterge.

Încă de la început, este prezentat cadrul istoric în care a luat fiinţă şcoala buzoiană. Domnul profesor surprinde rolul activ pe care Biserica l-a avut în educarea copiilor și modul din ce în ce mai instituţional în care reprezentanţii Bisericii dăruiau lumina învăţăturii copiilor. Este surprinsă, apoi, etapa istorică de „laicizarea şcolii”, însă nu ca formă de excludere a mesajului religios, ci ca implicare şi preluare a sarcinilor educaţiei copiilor urbei de către comunitatea locală şi reprezentanţii acesteia.

Sunt prezentate eforturile dascălilor, uneori voluntare, alteori generate de presiuni exterioare ale autorităţilor locale, care la început aveau mai multă inerţie decât iniţiativă.

Istoria “Școlii Unu” a fost una sinuoasă. Nu a încetat să hrănească din ființa ei generații de elevi, însă a avut și suferințe.

Oamenii nu au reuşit totdeauna să se ridice deasupra vremurilor. Autorul surprinde în expunerea sa și neputințele şcolii româneşti, stupiditatea destinului şi zbaterile sale la vreme de răscruce între două lumi, lumea anterioară bolșevismului și perioada mutilării școlii românești. Nu ezită să amintească și anumite personaje incapabile să rodească în ambele regimuri politice. Contextualizarea istorică și expunerea documentelor care impuneau schimbări monstruoase de mesaj în anii roșii ai secolului trecut, transmit cititorului gustul de pulbere şi amărăciune. Este descris grotescul şi anormalitatea vremurilor în care Religia era eliminată ca disciplină de studiu sau profesorii “Şcolii Unu” erau marginalizaţi, pentru a face loc celor reeducaţi. Distructive vremuri!

Cu spirit critic, autorul amintește atitudinea frugală și deprimantă a celor care au privit cu pasivitate mutilarea şcolii româneşti şi au acceptat, înfrângându-şi involuntara rezistenţă morală, să creeze un deşert în ei şi în jurul lor. Descrie în cuvinte vii actul de participare prin înjosire, prin renunţare morală, a celor de la care se aștepta o altă atitudine. Astfel, școala a fost zvârlită spre un drum străin de tradiţia ei şi a poporului român. Mişcările noii şcoli erau dezarticulate, mersul într-o direcţie creată artificial era nestilizat, apărând breşe adânci între trecut şi prezent. În noua societate, oamenii trăiau sentimentul însingurării, deși aparenţa era osmotică.

În realizarea descrierilor din primul volum, autorul nu se refugiază în abstract şi nu se limitează la o participare formală. Gândurile sunt aşternute precis, fără îmbulzeală, fiind permanent stimulate de ghimpele lucidităţii.

Domnul profesor Ovidiu Ionescu expune cu însufleţire istoria, fără să uite nici un moment de organizararea demersului său. Pentru a împlini aceast ultim obiectiv, la finalul lucrării inserează un portofoliu bibliografic şi de documente foarte bogat, punând la dispoziţie materialul brut necesar oricărui tip de investigaţie istorică.

Așadar, lucrarea este o realizare livrescă foarte complexă. Îmbină cercetarea istorică și eseul științific. Avem în față o altfel de monografie, o refacere a parcursului istoric al Școlii Unu și o fereastră către actualitate.

Lucrarea apare în momente de instabilitate instituțională și poate fi reper pentru cei interesați de bunul mers al lucrurilor, în contextul în care responsabilii învățământului actual par preocupați să se scalde în fiecare zi în alte ape, să nu repete nimic niciodată, să nu-și amintescă nimic, să nu continuie nimic.

Luciditate și rigoare*

Fiecare loc și fiecare timp au ceva ce trebuie rupt uitării şi lăsat viitorului. Când frânturile de memorie autentice sau uneori apocrife se întâlnesc cu un spirit iscoditor, uitarea îşi recunoaşte înfrângerea. Lucrările monografice au darul de a învinge uitarea, de a rupe trecutului ceva ce-i aparţinea numai lui şi de a-i dărui viitorului ceea ce părea definitiv îngropat.

Fericiţi sunt cei care au răbdarea, aplecarea, curajul şi priceperea de a înfrunta întunericul trecutului dăruind prezentului experienţa, melancolia, chipul de altă dată al oamenilor şi al lucrurilor create de aceştia. Printre temerarii cuceritori ai timpurilor de altă dată se află şi domnişoara profesoară Elena Andrei. Îndrăgostită de istoria şcolii buzoiene, încearcă să o recompună. A scris mai întâi Monografia Şcolii Haleş, iar acum şi-a îndreptat cercetarea istorică spre o altă unitate din zonă – “Şcoala cu clasele I-VIII Tisău”. Alcătuirea livrescă realizată de acest cadru didactic este inedită prin modul de investigare ales. În prima parte sunt evaluate documentele istorice, sunt realizate investigaţii în spaţiul labirintic, lipsit de circularitate al trecutului unităţii şcolare. Sunt selectate surse autentice de documentare şi o bibliografie adecvată. Substanţa faptică este împletită cu organizarea narativă a relatării istorice. Stilul expunerii este aerisit, plăcut, literar, presărat cu intonaţii metaforice, vizibil marcat de melancolica trecere a domnişoarei profesoare prin viaţa unităţii şcolare, în calitate de cadru didactic.

Partea a doua conține contribuţii inedite ale celor care sunt contemporani şi trăitori ai unei istorii recente. Autoarea a strâns într-un buchet gândurile frumoase ale contemporanilor despre școala lor. Așadar, omul, bibliotecar imperfect, umbră a unui vis, aşa cum îl considerau grecii antici, primește dreptul la cuvânt și completează spaţiul instituţional descris în prima parte a monografiei cu amintiri subiective. Lucrarea devine astfel completă.

Așadar, domnișoara profesoară este mai mult decât un scotocitor prin lavițele trecutului. Analizează cu talent răsfrângerile istoriei asupra prezentului. Autoarea a evitat cu multă consecvenţă cuvântul „ipoteză”. Domnişoara profesoară readuce adevărul istoric în actualitate, cu luciditate şi rigoare.

Oglinda în care poate fi privit trecutul devine un „modus operandi” pentru autoarea acestei monografii şcolare.

Așadar, a doua monografie din ciclul de studii dedicat şcolii buzoiene şi probabil una dintre multele oglinzi ce vor fi orientate spre trecutul învăţământului buzoian este o reuşită din punct de vedere estetic şi ştiinţific şi merită, cu prisosinţă, includerea în bibliografia istorică a judeţului Buzău.

Între file de Eclesiastic şi file de Pateric*

S-a sfârşit o etapă. S-au aşternut gândurile. Unele pe hârtie, altele, poate, doar în sufletul autorilor lucrării Cronica Neamului Mânzală. S-a încheiat un praznic şi o sărbătoare la care au fost chemaţi toţi şi au fost primiţi cu dragoste egală şi cei din ceasul al doisprezecelea şi cei din ceasul întâi. Autorii lucrării, situate la graniţa dintre biografie şi roman istoric, au făcut „cină mare” şi au adunat ca în ziua de Crăciun sau de Paşti şi pe cei de aici şi pe cei de dincolo şi pe cei de acum şi pe cei de demult, pe toţi cei care sunt parte a aceluiaşi falnic arbore genealogic, fie că sunt rădăcini, fie părţi din trunchiul acestui arbore străvechi numit Mânzală, fie crengi, fie crenguţe firave sau frunze aşezate în bătaia vântului. De la această masă mare nu puteau lipsi poveştile. A povestit fiecare după lungimea vieţii sale şi după mulțimea faptelor. Aşa s-a născut lucrarea care cuprinde atât file de Ecleziastic, amintind de cuvintele deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni şi vânare de vânt, cât şi file de pateric, pilduitoare pentru toţi cei din neamul acesta, precum şi din alte multe neamuri.

Gazde bune la acest eveniment de familie, la această întâlnire dintre trecut, prezent şi viitor, au fost autorii Cronicii. Cu simţ artistic şi talent, au reuşit să şteargă ca într-un calendar creştin diferenţele de timp. Au făcut o punte între vremelnicul „a fi” şi ameţitorul „a nu fi”. Au adus la o ultimă spovedanie pe cei ce au greşit cu vorba sau cu fapta, pentru a izbăvi tot neamul de păcatele înaintaşilor. Au încercat să „ înveşniceasă ” chipuri ce au fost acoperite demult de umbrele timpului şi să-i ferească pe cei ce sunt plecaţi în lumea de dincolo de cea mai cumplită moarte – moartea uitării.

Prin actul cultural săvârşit, autorii lucrării au reuşit să-l contrazică pe psalmistul David, care spunea că zilele omului sunt ca floarea câmpului, şi duh va trece peste dânsul şi nu se va mai cunoaşte locul său.

Au dat o „şansă” trecutului şi o „speranţă” familiei Mânzală.

Botezul bucuriei*

Iniţiativa Sfântului Sinod de a desemna anul 2012 „Anul Familiei, al Botezului şi al Tainei Sfintei Cununii” a fost un act binecuvântat. 2011 a devenit, astfel, anul în care Biserica noastră străbună ne-a amintit tuturor despre valorile perene, sociale şi religioase, propovăduite de ea. A fost un prilej de a împărtăşi societăţii modelul creştin de vieţuire.

Fiecare fiu al Bisericii, în chip personal, a putut da mărturie despre aceste valori perene comunităţii creştine, într-un timp dedicat special reafirmării lor. Mijloacele de mărturisire au fost diverse. Alegerea a aparţinut „mărturisitorului”. Părintele Nicolae Caloian a ales ca formă de exprimare a convingerilor sale scrisul, alcătuind o lucrare despre Sfânta Taină a Botezului.

Admirabil slujitor al Sfântului Altar, profesor pedant şi devotat, conducător de cerc pedagogic, P.C. Pr. Nicolae Caloian îşi reafirmă cultura vastă şi calităţile ştiinţifice prin intermediul acestei lucrări monografice, referitoare la poarta intrării în creştinism, Sfânta Taină a Botezului. Lucrarea, mesaj de amvon şi act ştiinţific, se constituie într-un dar de preţ oferit comunităţii şi tuturor cititorilor de către acest vrednic slujitor. Este un botez al bucuriei adresat la moment festiv şi aniversar. Momentul este festiv deoarece biserica parohială din Parohia Padina I, istoricizată anterior într-o altă monografie, intitulată „Între cer şi pământ, Padina – o gură de Rai”, primeşte înnoirea harului prin slujba de resfinţire. De asemenea, clipele sunt aniversare având în vedere că P.C. Pr. Nicolae Caloian împlineşte în ziua de 13 mai 2012 un număr 28 de ani de slujire în această gură de Rai.

Prilejul de bucurie este, aşadar, unul aparte. Harul divin, darul către comunitate şi actul ştiinţific al cercetării teologice se împletesc spre slava lui Dumnezeu şi învățătura creștinilor.

