Începuturile creștinismului buzoian

 

Bisericile rupestre din Munții Buzăului

            Istoriografia bisericii afirmă prezența timpurie a creștinismului ca parte integrantă a etnogenezei poporului român. Afirmația precum că ”poporul român s-a născut creștin”, se demonstrează a fi cât se poate de veridică.

Primul dintre apostolii Domnului, Andrei (6 î.Hr. – 60 d.Hr.), cel dintâi ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, a propovăduit Evanghelia în Scythia (Dobrogea) timp de 20 de ani.

Sfântul Apostol Andrei vestind Evanghelia în Dobrogea.

Frescă din interiorul Paraclisului de izvorul Sfântului Andrei de la Mănăstirea Dervent (Dobrogea).

            Pătrunderea creștinismului în stânga Dunării este de proveniență latină și s-a produs mai întâi prin intermediul legiunilor romane staționate în Dacia Romană (Transilvania) și Moesia Inferioară (Dobrogea). Zona Buzăului, populată de o uniune de triburi getice, s-a aflat în acea perioadă la interferența celor două provincii romane.

Istoria menționează printre factorii de difuzare a creștinismului popular de limbă latină transhumanța și comerțul.

Punctul de vedere al bisericii ortodoxe afirmă că procesul de creștinare a proto-românilor s-a desfășurat concomitent cu etnogeneza poporului român, făcând parte din procesul de constituire și din identitatea acestuia.

Începând cu secolul al III-lea, în condițiile de criză ale Imperiului Roman, provocată de atacurile întreprinse de dacii liberi și de migratorii germanici, după retragerea aureliană a armatei și administrației Imperiului Roman din Dacia din anul 271, a urmat o lungă perioadă de perindare în spațiul daco-roman a mai multor populații migratoare. Primii au fost vandalii și goții, de neam germanic, care au dominat politic și militar teritoriul fostei provincii romane timp de aproape trei secole (dislocarea acestora se va produce după șocul produs de invazia hunilor). În îndelungatul și complexul proces de formare a poporului român, creștinismul a avut un rol primordial în coagularea unității sale etnice și de apărare în fața valurilor repetate de migratori, ale căror drumuri traversau în mare parte Dacia, având drept țintă Imperiul Roman cu cei doi descendenți ai săi – Roma și Bizanțul.

Goții în timpul campaniei din Dacia (imagine din secolul XIX, pe baza descrierilor din secolele III-IV).

            Mai bine documentată și cunoscută este creștinarea în masă a goților de pe actualul teritoriu al României, care s-a întâmplat în secolul al IV-lea, sub influența episcopului Wulfila, adept al doctrinei lui Arius / Arie (răspândită între majoritatea popoarelor de la periferia Imperiului Roman).

Wulfila (Ulfilas) a fost apostolul goților, misionar și traducător al Bibliei, inventator al primului alfabet gotic. A fost ucenicul episcopului Teofil Gotul, fiind hirotonit la Constantinopol în anul 336.

Potrivit relatărilor scriitorului bisericesc și istoric al bisericii din secolele IV-V care a fost Filostorgiu (368-439 d.Hr.), Wulfila “a fost hirotonit episcop pentru toți creștinii din țara getică“, așadar dintr-o țară ai cărei locuitori erau considerați ca “geți“.

   

1. Wulfila predicând Evanghelia goților (litografie, cca 1900).

2. ”Wulfila traduce Biblia” – gravură în lemn de Johannes Scherr (Germania, 1879).

            Biblia lui Wulfila este prin urmare documentul doveditor al vechimii creştinismului pe vechiul teritoriu al Daciei și al existenței unor forme canonice incipiente a creștinării.

Informațiile legate de perioada lui Teofil Gotul, episcop dac prezent la Primul Conciliu de la Niceea din anul 325, singurul de altfel cunoscut din Nordul Dunării – având numele legat de faptul că atunci teritoriile nord-dunărene se aflau sub stăpânirea goților – se referă la existența unor ”hor-episcopi“, care, fără a avea vreo eparhie cu reşedinţă stabilă, săvârşeau Taina Hirotoniei sau sfinţeau lăcaşurile de închinare. Nu este exclus, precum considera Nicolae Iorga, ca în aceeaşi perioadă, paralel cu hor-episcopii şi episcopii legiuiţi, să fi activat şi ”călugări bătrâni, vestiţi prin evlavia lor, aleşi de popor“, după datini mult mai vechi.

Mai trebuie menționat că în Dacia post-romană creștinismul a fost propovăduit atât printre goții migratori, cât și la ”cei care erau mai înainte vecini cu ei” (conform celor menționate în lucrarea ”Istoria bisericească” a istoricului bizantin Sozomenos). De altfel, sunt cercetători care afirmă chiar că este posibil ca Ulfila să nu fi fost got, ci get, dacă luăm în considerație și interpretăm confuzia pe care a creat-o Iordanes (istoric got romanizat originar din Moesia, care a scris în secolul VI  monumentala-i lucrare ”Getica”, dorind de fapt să scrie despre goți).