De la succesiunea apostolică la stabilitatea administrativă

Biserica se află între între istorie şi metaistorie, între timp şi veşnicie, între văzut şi nevăzut. Este așezată între realităţi nu pentru a le despărţi, ci pentru a le desăvârşi.

Pe acest drum istoric Biserica are nevoie de piloni instituţionali pe care să se sprijine pentru a putea adapta mesajul divin la realităţile concrete, la istoricitate, la atitudinea „omului căzut”. Omul în starea de perfecţiune originară nu avea trebuinţă nici de bine, impus prin norme externe și nici de drept. Nu cunoştea nici ordinea morală nici cea juridică. După căderea în păcat omul a avut nevoie de mijloace imperative, de soluţii coercitive și eficiente, într-o lume în care relaţia dintre Cain şi Abel devine paradigmatică. Astfel, dreptul și instituțiile sale au devenit necesare reglementării tuturor instituțiilor, înclusiv celor religioase.

Biserica, darul lui Dumnezeu pentru oameni, nu putea fi lipsită de suportul bunei orânduieli, căci Dumnezeul nostru este Cel al rânduielii.

Credinţa religioasă nu se poate sustrage procesului de instituţionalizare. Ea nu poate rămâne la starea difuză, la starea de conştiinţă, ci se concretizează, prin manifestările ei externe, în instituţii proprii, social-religioase.

Biserica a fost întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos pentru oamenii dintotdeauna şi de pretutindeni, motiv pentru care, nu poate neglija epoca în care îşi desfăşoară activitatea, nici condiţiile de existenţă ale oamenilor.*

De aceea, Biserica, trupul lui Hristos, a avut nevoie încă de la început de un sistem vertebral – ierarhia şi de o logică foarte coerentă de funcţionare a acestui sistem în relaţiile sale cu interiorul şi exteriorul – canoanele sau normele de drept bisericesc. Acestea au derivat dintr-un început din Dumnezeu ca ˝jus eternum.˝.**

Aşadar, toate manifestările cu caracter extern şi social cad sub sancţiunea dreptului, dobândind astfel calificativul nou, juridic, devenind instituţii social-juridice cu caracter religios.***

Din acest punct de vedere, Biserica este: ˝o organizaţie social-religioasă˝, adică ˝o formă de societate la baza căreia stă ca element determinant credinţa religioasă creştină, care îi uneşte şi îi leagă pe toţi aceia care o împărtăşesc˝. Prin Biserică înţelegem, deci, ˝realitatea pe care o numim astfel în forma devenirii ei istorice, adică aşa cum a fost şi este ea ca societate asemănătoare cu celelalte, dar un element specific, în credinţa religioasă creştină˝.*

Lucrarea părintelui profesor Nicolae Baba descrie parcursul istoric al organizării bisericești, reliefând, însă, în mod indirect şi normele legale care dau armonie, eficienţă şi coerenţă instituţională „trupului lui Hristos”.

Deosebit de utilă tuturor celor care doresc să cunoască structural această instituţie divino-umană – Biserica, lucrarea pune la dispoziţie tuturor celor interesaţi aspecte diverse referitoare la ierarhia bisericească: forme incipiente, organizare, structurare, temeiuri biblice, temeiuri patristice, aspecte etimologice, realităţi funcţionale, şi mai presus de toate, reliefează specificul ierarhiei bisericeşti, unic şi incontestabil – succesiunea apostolică.

Autorul acestei ample incursiuni interdisciplinare în teologia noastră, slujitor în cadrul ierarhiei bisericeşti, pe treapta preoţească, dar şi slujitor al catedrei în calitate de profesor de religie şi director de şcoală, a înţeles şi a redat cu pricepere celor interesaţi de aspectele organizatorice ale vieţii noastre bisericeşti un material complex, bine documentat, după o analiză profundă a unei bibliografii bogate, vechimea, importanţa şi relevanţa în teologia noastră actuală a ierarhiei bisericeşti. A pus astfel la dispoziţia cititorului avizat un instrument util de informare și documentare.

Miracolul lecturii

Mărturisirea teologiei române despre unirea bisericilor Ortodoxă şi Catolică.

După îndelungi căutări şi controverse calea spre apropierea celor două bisericii este revenirea la izvoare şi la modul de organizare bisericească din primele veacuri. Această cale este propusă de părintele profesor dr. Nicolae Dură, în lucrarea intitulată:˝ Regimul sinodalităţii după legislaţia sinodală ecumenică din primul mileniu˝.

Cartea, apărută în limba franceză, însumând 1024 de pagini, prilejuieşte o adevărată stimulare intelectuală, fiind o operă teologico-juridică ce satisface cerinţele publicului larg, dar mai cu seamă pe cele ale teologilor, juriştilor, istoricilor şi sociologilor.

Rodul unei munci îndelungate, lucrarea a stârnit în mediul teologic reacţii de intercomuniune aproape comparabile cu vizita Papei Ioan Paul al II lea în România, evident, fără să aibă parte de o mediatizare asemănătoare.

Conţinutul lucrării nu este unul pur teoretic, având și aspecte practice. Autorul propune soluţii, ţinând cont de aspectul dinamic al vieţii bisericeşti şi având ca ţel declarat, încă din partea introductivă, să contribuie la apropierea Bisericii Ortodoxe și Bisericii Catolice.

Valoarea lucrării este dată şi de faptul că părintele profesor doctor Nicolae Dură, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, a lucrat cu maximum de competenţă, în bibliotecile occidentale, când a poposit în Apus, venind astfel în contact direct cu teologi, clerici şi credincioşi catolici, mulţi dintre ei preocupaţi de refacerea unităţii creştine.

Experienţa Apuseană, dobândită cu ocazia întocmirii celei de-a a doua teze de doctorat, de către părintele profesor doctor Nicolae Dură la Univesitatea Pontificală din Toulouse, a fost împletită cu experienţa orientală, pe care părintele profesor a dobândit-o cu ocazia întocmirii primei teze de doctorat, pentru care a ˝săpat˝ în arhivele etiopiene, în scopul de a studia documente originale, redactate în limba ghe´ze.

Toate aceste eforturi au adus teologului român recunoașterea în cercuri diverse, iar lucrarea ˝Regimul sinodalităţii după legislaţia sinodală ecumenică din primul mileniu˝ a avut mai mult succes decât toate cele 4000 de pagini publicate anterior de autor.

Destinul lucrării s-a unit cu destinul cercetătorului cunoscând un succes fără precedent. La numai un an de la apariţia lucrării, părintele profesor doctor Nicolae Dură a primit trei premii. Primul dintre ele a fost premiul Academiei Române ˝A.D. Xenopol˝, iar cel de a-l doilea a fost titlul de ˝Om al anului˝ oferit de Institutul Internaţional al Cercetărilor din S.U.A., titlu care a dus și la desemnarea sa în Consiliul de Conducere a Institutului.

Al treilea premiu, care a încoronat munca asiduă desfăşurată fără întrerupere mulți ani în bibliotecile din Toulouse şi Paris, este ˝Legiunea de Onoare – Cavaler al Ordinului Naţional al Meritului˝, distincţie acordată de preşedintele Franţei şi înmânată în data de 4 aprilie a anului în curs, la ambasada Franţei din Bucureşti.

Aceste valoroase distincţii nu sunt altceva decât recunoaşterea personalităţii complexe a părintelui profesor Nicolae Dură şi a valoroasei sale opere ştiinţifice. Nădăjduim că aceste distincţii şi această valoroasă operă sunt cei mai importanţi paşi parcurşi pe treptele Academiei Române, până la primirea ca membru cu drepturi depline în cel mai înalt for al culturii şi cercetării româneşti.

Dreptul bisericesc la sinoadele ecumenice I-IV

Biserica, deşi este un tip diferit de societate în comparaţie cu celelalte organisme din stat, asemenea acestora, are o organizare instituţională. O viaţă organizată nu este posibilă fără piloni instituţionali, prin care o colectivitate trece de la acţiunea individuală, spontană, egoistă, la organizaţii create de o autoritate exterioară intereselor individuale. Scopul instituţionalizării este menţinerea unei colectivităţi sociale, durabile, şi atingerea obiectivelor propuse.

Organizarea bisericească este realizată pe baza principiului ecleziologic – instituţional. Instituţiile bisericeşti şi-au păstrat elementele lor constitutive ( un număr de membri; un scop; anumite mijloace; o autoritate) și au evoluat de la o epocă la alta, răspunzând fiecărei perioade istorice. În acelaşi timp, principiile fundamentale de organizare bisericească au fost păstrate ca norme de neînlocuit.

În sfera organizării şi disciplinei bisericeşti, opera sinoadelor ecumenice reprezintă unul din izvoarele fundamentale ale dreptului bisericesc.

Lucrarea intitulată “Dreptul bisericesc la sinoadele ecumenice I-IV” prezintă un interes evident pentru cunoaşterea normelor juridico-canonice şi a instituţiilor creştinismului timpuriu, abordând o perioadă plină de creativitate în domeniul reglementării juridice bisericeşti şi surprinzând o etapă de tranziţie de la normele de drept consuetudinar, la dreptul scris.

Opera canonică a primelor patru sinoade ecumenice are astăzi mai mult decât valoare istorică, deoarece, prin normele de drept canonic, adoptate la aceste sinoade, au primit consacrare juridică instituţii ale căror principii de organizare şi funcţionare sunt valabile şi astăzi.

Lucrarea Dreptul bisericesc la sinoadele ecumenice I-IV aparţine Arhiepiscopului Peter L´Huilier şi a fost scrisă în limba franceză, fiind apoi tradusă în limba rusă şi redactată mai târziu în engleză.

Versiunea în limba română a fost tradusă după cea în limba engleză. Pe lângă valoarea materialului prezentat şi spiritul critic în care este alcătuită lucrarea, versiunea în limba română se bucură şi de o traducere pe măsură.

Responsabilitatea traducerii a fost asumată de P.C. Pr. prof. univ. dr. Alexandru Stan, specialist, în egală măsură, în Drept bisericesc şi Istoria Religiilor, autor a mai multor lucrări ştiinţifice şi bun cunoscător al limbii în care au fost redactate primele acte constituţionale din lume, din vremea studiilor la Oxford şi a activităţii întreprinse ca preot misionar în America.

Traducătorul lucrării a avut beneficiul cunoaşterii perfecte a limbilor clasice (greacă şi latină) de care Arhiepiscopului Peter L´Huilier face uz din plin, atunci când prezintă izvoarele operei sale.

Toate cele menționate contribuie la succesul versiunii româneşti a acestei opere fundamentale pentru teologia românească şi mai cu seamă pentru disciplina Dreptului bisericesc. Lucrarea umple un gol în literatura de specialitate aducând, pe masa teologilor, juriştilor şi istoricilor un material documentar de rară valoare.

Iniţiativa P.C. Pr. prof. univ. dr. Alexandru Stan de a publica în limba română lucrarea Dreptul bisericesc la sinoadele ecumenice I-IV reînnoadă vechea tradiţie a traducerii operelor fundamentele de teologie practică, ale scriitorilor străini, în româneşte.

Fiul lui Athanaric

Charles Diehl sau Irving Stone, pentru a aminti doar doi dintre autorii de portrete istorice romanţate din literatura universală, au readus în actualitate chipuri pe care ariditatea cercetării istorice le-ar fi închis în pagini de tratate. Istoricii le-ar fi cuantificat victoriile, le-ar fi comparat realizările, dar niciodată nu le-ar fi dat şansa reînvierii și comunicării cu prezentul.

Lucrarea „Fiul lui Athanaric” se înscrie în încercare de umanizare a istoriei, de prezentare a ei ca fiind etapă de viaţă şi gândire, de spirit şi creație, de profunzime umană, nu doar un şir nesfârşit de lupte şi sfârtecări sângeroase, care duc mai curând la ideea existenţei iraționale a ființei umane.

Autorul acestui roman istoric, Dorin Ivan, iubitor al istoriei recente, surprinse în file de cronică, se apleacă de această dată spre istoria locală din prima parte a mileniului întâi creştin. Original prin tipul abordării, dar şi prin contextul istoric ales ca subiect al „investigaţiei” sale livreşti, Fiul lui Athanaric redescoperă cu pasiune cititorului contemporan, „orbit” cumva de stadiul sofisticat al civilizaţiei actuale, o lume barbara în atitudini, dar profundă în simțire. Scriitorul creează două oglinzi paralele și îmbie personajele la un dialog peste veacuri, chemând totodată cititorul să găsească sensuri noi ale prezentului.

Personajele romanului sunt pentru prima dată introduse pe scena literară, primesc pentru prima dată rol şi drept la dialog. Prezența lor nu este însă una în armură. Sunt personaje sensibile, dialogale, complexe, care își așteaptă cititorul să le devină partaneri de dialog.

Actul cultural al scriitorului Dorin Ivan este unul temerar. Ar fi minunat ca istoria Buzăului să recapete viață prin intermediul romanelor istorice.

S-a spulberat praful de pe un manuscris

„Doamne nu pedepsi România pentru păcatele fiilor ei”

Cuvinte inscripționate pe piatra funerară a Episcopului Dionisie Romano

Într-o societate utilitaristă şi consumistă, în care gândul, atitudinea şi energia oamenilor sunt absorbite spre satisfacerea poftelor stârnite de reclame, cititul şi aplecarea spre cercetarea trecutului par „nobile inutilităţi”.

Chiar și în așa vremuri, la editura Episcopiei Buzăului şi Vrancei a apărut o lucrarea dedicată arhiereului, pedagogului fondator de școală, omului politic și animatorului cultural Dionisie Romano. Merita marele om de cultură readucerea în actualitate a operei sale scrise, merita părintele Cocora ca această lucrare să vadă lumina tiparului, după aproape 50 de ani de așteptare în manuscris.

Opera istoricului Gabriel Cocora este vastă şi bine documentată. Cu toate acesta, jumătate de secol lucrarea a fost literatură „de sertar”. În cele din urmă, opera preotului cărturar a primit codul editorial şi a văzut lumina tiparului. Straturile succesive de praf au fost îndepărtate de pe manuscris, textul devenind unul accesibil publicului larg.

Pasiunea pentru cartea bine scrisă în general şi cercetarea istorică în mod special, a celor care au suținut demersul, împletite cu eforturi consistente, căci zămislirea de pe urmă nu putea să fie mai uşoară decât zămislirea dintâi, au adus în fața publicului lucrarea ce l-ar fi putut înnobila cu un titlul științific de doctor pe părintele Gabriel Cocora.

Munca de editare şi tipărire nu a fost deloc uşoară, deoarece un manuscris nu este nici decum o lucrare definitivă, mai cu seamă atunci când solicitarea părerii autorului este imposibilă, iar lucrarea lăsată în manuscris are mai multe variante. Există diferenţe între manuscrisul depus la Biblioteca Judeţeană şi cel aflat în păstrare la familia Cocora, pe care, prin bunăvoinţa domnului Lucian, fiului părintelui Cocora am avut posibilitatea să-l lecturez. De aceea, pentru a se ajunge la momentul lansării volumului, a fost nevoie de strădanii îndelungate. După o muncă enormă, trecutul istoric a devenit mai accesibil contemporanilor. Deortosirea, editarea şi tipărirea manuscrisului pot fi considerate victorii culturale.

Fără râvna și priceperea celor implicați în actul de aducere la lumină publică a manuscrisului, istoria locală ar fi avut de pierdut.

De asemnea, publicarea textelor ce au presupus o trudă colosală, probabil a celei mai importante lucrări a părintelui Cocora, este un act de cinstire și de recunoaștere a muncii cărturarului buzoian.

Jurnal de viață

Frumoasă inițiativă, generoasă întreprindere, potrivită alegere! Gândurile transpuse în această carte spun multe despre părintele Necula, slujitor al Domnului care în fiecare loc și moment a considerat că viața sa este o misiune. A fost pe deplin al comunităților pe care le-a slujit. Cei care au sensibilitatea și respectul faptei îl prețuiesc și nu ezită să o facă chiar și prin scris.

Autoarea a înțeles că modelele trebuie păstrate și exploatate. A înfăptuit o acțiune rară pentru vremurile noastre. Egoismul din noi ne închide. Nu ne lasă să avem cugetări frumoase despre ceilalți, să le recunoaștem meritele. Preferăm să trăim înstrăinați și goi, să ne ucidem unii în fața altora zilnic, fiecare bucată de adevăr, deși ar fi mult mai simplu să ne bucurăm de împlinirile și modelul oferit de cei din jur. Răutatea și invidia ne rod atât de mult încât orice vorbă frumoasă rostită la adresa cuiva pare suspectă. Rabat facem doar când lauda ne este de folos… pentru a crea apropiere stimulând sensibilitățile celor de care depindem.

Acestea sunt doar câteva considerente care spun totul despre autoarea acestui jurnal biografic. A găsit un model uman de dăruire și l-a oferit cu dragoste și generozitate cititorilor!

Despre semeni,
cu bucurie

La vârsta Patriarhilor

Buzăul zilelor noastre este un oraș al extremelor: beneficiar al unor valori culturale importante, dar, totuși, atât de puțin cunoscute de locuitori lui; înnobilat de prezența unor edificii istorice, însă mutilat de lipsa viziunii arhitectonice; la răscruce de drumuri, dar, din păcate, absent de pe hârțile de investiții; cu un potențial cultural important şi, din nefericire, fără criterii de cernere publică a valorilor… și exemplele pot continua.

Este cert că la Buzău nu a existat o strategie culturală sau o viziune coerentă care să aducă prezentului farmecul trecutului. Nu au reușit să rupă distrugerii mărturiile unor vremi apuse. Peste prețioasele vestigii, până în anii 1990, unii au călcat cu buldozerele, iar alții, după momentul de răscruce amintit, au trecut incapabili să-și înțeleagă rolul hărăzit de istorie, confundând calitatea de guvernanți locali, cu aceea de ieniceri trecuți peste zidurile căzute ale Constantinopolului.

În timp ce astupătorii istoriei locale luptă perseverent să o îngroape, buzoianul Nicolae Peneş o învie, o face să dialogheze cu prezentul şi o transpune în fresce literare pentru viitor.

În urmă cu câteva luni am avut bucuria să particip la lansarea ultimului volum care-i poartă numele, Moartea lui Cressus. Am avut prilejul să audiez unul dintre cele mai lucide caracterizări ale prezentului prin filtrul trecutului „orașului cu castani şi amintiri”. Ajuns la vârsta patriarhilor biblici, Nicolae Peneş are coerența expunerii, bogăția documentării şi înțelepciunea perceperii fenomenelor.

Fire sensibilă, cu înclinări poetice, şi-a dedicat ani buni salvării trecutului imaterial al zonei, în colecții de folclor şi s-a implicat eficient în acțiunile de promovare a Buzăului în lume.

Ultimele decenii de viață ale domniei sale au avut însă o destinație aparte. Au fost dăruite memoriei istorice şi culturale a Buzăului. Pe aici istorie s-a mai scris, chiar s-a editat în tomurile groase, însă, necitibile; literatură s-a mai publicat, dar, în destule cazuri, cu râvnă şi fără pricepere; memorialistică a mai apărut, cu mențiunea că, nu de puține ori, tematica a fost minoră şi stilul greoi, impracticabil. Nicolae Penes a reușit, însă, performanța îmbinării informației istorice de primă mână cu expunerea literară de calitate. Autorul Nicolae Peneş nu poate fi închis convențional într-un stil. Cultura, pasiunea, documentarea şi talentul îl obligă la propriul stil. Original în abordare, patriot local în tematică, devotat bunului-gust, domnul Nicolae Peneş poate fi considerat una dintre figurile marcante ale culturii Buzoiene contemporane.

Dacă privim la așteptările multor semeni din vremurile noastre constatăm că nu se încadrează în tiparele post-decembriste. Nu este un om bogat material, iar comunitatea l-a răsplătit prea puțin. Faptul că o persoană etalon este amestecată de-a valma printre niște servili iluștri anonimi, în rândul cetățenilor de onoare ai Buzăului, nu e o recunoaștere corespunzătoare valorii domniei sale. E clar că sporadicele mulțumiri ale prezentului nu spun prea mult despre omul de cultură Nicolae Peneş. Viitorul însă va rosti mai mult. Munca domniei sale de reconstituiri istorice sedimentată în operele scrise, va dăinui în timp şi va sta la baza romanelor istorice, Buzăului și personalitățile lui. Istoriile romanțate vor adăpa setea artistică a cititorilor, iar informația istorică va deschide noi drumuri de cercetare.

La cei 80 de ani, domnul Peneş poate avea certitudinea unei vieți trăite cu rost, în care, prin muncă, a făcut diferența. Dumnezeu răsplătește cu darul longevității pe cei care se dedică frumosului. Istoria vieții domnului Nicolae Peneş continuă și, vă mărturisesc, aștept cu nerăbdare să văd cu viața căror momente din trecutul Buzăului se vor împleti preocupările autorului nostru şi ce alte lucrări mă vor răpi din cotidian, fără șansă de reîntoarcere până la epuizarea ultimului rând, așa cum m-a captivat Alexandru Marghiloman – lordul valah.

Instituția Constantin Ungureanu

Parabolele biblice sunt prilej de viață, nu doar literatură sau mesaj religios. Unul dintre cele mai frumoase texte din Biblie amintește de darurile pe care fiecare dintre noi le primim cu generozitate de la Dumnezeu. Primim toți? Da! Primim aceleași daruri? Nu! Dumnezeu nu iubește monotonia! Cultivăm ceea ce primim fiecare? Rămâne să evaluăm în cugetul nostru! Să nu ne îndoim, înzestrări divine avem toți. Dumnezeu este bun cu noi, iar atunci când cineva pune în lucrare talentul din el, când nu-l lasă să doarmă înghițit de o viață anostă, Dumnezeu îi zâmbește. Ca orice tată și Tatăl nostru nu ne vrea triști, ci voioși; nu ne vrea serbezi , ci roditori; nu ne vrea egoiști, ci generoși; nu ne vrea singuri, ci împreună cu ceilalți. De aceea a semănat în noi darul bucuriei, al muzicii, al artei. Unora le-a dat sensibilitatea de a percepe arta, altora, mai puțini, e drept, capacitatea de a dărui artă. Unii au îngropat talentul, alții, prin muncă, îl împart zilnic cu semenii lor. Domnul profesor Constantin Ungureanu face parte din categoria minunată de oameni care au primit talentul artistic și l-au înmulțit permanent. Este pedagog, cântăreț, compozitor, actor, întemeietor de formație și, mai presus de toate om, un om delicat și mărinimos.