Unul din adepții Ortodoxiei a fost Sava de la Buzău, cunoscut drept Sava Gotul, născut din părinți creștini în apropiere de râul Mousaios (Buzău), pe la anul 334. A fost înecat în apa Buzăului de soldații regelui păgân got Atanaric, în anul 372. Actul său de martirizare precizează că ar fi fost cantor sau dascăl al comunității religioase din zona Subcarpaților de Curbură.

 

1. Martiriul lui Sava Gotul (Sfântul Sava de la Buzău).

2. Frescă de Paul Atanasiu – Martirizarea Sfântului Sava de la Buzău (Palatul Arhiepiscopal Buzău).

            Un al doilea mucenic, martirizat de goți în anul 372 a fost Nichita, numit și ”Romanul”, ”Daco-Romanul” sau ”Gotul”, care a învățat tainele credinței și a fost hirotonit preot tot de la Episcopul Teofil, ajungând prezbiter misionar prin sate, semnalat și în zona Buzăului, catehizând și botezând pe mulți daco-romani și goți. Odată cu sălbatica persecuție a lui Atanaric împotriva creștinilor, fericitul Nichita a fost prins de către ostașii acestuia pe când slujea în biserică și a fost ars de viu în fața sfântului altar.

De-a lungul întregii lor istorii, creștinii, oriunde s-au aflat, au îndurat mari prigoane din cauza noii lor învățături de origine divină, îndeosebi din partea populațiilor barbare migratoare, care-și vedeau periclitate puterea militară, poziția socială, bunurile materiale, fidelitatea adepților. Sunt motivele care au condus la acțiuni dure împotriva creștinilor, la prigonirea lor, la încercări de a înlătura creștinismul din viața oamenilor. Pe de altă parte, chiar împărații romani au devenit adversari ai creștinilor pentru că învățătura lui Hristos propovăduia egalitatea dintre oameni și prin urmare desființarea sclaviei, înlăturarea cultului împăratului – considerat până atunci zeitatea supremă. S-au consemnat zece mari persecuții ale împăraților romani, începând de la Nero (54-68 d.Hr.) și până la Edictul de la Milano din anul 313, dat de către împăratul Constantin cel Mare (306-337), în urma căruia li s-au acordat creștinilor deplină libertate de exprimare a credinței. De menționat că, în ținuturile dunărene cele mai crude persecuții au fost în timpul împăratului Dioclețian (284-305), el fiind cel care a urmărit distrugerea creștinismului, împreună cu asociatul său la tron – Galeriu, autorul moral care a sugerat împăratului darea celor patru edicte dintre anii 303-304.

Asupra vechilor credincioși creștini din Dacia s-a exercitat și o altă formă de persecuție. Pe lângă pretenția goților de a le impune autohtonilor credința lor în idoli, după Conciliul de la Niceea – care a pus bazele dogmatice și canonice ale bisericii creștine și a afirmat ”Crezul” și necesitatea recunoașterii Sfintei Trinități ca piatră de temelie a religiei întregului Imperiu Roman – arianismul, chiar dacă a supraviețuit încă multe secole la popoarele germanice, a fost declarat eretic, iar practicanții săi considerați barbari.

A urmat apoi, după anul 814, marea migrație a slavilor sudici, cu care a început o nouă persecuție a creștinilor, ce nu va înceta decât după secolul al X-lea, prin creștinarea acestora.

Încercând să ne transpunem la vremurile asupra cărora ne-am referit, ne vom putea explica mai ușor reacția vechilor locuitori și înaintași ai neamului nostru în fața pericolelor, retragerea lor în locuri mai sigure, mai puțin expuse repetatelor și distrugătoarelor valuri de năvălitori, și manifestările lor specifice, adaptate vremurilor, în practicarea credinței creștine.

Marele cneaz al Bulgariei Omurtag (815-831), poruncește uciderea creștinilor din Balcani (conf. lucrării ilustrate ”Menologium” a împăratului Vasile al II-lea).

            Istoricii români apreciază că lipsa unor lăcașuri importante de cult din perioadele la care ne referim, poate fi explicată și prin persecutarea creștinilor latinofoni de către slavii păgâni și apoi de către păgânii avari, pecenegi, cumani și tătari.

            

Cruci în Subcarpații Buzăului.

            Nicolae Iorga s-a exprimat în scrierile sale referitoare la cruci (troițe) și biserici astfel: ”Pe timpurile mai vechi decât domniile noastre, până și bisericile de lemn erau foarte rare. Atunci, în jurul unei astfel de cruci se făcea toată slujba. Ea înlocuia biserica, o rezuma în ce avea mai caracteristic. Pentru creștinii timpurii, noțiunea de biserică nu implica existența unui edificiu construit special, ci doar comunitatea de credincioși”.