Profesor dedicat, domnul Ungureanu s-a îngrijit și se îngrijește atât de viitori ascultători cultivați de muzică bună, cât și urmași pentru scenă. Pasiunea pentru copii este demonstrată, iar numărul celor în sufletul cărora a săpat pentru a le descoperi talentul este atât de mare, încât doar Dumnezeu îl știe. Cum arta pedagogului constă în exemplu, domnia sa nu a rămas dator și pradă teoreticului. E viu, activ și bun model de urmat. Modelează prin propriul exemplu.

Domnul Ungureanu are însă un dar mai mare și decât al pedagogului. Nu este un imitator. A înțeles că Dumnezeu i-a dat mai mult. I-a dat darul unicității. Compune pentru el și pentru alții. Compozițiile sale ajung bucuria auzului și fericirea atâtor corzi vocale, dornice să redea mesajul stors cu trudă și nesomn. Compoziția și piscurile succesului te răpesc din tine însuți și te țin încătușat de nevoia crudă de a continua să urci și de teama să nu cazi. Orice vers și orice notă se lasă greu stoarse. Nimic pe lumea aceasta nu se face fără osteneală, iar când ești conștient cât de mare este darul primit, pleoapele se lasă și mai greu mângâiate de somn.

O alte calitate pe care eu o prețuiesc foarte mult este patriotismul local. Profesorul Ungureanu este un brand. Este o personalitate care a reînviat sau a evidențiat un ținut istoric și o atitudine civică demnă. Buzăul este casa noastră și toți îl iubim. Dar dacă locul unde stăm este cunoscut de departe, meritul, fără îndoială aparține și instituției culturale Ungureanu, cu caii, pistoalele și haiducii săi cutreirând împreună munții și văile acestui loc minunat numit Buzău. Imaginile îmi stârnesc nostalgia satului copilăriei și ale sentimentului libertății de a privi în zare, de a contempla florile câmpului, de a cădea pe veșmântul moale al ierbii; nostalgia edenului pierdut odată cu înrolarea în armata celor care și-au părăsit livezile, fântânile și casele de bârne. Chipurile de haiduci nesupuși îmi spun însă mult mai mult. Superficial gândite ele par lipsite de aderența la moment, par desuete. Să fie oare așa? Deloc! Sunt vii și necesare. Românul a avut mereu în sinea sa sentimentul unei vieți trăite dual: lupta dintre bine și rău. Lupta dintre mioritica împăcare cu ideea omului aflat sub vremi și a omului care ia vremurile în răspăr. Avem mereu în suflet sentimentul revoltei împotriva nedreptății și admirația pentru cei ce au curajul revoltei. Haiducia profesorului Constantin Ungureanu pare doar readucerea în priviri a unor vremuri demult apuse. Nu este doar atât. Acum, când fenomenul corupției a întors lumea pe dos, când statul, prin cozile sale de topor, a devenit haiducul cu semnul matematic schimbat, luând de la mulți și dând la câțiva, mesajele Nemuritorilor sunt profunde. Scoală din boala fatalității și reanimă în inima românului darul libertății, cu care Însuși Dumnezeu l-a dăruit.

Așadar, Instituția Ungureanu, așezământ cu mai multe caturi, și-a populat frumos viața și sufletul. În unele a așezat dragostea pentru copii, în altele dragostea pentru muzică, în altele sunetul notelor care stau să răsară, în altele creația sa antreprenorială și culturală denumită inspirat Nemuritorii .

Pe ultimul pod

La 10 mai 2011 profesorul scriitor Gheorghe Ene pleca pentru a scrie în cartea veşniciei.

La Căldărăşti, într-un Bărăgan primăvăratic, care nu ține cont de spusele lui Panait Istrati, într-o odaie modestă, dormea sub privirile apropiaţilor şi ale mamei sale scriitorul Gheorge Ene. Era 10 mai 2011. Sensibilul nostru prieten a semnat in cartea veșniciei.

Îi priveam chipul cuprins de grăbita-i odihnă. Era și parcă nu era el, fostul meu profesor. Deruta îmi era întreținută chiar de el. Îi lipseau semnele distinctive, care îmi deveniseră atât de familiare. Lipseau: zâmbetul, ochelarii şi … sacoşa.

Fiecare întâlnire cu Gheorghe Ene era o întâlnire cu modestia, dar şi cu un surâs. Un zâmbet ce izvora pe sub o pereche de ochelari fumurii, un zâmbet care ținea loc cuvintelor: Mă bucur să te văd! Am atâtea să-şi spun dar …ţi le voi scrie, poate! Deasupra zâmbetului tronau ochelarii. Ramele groase străjuiau sau mai degraba protejau de un contact prea direct cu exteriorul. Profesorul Ene era un timid. Avea nevoie de protecție.

În ritmul lent al corpului, de foarte multe ori se balansa o sacoşă. Era asemenea unei extinderi a mâinii. M-am întrebat adesea: ce duce cu dânsul aşa de atent? Sau mai bine zis: Ce poate căra un scriitor? Aş fi putut să-mi imaginez! Poate cărţi! Sau poate metaforele pe care nu îndrăznea să le lase singure, să nu se rătăcească.

De data aceasta, fără prelungirile obișnuite ale trupului său, pe care le purta cu oarecare solemnitate, scriitorul Gheorghe Ene dormea liniștit, pentru ultima dată în cămăruţa acelei case de ţară modeste, cu podea şi duşumea de lemn, cu preşuri ţărăneşti.

Afară era destul de multă lume, așteptându-i plecarea. Se apropia marea despărţire. O desparțire de un om pe care mulți dintre semenii săi îl considerau neîmplinit. Faptul că nu era căsătorit inducea ideea feciorelniciei, dar și a neîmplinirii. De aceea, la capul celui ce își lua rămas bun era prezent și… lăutarul. Nu, nu este o metaforă, lăutarul cu voce dulce-tânguitoare era în curtea casei. Venise să-i cânte. Aşa este tradiţia la Căldăreşti, când mor oameni care nu au fost căsătoriți. Era bocet și cântec. Ce știau, însă, cunoscuții?! Ce ştia lăutarul?! Gheorghe Ene fusese căsătorit, fusese întru totul fidel întreaga viaţă partenerei sale – literatura, iar acum „mireasa” plângea tristă, răvăşită prin zeci de manuscrise.

La un moment dat Gheorghe Ene a fost luat din mijlocul raiului său, din camera unde lucra, cugeta, scria și suferea. În acea cameră ţărănească erau răspândite într-o dezordine logică sute de texte începute. Lupta cu capriciile rimei se sfârşise. Rimele şi semantica textelor sale se pregăteau să învingă timpul pe care nu a reuşit să-l învingă autorul. Peste unele, trona la căpătâiul patului volumul II din Moromeţii, scris sau poate doar conceput de Marin Preda la Căldăreşti. Alături se afla un număr al revistei Peste pod, care avea icoana Învierii pe copertă.

Atmosfera avea… ceva ancestral și magic. Manuscrise, jalea unui acordeon, modesta bojdeucă de ţară. Cât de săraci sunt scriitorii noştri şi cât de bogaţi am fi noi dacă ne-am strădui să-i cunoaştem mai bine, să pătrundem în lumea lor ideatică. Nu a strâns nimic aici, dar a lăsat mult. Sper ca literatura, adevărata sa „mireasă”, să-i cinstească memoria, fiindu-i recunoscătoare pentru frumoasa moştenire lăsată.

Părintele dreptului canonic românesc

Teologia românească a veacului care s-a încheiat a fost înnobilată de persnalități prolifice. Pr. Prof. Liviu Stan are un loc de cinste printre titanii învățământului teologic.

Marile personalități ale teologiei secolului trecut au început să fie din ce în ce mai vii în contemporaneitate. Prezența este inegală deoarece scoaterea la lumină a acestor mari personalități se face treptat, prin intermediul unor lucrări omagiale sau congrese de teologie.

Profesorul Liviu Stan mai aşteaptă încă recunoştinţa urmaşilor. Imensa-i operă teologică cere o revalorizare a muncii marelui canonist.

A format multe generaţii şi continuă să mai formeze prin opera sa, deoarece studiul dreptului canonic, fără lucrările marelui profesor este imposibil.

S-au scurs 30 de ani de la trecerea la cele veşnice. S-a stins la 1 apr. 1973, la Bucureşti, după o viață închinată scrisului și educației.

Vizunea lui șaguniană despre funcționarea instituțiilor bisericești este uneori abandonată, în practica recentă. Istoria este, însă, ciclică. Va veni o vreme când Liviu Stan și contribuțiile sale vor redeveni repere fundamentele în actul de legiferare bisericească. Roata istoriei se întoarce.

Plecat în lumea veşniciei brusc, la o vârstă la care spiritul său creator era în plină maturitate, marele profesor a lăsat în urmă un imens gol, suplinit doar de imensa lui operă.

Părintele Profesor Liviu Stan s-a născut într-o familie de preot, la 11 iulie 1910, în localitatea Socet din judeţul Hunedoara. După absolvirea cursurilor şcolii primare în localitatea natală, a urmat studii liceale în oraşele Deva şi Lugoj, între anii 1920- 1928. A urmat apoi studii universitare de teologie la celălalt capăt de țară, la Cernăuţi, obţinând titlul de licenţiat în anul 1932. În paralel cu studiile de teologie, a studiat la facultatea de Drept din Cernăuţi, timp de doi ani (1930 – 1932).

Fiind pasionat de ştiinţele juridice, a absolvit cursurile de doctorat, obţinând în anul în 1936 titlul de doctor în teologie, la specializarea Drept bisericesc, susţinând lucrarea: Mirenii în Biserică.

Studiile din ţară au fost completate cu bogate studii în străinătate, urmate la universităţi de prestigiu din spaţiul ortodox, dar şi din lumea catolică. A urmat studii de specializare la Atena (1932-1934); Varşovia (1934 – 1935); Roma (1935-1936); München (1936-1937).

Experienţa intelectuală acumulată pe parcursul acestor ani de studii, precum și dezvoltarea capacităţii de comunicare într-un număr mare de limbi străine (germană, franceză, italiană, rusă, sârbă, polonă, cehă, greacă şi latină) au fost împletite cu experienţa didactică şi misionară a marelui teolog.

Părintele profesor Liviu Stan şi-a dedicat viaţa învăţământului universitar. Şi-a început activitatea didactică în oraşul de reşedinţă al Mitropoliei Ardealului – Sibiu, în cetatea unde a păstorit Andrei Şaguna. A fost numit de către Mitropolitul Nicolae Bălan profesor suplinitor de Apologetică şi duhovnic la Academia Teologică “Andreiană” din Sibiu, funcţionând în această calitate timp de un an de zile (1937- 1938). În cadrul Academiei Teologice a devenit profesor la specialitatea Drept bisericesc.

Din luna decembrie a anului 1948 a fost transferat la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, la catedra de Drept canonic şi Administraţie bisericească, unde a funcţionat până la pensionare (1 aug. 1972).

Pentru prodigioasa activitate pe plan ştiinţific, în anul 1968 a primit titlul de “doctor honoris causa” al Facultăţii de Teologie din Tesalonic.

Pe planul activităţii de cercetare ştiinţifică, părintele prof. Liviu Stan se distinge prin numărul impresionant de lucrări publicate şi valoarea acestora, precum şi prin faptul că a întemeiat o adevărată şcoală românească de drept canonic. Aceasta s-a constituit într-un adevărat centru de studii canonice şi de formare a unor personalităţi care au devenit cu timpul exponenţi de seamă ai învăţământului teologic universitar şi preuniversitar, ostenitori în administraţia patriarhală sau slujitori ai diasporei ortodoxe.

Direcţiile de cercetare abordate de părintele profesor Liviu Stan au fost cele mai diverse: teoria generală a dreptului; istoria dreptului românesc; izvoarele dreptului canonic; principiile de organizare a Bisericii; relaţiile Bisericii cu Statul; problema diasporei ortodoxe; problema organizării unui viitor sinod ecumenic; a relaţiilor interbisericeşti, ş.a.

Un rol important, l-a avut contribuţia sa la elaborarea Legiuirilor Bisericii Ortodoxe Române, precum şi la elaborarea indicelui canonic aflat la finalul colecţiei de legiuiri.

Opera părintelui profesor Liviu Stan se distinge prin frumuseţea stilului şi finalitatea practică.

Dreptul canonic a îmbrăcat un alt înveliș sub pana marelui profesor. Scrierile sale nu sunt simple comunicări de informații. Ele atrag prin farmecul literar al scrisului și bogăția de idei enunțate.

A lăsat o operă gigantică. Amintim numai câteva repere esenţiale care dau dovadă despre preocupările marelui canonist:

Mirenii în Biserică. Studiu canonic-istoric, Sibiu, 1939, XII, 816 p.;
Roma şi religiune, Sibiu, 1943;
Novelă necunoscută a împăratului bizantin Andronic II Paleologul cel Bătrân. Text, traducere şi comentar, în Anuarul XV al Academiei Andreiane, Sibiu, 1939, p. 170-216;
Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Nicolae al Ardealului şi principiul autonomiei bisericeşti, Sibiu, 1940, 47 p., (a se vedea si vol. Omagiu I. P. S. Sale Dr. Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, p. 214 – 248);
Rasă şi religiune, Sibiu, 1942, IV + 152, p.;
Ontologia juris, în ,,Anuarul XIX (1) al Academiei teologice Andreiane”, Sibiu, 1943, p. 407-611 (şi extras, 203 p.);
Dreptul în gândirea românească, Braşov, 1943, 48 p.;
Sfinţii români, Sibiu, 1945, 79 p.;
Statutul Bisericii Ortodoxe Române, în “Studii Teologice”, an.I, 1949, nr. 7-8, p. 638-661;
Adevărul asupra unirii religioase de la 1700, în “Ortodoxia”, an. I, 1949, nr. 4, p. 47-103 (semnat Leon Pădureanu);
Despre canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă, în “Ortodoxia”, an. II, 1950, nr. 2, p. 260 – 278;
Diaspora ortodoxă, în revista “Biserica Ortodoxă Română”, an. LXVIII, 1950, nr. 11 – 12, p. 603-617;
Importanţa canonică şi juridică a Sinodului al IV-lea ecumenic, în “Ortodoxia”, an. III, 1951, nr. 2-3, p. 441-450;
Locurile sfinte din Orient, în “Ortodoxia”, an. IV, 1952, nr. 1, p. 5-77;
Relaţiile dintre Stat şi Biserică. Studiu istorico juridic, în “Ortodoxia”, an. IV, 1952, nr. 3-4, p. 353 – 461;
Importanţa canonică şi juridică a Pravilei de la Târgovişte (1652), în “Sudii Teologice” , an. IV, 1952, nr. 9-10, p. 561-579;
Impăratul Justinian, Sinodul V ecumenic şi papalitatea, în “Sudii Teologice “, an. V, 1953, nr. 5-6, p. 347-364;
Indrumător canonic, în Vol. Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1953, p.453-494;
Despre apocrisiari sau soli bisericeşti, în “Ortodoxia”, an. VI, 1954, nr. 1, p. 300-338;
Probleme de ecclesiologie, în “Sudii Teologice“, an. VI, 1954, nr. 5-6, p. 295-315;
Legislaţia bisericească şi valoarea ei canonică, în “Mitropolia Olteniei”, an. VI, 1954, nr. 11 – 12, p.598-617;
Succesiunea apostolică, în “Sudii Teologice », an.VII, 1955, nr. 5-6, p. 305-323;
Biserică şi cult în Dreptul internaţional, în “Ortodoxia”, 1969, nr. 3-4, p. 155-163;
Codificarea canoanelor, VII, 1955, în “Sudii Teologice“, nr. 4, p. 560-592;
Biserica şi dreptul, în “Mitropolia Olteniei”, an. VIII, 1956, nr. 4, p. 482-489;
Societăţile religioase în Biserica veche, în “Sudii Teologice“, an.VIll, 1956, nr. 1-2, p.109-134;
Despre autocefalie, în “Ortodoxia”, an. VIII, 1956, nr. 3, p. 369-396;
Instituţiile de asistenţă socială în Biserica veche, în “Ortodoxia“ IX, 1957, nr. 1, p. 94 – 118 şi nr. 2, p. 258-279;
Despre autonomia bisericească, în “Sudii Teologice“, an. X, 1958, nr. 5-6, p. 376-393;
Perspectiva canonică a relaţiilor dintre Ortodoxie şi Anglicanism, în ,,Ortodoxia”, an. X, 1958, nr. 2, p. 287-301;
Vechile noastre pravile, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, an. XXXIV, 1959, nr. 9-10, p. 745-762;
Pravila lui Alexandru cel Bătrân vechea autocefalie a Mitropoliei Moldovei, în “Mitropolia Moldovei și Sucevei », an. XXXVI, 1960, nr. 3 – 4, p. 170 – 214;
Tradiţia pravilnică a Bisericii, însemnătatea şi folosul cunoaşterii legilor după care se conduce Biserica, în “Sudii Teologice“, an XII, 1960, nr. 7-8, p. 467-483;
- nouă Patriarhie: Biserica din Etiopia, în “Ortodoxia”, an. XII, 1960, nr. 1, p. 34-73;
Obârşia autocefaliei şi autonomiei, în “Mitropolia Olteniei”, an. XIll, 1961, nr. 1-4, p. 80-113;
Autocefalia şi autonomie în Ortodoxie, în “Mitropolia Olteniei,, , an. XIII, 1961, nr. 5-6, p. 278-316;
Pravila Sfântului Calinic. Un veac de la apariţia ei, în “Mitropolia Olteniei”, XIV, 1962, nr 3-4, p. 209-223;
Ortodoxia şi diaspora. Situaţia actuală şi poziţia canonică a diasporei ortodoxe, în “Ortodoxia”, an. XV, 1963, nr.11 p. 3 – 38;
Premise şi perspective pentru unirea Bisericilor, în “Ortodoxia”, an. XV, 1963, nr. 34, p. 621-629;
Despre “recepția” de către Biserică a hotărârilor Sinoadelor ecumenice, în “Sudii Teologice »,, an XVII, 1965, nr. 7-8, p. 395-401;
Problema unui viitor sinod ocumenic şi pozitia Bisericii Ortodoxe faţă de el, în “Ortodoxia”, an. XX, 1968, nr.2, p. 331-337;
Expunere şi analiză canonică a unor măsuri de reorganizare a Bisericii catolice luate de Conciliul II Vatican, în “Ortodoxia”, an. XX, 1968, nr. 3, p. 486-495;
Căsătoriile mixte şi ultimele măsuri luate de Vatican în privinţa lor, în “Ortodoxia”, an. XX, 1968, nr. 7 – 8, p. 487 – 497;
Canonizarea sfinţilor după învăţătura şi după rânduielile Ortodoxiei, în “Mitropolia Olteniei”, an. XX, 1968, nr. 5-6, p. 360-368;
Poziţia laicilor în Biserica Ortodoxă, în “Studii Teologice », an. XX, 1968, nr. 3-4, p. 195-203;
Biserica cu sau fără laici?, în “Ortodoxia”, an. XXI, 1968, nr. 4, p.608 -616;
Despe sinodalitate, în “Sudii Teologice,, , an. XXI, 1969, nr. 3-4, p. 155-163;
Codificarea canoanelor, în “Sudii Teologice », an XXI, 1969, nr. 9-10 p.627-648, reeditat în „Ortodoxia”, an. L (1999), nr. 1-2, p.40-59.
Iconomie şi intercomuniune, în “Ortodoxia”, an. XXII, 19-70, nr. l, p. 5-19;
Har şi jurisdicţie, în “Sudii Teologice“, XXII, 1970, nr. 1-2, p. 5 – 29;
Instituţie şi instituţionalizare în viaţa bisericească, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, an. XLVI, 1970, nr. 3 -6, p. 241 – 257;
Pentru serbarea Sfintelor Paşti la aceeaşi dată de întreaga creştinitate, în “Sudii Teologice“, an. XXII, 1970, nr. 5-6, p. 368-383;
Ortodoxia în zilele ecumenismului. Perspective ecumenice, în “Mitropolia Olteniei”, an. XXII, 1970, nr. 7-8, p. 743-777;
Contribuţii şi poziţii ale teologilor români în probleme de Drept bisericesc, în “Studii Teologice“, an. XXIII, 1971, nr. 3-4, p.149-173;
Importanţa vechilor sinoade ecumenice şi problema unui viitor sinod ecumenic, în “Studii Teologice“, an . XXIV, 1972, nr. 3-4, p. 190-211;
Structura primară a comunităţii creştine, în “Studii Teologice“, an. XXIV, 1972, nr. 9- 10, p. 674 – 683;
Despre modul de însuşire a vechilor pravile: receptare sau asimilare?, în “Studii Teologice“, an. XXV, 1973, nr. 1-2, p. 12 – 20.

Părintele Liviu Stan și-a promovat ideile și în cadrul unor studii apărute în străinătate:

Der Stellung das Laien în der Orthodoxen Kirche, extras din rev. “Kyrios” Berlin, VIII, 1/2, 1968, p. 96-105;
Das Wesen des orthoxen Kirchenrechtsgottliche Setzun, oder geschichtlich wandelbar, extras din “Kyrios”, VIII, 1968, p. 180-189;
Fur eine okumenische Theologie, extras din “Kyrios”, IX, 1969, p. 109-116;
Uber die Rezeptation Beshluss der okumenischen Synoden seitens der Kirche, extras din “Theologia”, Atena, 1969, 15 p. etc.

Din această expunere sintetică a unor titluri publicate se poate constata munca titanică a marelui profesor. Un patrimoniu intelectual imens a rămas în urma sa. Un izvor științific din care Biserica și generații de teologi vor sorbi în permanență. Analizând preocupările actuale pentru valorizarea ideilor împărtășite de marele teolog se poate constata că nu sunt foarte vii. Poate unele dintre ele par căzute în desuietudine, mai cu seamă cele care vizează administrația bisericească. Totuși, ele nu pot fi “abrogate”. Ele vor constitui repere peste timp și vor influența practica Bisericii.

Așadar, părintele profesor Liviu Stan trebuie readus în actualitate și așezat alături de personalități telogice precum Dumitru Stăniloaie sau I.G. Coman.

Desculț și în ie*

Așa a plecat dintre noi tânărul actor poet Sorin Șaguna.

Mai mult spirit decât trup -, acest tânăr în vârstă de 25 de ani a frânt inima celor care l-au cunoscut direct sau prin intermediul artei sale. A jucat în propria-i piesă. A făcut publicul să lăcrimeze definitiv.

În urmă cu ceva ani l-am întâlnit pe Sorin la Liceul de Artă din Buzău, în primul an de liceu. De pe atunci iradia din ființa sa o personalitate atipică, neafectată de conformismul lucrurilor de la sine acceptate, care înăbușesc căutările multor tineri în timpul anilor de școală. Permanent frământat de întrebări și însetat de răspunsuri argumentate, Sorin, vedeta unei clase de teatru, juca fiecare oră și fiecare întâlnire.

Aflat sub darul unei efervescente căutări, mânat de un impuls interior de nestăvilit avea preocupari care nu se mărgineau la viața uneori banală a anilor de școală.

L-am revăzut, după o vreme, incapabil de o atitudine stingheră, în Biserica Sfântul Apostol Andrei. Venise să avem o altfel de întâlnire decât cele didactice, programate la orele de curs. L-am descoperit atunci pe tânărul sensibil, venit să se confeseze. Confesiunea sa nu era o necesitate creată de păcat, ci o sete de Înălțimi, o chemare a Divinității, despre care mărturisea că se simte mereu aproape.

Au trecut anii, l-am urmărit de la distanța creată de împrejurări. Deși am fost lipit de preocupările mele de aici, am continuat să-i privesc ascensiunea publică și intelectuală. Din episodicele intâlniri avute, am realizat că bucuria jocului, nonconformismul, uneori atitudinea de aparentă inadaptare, nu erau decât fețe ale unei personalități cu accente de geniu… nu se comparau cu fazele pasagere ale vieții unui adolescent.

Deși avea un frate geamăn, în el însuși sălășluiau doi gemeni. Este greu de imaginat cum în același trup puteau sălășlui copilăria și maturitatea, zglobiul și profunzimea, smerenia și dorința de afirmare publică…

Dar toate acestea acum au devenit amintiri. Sunt urmele unor întîlniri din care și eu și alții, probabil, am sorbit prea puțin.

Acum cortina a picat definitiv și rolul prezenței fizice a lui Sorin printre noi s-a încheiat. S-a încheiat, însă, doar aici…sufletul său este nemuritor, și, acum, când scriu aceste rânduri Dumnezeu îl îmbrățișează cu căldura brațelor sale pe acest tânăr. A plecat desculț și în ie. Nu avea nevoie de garderobă pentru a merge Acasă, acolo unde se va simți definitiv aproape de Dumnezeu.

Cuvânt (de)spre cer- antologie de poezie religioasă buzoiană

De la crearea lumii, unul dintre darurile divine ale omului este zicerea”, în sens de limbaj prin intermediul căruia creaţia se împlineşte. Dumnezeu, aşezându-1 pe om în Grădina Edenului, îi lasă libertatea de a putea numi toate animalele pământului şi toate vietăţile apelor. Acesta este primul act de creaţie umană: numirea animalelor. Astfel, omul, cununa creaţiei divine, participă la desăvârşirea creaţiei. De aceea, putem considera numirea vieţuitoarelor pământului prima creaţie a omului edenic.

În Vechiul Testament, prima parte a Sfintei Scripturi, Psalmii lui David reprezintă, prin excelenţă, creaţia literară. David, regele cântăreţ, preamăreşte prin psalmi puterea lui Dumnezeu, dar comunică, prin acest tip de poezie religioasă, şi cu dumnezeirea. Cei o sută cincizeci de psalmi, grupaţi în Psaltire, au devenit o realitate poetică prin care orice credincios găseşte calea spre comuniunea cu Dumnezeu, comunicând preaplinul sufletului omenesc în relaţia sa cea mai sensibilă cu Cel Atotputernic.

În acelaşi timp, poezia Psalmilor este o creaţie literară care, dincolo de scopul cultic, are şi o dimensiune laudativă. Prin psalmi, David, paradigmă a omului care-1 caută şi-1 slăveşte pe Dumnezeu, exprimă şi puterea divină. Cel atotputernic este Creatorul atoatepropriatorul şi Cel care veghează la bunul mers al creaţiei sale. Un alt exemplu de poezie religioasă, cu semnificaţii adânci, mai ales de ordin dogmatic, este cea a Sfântului Efrem Sirul.

În secolul al IV-lea, acest sfânt poet al Bisericii Siriace, îşi definea prin creaţiile sale imnice („Imn despre Paradis”, „Imn despre credinţă”) atât ataşamentul pentru învăţătura lui Hristos, cât şi statutul său de psalmist al puterii divine. Adevărul, Hristos, Biserica, Sfânta Fecioară Măria, omul ce aşteaptă mântuirea sunt doar câteva teme ale imnelor simbolice ale Sf. Efrem Sirul: „prin Pâinea duhovnicească/ oricine devine/ vultur ce ajunge/ până la Rai”(Azym, 17, 10-11).

Deci, raportarea şi comuniunea omului cu Dumnezeu se realizează prin poezia imnică pe o cale mult mai sensibilă şi mai accesibilă. În afara conceptelor de doctrină, creatorul îşi exprimă şi stări sufleteşti care-1 apropie de Dumnezeu sau care ilustrează etape ale căutării sau ale proslăvirii divinităţii.

În spaţiul românesc, mitropolitul Dosoftei, traducând şi versificând Psaltirea lui David (1673), nu este un simplu stihuitor, din contră, cărturarul ortodox autohtonizează realităţile biblice, le dă straie româneşti.

El va fi avut cel puţin două scopuri creatoare. Pe de o parte, în momentul citirii Psaltirii, creştinul ortodox va fi putut pătrunde mai uşor tainele dumnezeirii prin familiaritatea cu spaţiul autohton. Pe de altă parte, poezia biblică a Psalmilor izvodiţi în limba română a fost un exemplu al puterii creatoare a limbii române şi a ortodoxiei noastre. Psalmii davidici, aşa cum îi recreează mitropolitul Dosoftei, nu mai sunt o imagine a unei realităţi îndepărtate în spaţiu şi timp, ci o realizare a unui creator ortodox care se împărtăşeşte şi împărtăşeşte, pe calea poeziei, o experienţă religioasă accesibilă tuturor credincioşilor.

Poezia modernă, prin creaţiile lui Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, se prezintă ca o radiografie a legăturii omului cu divinitatea.

Dintre aceştia, se distinge în mod deosebit, poetul buzoian Vasile Voiculescu din opera căruia am fi selectat cele mai multe poezii pentru această antologie, dacă nepotul scriitorului, Andrei Voculescu, ar fi permis.

Născut în comuna Pârscov (1884), Vasile Voiculescu a beneficiat de o educaţie religioasă părintească ale cărei roade se vor manifesta în poezia sa de mai târziu. Nota definitorie a creaţiei sale religioase ar fi „iubirea dintre om şi Dumnezeu” (Î.P.S Bartolomeu Anania – Din spumele mării, pag. 167). Adevăratele poezii ale credinţei au fost scrise după 1946 şi publicate, postum, în volumele „Clepsidra” (1983) şi „Călătorie spre locul inimii. Poeme religioase” (1994).

Vasile Voiculescu reprezintă, în viziunea noastră, nucleul de simţirea poetică ortodoxă în jurul căruia gravitează ceilalţi reprezentanţi ai poeziei buzoiene. Dintre aceştia, Ion Caraion, Radu Cârneci, Nicolae Jinga, Dumitru Ion Dincă, Gheorghe Mincă s-au impus deja, prin volumele publicate, pe scena liricii româneşti contemporane.

O altă secţiune a antologie grupează poezii publicate în periodice buzoiene între anii 1922 şi 2008, scrise de poeţi maturi şi de tineri, elevi şi studenţi, ale căror încercări poetice, unele demne de poezia emulilor, se cer a fi confirmate.

Timpul, istoria şi judecata critică ne vor da sau nu dreptate, dar ceea ce contează, în viziunea noastră, este tocmai existenţa acestui entuziasm poetic religios. Ei demonstrează o capacitate nebănuită de a duce mai departe „focul credinţei” şi inspiraţiei poetice cu rădăcini adânci în plaiurile buzoiene. Când o astfel de generaţie se naşte, certitudinea continuităţii este asigurată.

O ultimă secţiune a antologiei de poezie religioasă buzoiană cuprinde poezii inedite pe care le-am descoperit, cu bucurie, printre manuscrisele autorilor.

În plus, am considerat necesară introducerea unor cântări bisericeşti şi populare de pe meleaguri buzoiene, selectate din volumul omonim realizat de preotul Antofie Radu și îngrijit, spre apariție, de preotul Iulian Negoiță, în vremuri când publicarea unei cărți era o aventură. În „Cuvânt înainte” la această lucrare, PS Epifanie, Episcop al Buzăului şi Vrancei, ne îndeamnă să transmitem aceste colinde urmaşilor, deoarece ele nu sunt numai ale poporului, ci şi ale Bisericii care le-a păstrat şi cultivat.

Prezenta antologie urmăreşte câteva scopuri care se împletesc. Pe de o parte, citirea acestei poezii religioase poate deveni un vehicul literar de purificare sufletească a fiecăruia dintre noi. Varietatea acestei poezii este însăşi imaginea multiplelor căi ce duc la un scop comun tuturor, purificarea. Acesta este, de altfel şi unul dintre vechile direcţii ale creaţiei literare religioase, purificarea prin cuvânt. Pe de altă parte, poezia se defineşte şi ea ca un act de înnobilare sufletească. Creaţie literară ce înglobează variate stări sufleteşti, dar şi concepte, poezia religioasă românească funcţionează şi ca un exemplu. Poetul, paradigmă a credinciosului ortodox, reface în versuri parcursul oricăruia dintre noi.

Cântarea lui Dumnezeu, împărtăşirea din tainele Sale, dăruirea bunătăţilor cereşti şi reflectarea puterii divine în om şi în ceea ce ne înconjoară nu sunt doar teme ale acestei poezii, ci şi stări personale. În acest sens, versul dezvoltat în tipuri diverse de religiozitate poetică, este chintesenţa credinţei noastre, dar şi a înfrumuseţării sufletului nostru.

Şi prin poezie, Dumnezeu este mai aproape de noi, liniştindu-ne incertitudinile şi dăruindu-ne, în orice moment, nădejdea bunătăţii Sale.

Această antologie de poezie religioasă nu este exhaustivă. Ea se cere a fi continuată, fiind o „operă deschisă” (Umberto Eco).

Poate, peste ani, un urmaş va suplini eventualele lipsuri, inerente unui asemenea demers întemeietor. Suntem încredinţaţi că lectura acestor creaţii religioase buzoiene va hrăni, spiritual, sentimentul credinţei şi al apropierii noastre continue de Dumnezeu.

Îngerul descătuşat

O istorioară frumoasă din romanul lui Irving Stone, Agonie și extaz, spune că marele artist Michelangelo trecând prin faţa unei case, a zărit în curte un bloc de piatră diform. Văzându-l pe proprietar i-a cerut blocul de piatră spunându-i că în el se află un înger încătuşat, pe care vrea să-l elibereze. Din blocul amorf a fost eliberat îngerul, apărând una dintre cele mai frumoase sculpturi ale marelui artist.

Analizând mica istorioară, se pot regăsi în conținutul său cel puţin două aspecte de care „suferă” şi contemporaneitatea: nelinişte creativă şi nevoia mecenariatului. Setea de creaţie este nesecată indiferent de timp și loc. Atunci când bucuria creaţiei, provenită din sensibilitatea unui suflet de artist, se întâlneşte cu cel ce deţine mijloacele materiale, cel ce deţine blocul de piatră, îngerul creaţiei este eliberat pentru contemporani şi pentru posteritate, căci investiţia în cultură nu este doar o liniştire a furtunii creaţiei din sufletul artistului, ci şi o şansă pentru contemporani şi posteritate. Artiştii, indiferent de forma de exprimare a artei, transmit o parte din sufletul lor. Spiritul are, însă, nevoie de materie pentru a fiinţa, pentru a lua chip. Cuvântul are nevoie de suport pentru a prinde viaţă.

Nici pentru cuvântul scris lucrurile nu stau altfel. Tensiunea interioară a artistului ar muri odată cu el în lipsa suportului material care să ajute ca acele gânduri să transceadă timpul și spațiul. În același timp, valoarea materiei este dată de spirit. Fila celulozică nu este imprimată doar de cerneala tiparului sau a penelului, ci fibrele ei sunt imprimate de spiritul autorului.

Artistul-scriitor păstrează în sufletul să forma cuvintelor, glasul lor care cere eliberare, gândul că aceste ne-rostiri ar putea muri înainte de a prinde chip şi a da viaţă visării.

Existența suportului presupune mecenariat public sau privat. Există supraabundență materială în vremurile noastre. Aceasta, însă, nu se resfrânge și asupra artiștilor. De aceea artistul are motive să fie robit de tristeţea gândului că din ce în ce mai puţini investesc în visul lui de a dărui celorlalţi o scânteie din flacăra divină a creaţiei ce arde necontenit în sufletul lui.

Privim viața prin prisma unui utilitarism brut, care nu vede actul cultural ca pe o formă de îmbogățire publică, deși, în momentul de față cultura aduce mai mulți bani decât industria, la nivel modial.

Industria fără cultură ține lumea în desfătare materială, dar în săracie spirituală. Indiferent cât de bine sunt realizate investițiile industriale, sunt investiții perisabile. Doar spiritul dă perenitate actului de construcție. Ştiu că nu spun o noutate, căci „nimic nu este nou sub soare şi ceea ce a fost va mai fi”, aşa cum spune Ecleziasticul, însă simt nevoia să spun. Nu sunt scriitor însă iubesc cuvântul scris cu înţelepciune, iubesc cartea, am trăit teama pierderii unei cărţi şi nu pot să nu am acelaşi sentiment pentru cei ce dau viaţă cărţilor. Le-am simţit neliniştea, le-am trăit bucuriile, am constatat cum fiecare lucrare este o frântură din sufletul lor. Atunci când creația se întâlnește cu mecenariatul aceste izvoare ce se despart de sufletul autorului, devin de sine stătătoare. Un mecena face ca un gând frumos să devină un punct fix în jurul căruia se vor mișca generații ce vor deveni trecătoare prin viața produsului artistic. Adevărat este că se scrie şi literatură de tomberon. Se taie destulă pădure pentru a polua de două ori, odată la propriu, iar a doua oară moral, infectând. Sunt destule topuri de hârtie cu ISBN. Acestea nu pot purta denumirea de „carte” decât într-o exprimare pur tehnică. Unele sunt prost scrise, altele au un limbaj licențios, alimentând nesaţul bolnavilor sociali, care refulează în promiscuități lingvistice. Această realitate nu trebuie să împiedice investiția în cultură. Neghina se cerne de grâu în mod constant. E o chestiune de timp. Însă, nu poţi lăsa grâul necules de frica neghinei, nu poţi urî hârtia scrisă numai pentru că pe ea sunt imprimate şi mizeriile unor frustrări sau neputinţe artiste.

Cu toate aceste inconveniente, investiţia în cultură este una sigură. Cultura are germenele perenității, iar mecenariatul descătușează îngerul creaţiei, care va deveni ocrotitor peste generaţii.

Mircea Eliade la …Buzău

În anul 2011, la Buzău, a avut loc prima ediţie a Simpozionului Naţional „Mircea Eliade – istoric al religiilor”, eveniment cultural şi educaţional găzduit de Palatul Copiilor Buzău. Simpozionul a reunit participarea celor interesaţi de personalitatea fabuloasă a marelui profesor. Efortul participanţilor a fost sintetizat, parţial, într-o lucrare, editată cu scopul de a da mărturie despre eveniment şi de a crea o bază de dezvoltare ulterioară. De fapt, nici simpozionul în sine nu a fost unul de anvergură numerică, ci de relevanţă calitativă.

Evenimentul a avut un dublu scop. Amintirea popasului avut de Mircea Eliade la Buzău, mai exact la Rîmnicu-Sărat, și comemorarea a 35 de ani de la trecerea în veşnicie a marelui om de cultură.

Buzăul este un loc potrivit desfăşurării unui asemenea eveniment, deoarece, conform propriilor mărturii, primele amintiri ale marelui cercetător datează de la vârsta de trei ani, când se afla la Râmnicu-Sărat, aşa cum aminteşte în convorbirile cu Claude-Henri Roquet*și aşa cum reiese din Memoriile sale (1907 – 1960) **.

Ca o recunoaştere a trecerii prin aceste locuri a marelui scriitor, Palatul Copiilor Buzău are în oferta sa educaţională primul cerc de Istoria Religiilor. Palatul Copiilor, instituţie educaţională care promovează un învăţământ de tip non formal, abordează prin introducerea acestui cerc în oferta sa curriculară o schimbare totală de „atitudine”. Urmaş al Casei Pionierilor, Palatul Copiilor îşi completează astfel oferta sa educaţională, recunoscând valoarea academică a muncii desfășurate de Mircea Eliade şi deschizându-şi porţile unui spaţiu intercultural în care copiii se pot pregăti pentru a se înţelege pe ei, propriile valori, dar şi pentru a respecta valorile culturale şi religioase ale altora. Dificultatea tematicii, probabil nu va duce la o solicitare abundentă din partea elevilor, comparativ cu alte cercuri, dar importanţa fenomenului religios pentru cotidianul individual şi colectiv este argumentul suficient pentru desfășurarea acestei activităţi într-o instituţie de învăţământ. De fapt, este singura instituţie care are în oferta sa educaţională – Istoria religiilor, un domeniu care doar aparent este îndepărtat de concret. În realitate se ascunde chiar în inima cotidianului. Interpretând, cu o oarecare notă de umor, un text din Eliade studiul Istoriei religiilor se poate face cel mai adecvat în învățământul de tip nonformal. Se potriveşte atât tematicii propuse de acest domeniu, cât şi personalităţii lui Mircea Eliade, care, în Romanul adolescentului miop scria că învăţământul oficial l-a făcut să descopere insurgenţa. Contactul copiilor cu acest spaţiu unic, al vieţii de aici şi al vieţii de dincolo, al descoperirilor personale, în care realizezi că tăria nu se măsoară în raporturile dintre om şi lume, ci din dintre om şi el însuşi, ca făptură creată de Dumnezeu cu voinţă liberă.

Având „ghidajul spiritual” al studiilor lăsate de cel ce a fost denumit Einstein al Istoriei religiilor anilor 70, dar şi a altor autori, studiul fenomenologiei religiilor va crea pe lângă „consecinţe” spirituale şi „ atracţia precoce către cărţi, obiecte ale dorinţei, îndelung râvnite”, aşa cum descria Cioran relaţia de fidelitate dintre Eliade şi Carte, adăugând, totodată, că „în librării exulta, oficia”, iar cititul era o vrajă, o idolatrie[2]* Poate, la un moment, elevii Cercului de Istoria Religiilor vor descoperi, asemenea adolescentului şi tânărului Mircea Eliade, pofta bulimică pentru citit sau chiar voluptatea scrisului, asemenea romancierului Eliade, de mai târziu. Aşadar, întâlnirea cu acest fascinant dar şi elitist domeniu se poate constitui în descoperiri pline de consecinţe pentru viitorul intelectual al copiilor.

Istoria religiilor dă şansa reflexului interogaţiilor şi posibilitatea adaptării existenţei la necesităţile metafizice ale personalităţii umane, răspunzând căutărilor spirituale pure. Dă un răspuns raportului dintre conștiința umană și religiozitate. Actul religios nu este doar un act social-colectiv, este, în egală măsură, o experienţă individuală, aşa cum spunea Nae Ionescu. Este domeniul care „îngăduie” reflecții personale asupra fenomenului religios, fiind un adjuvant al descoperirii „conștiinței prelogice” şi dezvoltând capacitatea instrumentală. Istoria religiilor descoperă cele mai importante repere intelectuale, oferind punţi de scăpare din fenomenele spiritualităţii „subterane”. Este o ştiinţă, aşa cum o denumea Max Muler, care pune început unei relaţii intelectuale complexe, presupunând serioasă cultură, inteligență critică și vioiciune de stil. Este un demers, în mod necesar, general și sintetic. O istorie universală centrată pe un obiect – faptele și evoluțiile religioase considerate în dinamica lor – și dotată cu o metodă – comparația. Istoria credinţelor religioase își datorează specificitatea atât obiectului de studiu, cât și modului în care se utilizează celelalte discipline, ca arheologia și etnologia. Este, însă, mai mult de atât, căci începând cu epoca Eliade accentul cade pe religie, nu pe istorie. În lucrările sale religia nu este prezentată doar ca o funcţie socială, nici ca suport al moralei și nici ca o speculație filozofică nedezvoltată, ci ca o atitudine a spiritului. Ea nu este doar reflexul unei amintiri

Înțelegerea fenomenului religios este necesară azi atât în contextul european, cât şi în contextul cultural românesc, în vremurile unei aparente erodări a sentimentului şi valorilor religioase

Modificările structurii morale și economice ale Europei sunt un fapt evident. Europa are o veritabilă fascinație pentru accelerarea ritmului istoriei, în îndreptarea ei spre alte forme de gospodărire socială. Din acest motiv a devenit un magnet pentru oameni care aparțin diferitelor culturi. De aceea are nevoie de o redefinire creștină a tradiției și specificului cultural. România, de asemenea, obosită de promotorii unei subculturi și având încă reflexul unei memorii triste, a unui temperament antidemocratic şi antireligios, care aminteşte de activistul arțăgos până la insolență, frenetic, intransigent, care își exhibă personalitatea și idolii, își desemnează dușmanii, printr-o acțiunea de critică „culturală” se va confrunta cu aceeași provocare a migrației. După experimentul searbăd spiritual al anilor de comunism, în care șubrezenia ideologică nu a îngăduit acestei categorii să perceapă gustul provocării şi caracterul de experienţă a faptului religios, este nevoie de o consistență în ceea ce privește revalorizarea actului și faptului religios.

Fie că suntem conștienți sau nu, că ne dorim sau nu, religia este fundamentul nostru uman, vizibil afirmat sau negat. Societatea modernă, împotriva tuturor contestărilor, păstrează înrădăcinată religia în sensibilitatea umană, demonstrându-i capacitatea de a modela gândirea conceptuală şi etică, fiind rodul unei discipline a spiritului şi a unei practici ascetice ilustrate, iar mistica este o manifestare a religiozităţii experimentale, căci orice lucru privit mistic îşi schimbă valoarea reală, rupând clişeele cauzalităţii ştiinţifice.

Aşadar, cu convingerea necesităţii şi utilităţii demersului iniţiat, sperăm să împlinim prin desfășurarea acestui tip de activitate culturală, educaţională şi spirituală, nevoia de dezvoltare personală şi colectivă, a tuturor celor ce vor dovedi căutări în acest domeniu complex de cercetare.

Aducem mulţumiri tuturor participanţilor la acest demers cultural, sperând ca a doua ediţie a acestui simpozion să reunească participări ample ale profesorilor de religie, istorie, limba şi literatura română şi ne bucurăm că prin apariţia acestei lucrări inaugurăm şi proaspăt înfiinţata Editură Palatul Copiilor.

Cuprins

În durata eternă. 6

Din lagărul comunist spre sinaxarele istoriei 7

Dincolo de frontierele realului 15

Rafinament de bijutier 18

Căderea din Rai 27

Cad lacrimi de cer 34

Cum să învăţăm să iertăm.. 37

Cârnu – mănăstirea din comuna pierdută 40

Bucurii de primăvară. 43

„Ceasul umblă, lovește și vremea stă și vremuiește” 46

„Şcoala unu” – o altfel de monografie. 58

Luciditate și rigoare. 67

Între file de Eclesiastic şi file de Pateric 70

Botezul bucuriei 73

De la succesiunea apostolică la stabilitatea administrativă 75

Miracolul lecturii 80

Mărturisirea teologiei române despre unirea bisericilor Ortodoxă şi Catolică. 81

Dreptul bisericesc la sinoadele ecumenice I-IV 85

Fiul lui Athanaric. 89

S-a spulberat praful de pe un manuscris 91

Jurnal de viață. 94

Despre semeni, cu bucurie. 96

La vârsta Patriarhilor 97

Instituția Constantin Ungureanu. 101

Pe ultimul pod. 106

Părintele dreptului canonic românesc. 110

Desculț și în ie. 124

Cuvânt (de)spre cer – antologie de poezie religioasă buzoiană 127

Îngerul descătuşat 134

Mircea Eliade la …Buzău. 138

www.coletti.ro

Bun de tipar: ianuarie 2016. Apărut 2016 Editura Omega, Str. Principală, Sat Focşănei, Comuna Vadu-Paşii, Jud. Buzău.

Tipar executat la SC. Print Cart & Pack S.R.L

Str. Principală, Sat Focșănei, Comuna Vadu-Pașii, Jud. Buzău.

Tel 0238717259

E-mail: office@coletti.ro

Contravaloarea timbrului literar se depune in contul Uniunii Scriitorilor din România

Nr. RO44RNCB5101000001710001
BCR UNIREA

* Prefață la lucrarea Corneliu Coposu – un stoic contemporan, scrisă de ziaristul Dorin Ivan și apărută la Editura Omega. Ca urmare a acestei contribuții livrești am fost invitat de surorile omului politic Corneliu Coposu și a domnului doctor Georgescu să devin vicepreședinte al Fundației Corneliu Coposu – filiala Buzău, poziție pe care am ocupat-o cu onoare aproape 10 ani.

* În calitate de initiator al Editurii Omega am avut privilegiul să lecturez un mare număr de lucrări ale scriitorilor buzoieni. Unul dintre autorii care m-au încântat cu scriitura sa, a fost domnul Mihai Macovei, motiv pentru care, în calitate de editor, am publicat acest text, în debutul volumului de poezii amintit.

* Domnul Aurel Anghel a fost unul dintre cei mai activi scriitori care au colaborat cu Editura Omega. Am avut privilegiul să-i lecturez volumele și să public mai multe texte despre activitatea sa literară. Acesta este unul dintre ele, apărut la finalul cărții „Copile, te roagă”.

* Gânduri inspirate de versurile poetului și romancierului Aurel Anghel.

* Postfață la lucrarea Mănăstirea din comuna pierdută, editată la Editura Omega.

** P.S. Epifanie, Episcopul Buzăului, Ctitorii voievodale în Eparhia Buzăului, Editura Episcopia Buzăului, 1988, p.148.

* Prefață la lucurarea domnului profesor Gheorghe Udrea, „Blăjani – file de monografie”, editată la Editura Omega, Buzău, 2006.

** Domnul profesor Gheorghe Udrea este autor şi al lucrării În ajutorul iubitorilor de expediţie, Editura Diagonal, Bacău, 2001.

* Prefață la lucrarea monografică realizată de domnul Ovidiu Gheorghe Ionescu și apărută la Editura Omega.

* Prefață la lucrarea “Şcoala cu clasele I-VIII Tisău”, editată la Editura Omega.

* Prefață la cartea “Cronica nemului Mânzală”, editată la editura Omega.

* Prefață la lucrarea părintelui Nicolae Caloian, editată la Editura Omega.

* După învăţătura antropologică creştină, omul trebuie să se mântuiască în condiţiile veacului în care trăieşte, deoarece nu poate exista o diviziune între creştin şi cetăţean. Chiar dacă fiecare aparţine unei anumite structuri politice, unei anumite clase sociale, fiecare aparţine unităţii Bisericii. Într-o societate creştină organizată în cadrul Statului nu se poate pune problema dacă omul aparţine Bisericii sau Statului, omul este în acelaşi timp creştin şi cetăţean. Privitor la această concepţie ortodoxă despre relaţia creştin-cetăţean a se vedea: I.P.S. Nestor Vornicescu, Editorial – L´Eglise et la nation dans la théologie roumaine, în Nouvelles de l´Eglise Orthodoxe Romaine, an. XX, ( 1988), nr. 3-4, p. 3; Vladimir Lossky, Ecclesiology: Some Dangers and Temptation, în ˝Sobornost˝, an. I, (1982), nr. 4, p. 22.

** Pr. Prof. Liviu Stan, Ontologia juris, Sibiu, 1943, p. 169.

*** Ibidem, 841.

* Pr. Prof. Liviu Stan, Relaţiile dintre Biserică şi Stat, în Revista Ortodoxia, an. IV, (1952), nr. 2-4, p. 356.

* Gânduri triste publicate în Actualitatea Buzoiană. Un moment nefericit la care am încercat să particip și fizic, dar nu am putut. Durerea era prea mare. După un timp am ajuns în cimitirul Dumbrava și am fost însoțit de mama lui Sorin la mormânt. Sorin se odihnea sub florile udate de lacrimile mamei.

* Mircea Eliade convorbiri cu Claude Henri Rocquet, Încercarea labirintului, (trad. Doina Cornea), Edit. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 16 – 17.

** Florin Ţurcanu, Mircea Eliade prizonierul istoriei, Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 37. A se vedea relatările sale din Jurnal (1907 – 1960), Edit. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 8 -9: Redăm parţial filele de jurnal, candide amintiri din copilărie, importante însă pentru spaţiul buzoian: ”M-am născut în Bucureşti, dar chiar în acel an tata a fost mutat cu garnizoana la Râmnicu-Sărat şi cele dintâi amintiri se leagă de acest oraş. O casă mare, cu multe încăperi, şi salcâmi în dreptul ferestrelor. În fund, curtea şi apoi grădina, care mi se păreau uriaşă, înecată sub pruni, caişi şi gutui. Cea mai veche amintire (cred că aveam mai puţin de trei ani): în grădină, cu fratele meu şi un câine, mare, alb, Picu. Ne rostogoleam toţi trei în iarbă. Alături, pe un scăunaş, mama sta de vorbă cu o vecină. Îndată după această imagine, o alta: pe peronul gării, seara, aşteptând o mătuşă de la Bucureşti…. Lume multă. Aveam un corn, pe care nu îndrăzneam să-l mănânc, atât mi se părea de prodigios, şi-l păstram în mână, privindu-l, proclamându-l, lăudându-mă că-l am. Când intră trenul în gară grupul nostru a început să se agite, şi am rămas o clipă singur. Din nevăzut, izbugneşte un băieţaş de 5-6 ani, îmi smulge cornul din gură şi dispare. Am fost atât de surprins, încât am amuţit paralizat, parcă mi se revelase puterea monstruoasă a iscusimii şi îndrăznelii.

Alte amintiri de la vârsta de 3-4 ani: plimbările cu trăsura către pădure sau la viile din jurul Râmnicului. Când se oprea trăsura în marginea drumului, sub pomi încărcaţi, mă suiam pe capră şi culegeam prunele brumării. Odată, în pădure, înaintând pe brânci prin iarbă m-am trezit pe neaşteptate în faţa unui guşter verde-albastru, strălucitor – şi am împietrit amândoi, privindu-ne. Nu mi-era frică, şi totuşi inima mi se zbătea. Eram covârşit de bucuria de a fi decoperit o asemenea vieţuitoare nemaiîntâlnită, de o atât de stranie frumuseţe.

Dar mai cu seamă îmi amintesc de o după-amiază de vară, când toată casa dormea. Am ieşit din odaia noastră, a fratelui meu şi a mea şi, de-a buşilea, ca să nu fac zgomot, m-am îndreptat spre salon. Aproape că nu-l cunoşteam, căci nu mi se îngăduia să intrăm decât în zile mari sau când aveam voie…”

* Emil Cioran, Exerciţii de admiraţie, Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 127.