Călător în fața troiței. Pictură de Ignat Bednarik.

Biserica din sat. Gravură de Auguste Lancelot.

            Într-un context general, trebuie menționat faptul că autoritatea religioasă în estul european a fost consolidată de Patriarhia Constantinopolului prin înființarea Episcopiei ortodoxe de la Vicina (aflată cel mai probabil în nordul Dobrogei), ridicată ulterior la rang de Mitropolie în timpul împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul (1258-1282).

Începând cu mijlocul secolului al XIV-lea, în Țara Românească pătrunde isihasmul atonit și sinait. Deși se acceptă faptul că funcția de lăcașuri de cult a schiturilor de piatră din Curbura Carpaților a fost mult mai veche, în perioada medievală a urmat o etapă nouă, atât datorită evoluției demografice, dar îndeosebi datorită creării ca stat a Țării Românești. Ca provincie importantă a statului muntean, aflată într-o zonă strategică, teritoriul Buzăului se va consolida din punct de vedere religios în timpul domnitorului Radu cel Mare (1495-1508) prin înființarea în primii ani ai secolului al XVI-lea a două eparhii sufragane Mitropoliei Ungrovlahiei, Episcopiile Râmnicului și Buzăului.

Spre mijlocul secolului al XVI-lea, în zona montană a Buzăului se afirmă anahoretismul, curent monastic ortodox exprimat prin amenajarea de biserici și chilii săpate în piatră, cu viață monahală fără predici și fără discipoli.

   

Pustnici izolați de lume.

            Primele atestări documentare ale acestor construcții sunt actele de cancelarie ale voievozilor Țării Românești  (începând cu Radu de la Afumați și Mihnea Turcitul) de la mijlocul secolului al XVI-lea, atunci când în zonă s-a afirmat anahoretismul, unul din curentele monastice ortodoxe, exprimat prin amenajarea de biserici și chilii săpate în stâncă.

Practicanții bisericii creștine timpurii s-au retras din ”viața păcătoasă  a aglomerațiilor umane” pentru a contempla pe Dumnezeu în singurătate, având ca model pilda Mântuitorului Isus care și-a petrecut patruzeci de zile în pustiu. În cazul nostru, un anahoret, practicant al unui ascetism sever,  alegea să trăiască izolat, într-o structură care făcea parte dintr-o biserică sau se afla în apropierea unei localități.

Existența schiturilor rupestre pe plan local a influențat la rândul lor evoluția așezărilor umane, prin tendința de coagulare în vecinătate a unor așezări rurale.

Ludovic Bassarab – Car cu boi pe lângă troiță.

            Un important complex de vestigii rupestre având funcții cultice dar și de refugiu, ale căror origine coboară în preistorie, este situat în Zona Subcarpatică și a Carpaților de Curbură din arealul râului Buzău, pe culmile Spătarului și Martirei, cea mai mare densitate fiind întâlnită în împrejurimile comunelor Colți, Bozioru, Cozieni și Brăești. Cercetările arheologice au relevat faptul că prezintă urme de locuire ce merg până în epoca bronzului și începutul epocii fierului, dar majoritatea ar fi săpate în rocă în perioada medievală.

Prin urmare, caracteristica anahoretismului din zona Buzăului constă în formarea unor mici comunități de pustnici organizați în jurul unui schit principal cu rol funcțional de biserică.

            Ansamblul Aluniș din satul omonim de pe Culmea Martirei, a fost pe vremuri un complex monahal cuprinzând o biserică rupestră (cu altar, naos și pronaos săpate în piatră și pridvor din lemn) și șapte chilii rupestre așezate pe două nivele. Bisericuța din prezent are un turn-clopotniță, la care se adaugă un cimitir. Există opinii conform cărora edificiul își are originile din secolele III-VI. Deși pisania actuală este din anul 1903, tradiția spune că schitul este înființat din anul 1277 și a avut drept ctitori doi laici, ciobanii Simion și Vlad. Veridicitatea acestora este confirmată de un act de închinare din anul 1742 a schitului Aluniș, alături de alte metohuri (”…și schitul Aluniș ce iaste săpat în piatră de Simion și Vlad ciobanii ce l-au închinat ei singuri la sfânta Episcopie, în zilele răposatului Serafim episcopul”).

Perioada monastică a luat sfârșit în anul 1864, când devine biserică de mir. Pictura, pe tablă de zinc, a fost realizată în anul 1903.

Chiliile de la Aluniş.

Biserica rupestră “Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” de la Aluniş (Albumul general al României, 1901).

            Schitul Agaton, este situat pe Culmea Spătarului (4 km de satul Nucu). Ansamblul cuprinde Agatonul Nou, Agatonul Vechi și Crucea Spătarului.

Existența sa ca lăcaș de cult se consideră a fi început din secolul al XIII-lea, însă tehnica de cioplire a stâncii este mult mai veche, similară celei de la Aluniș, Fundătura și Piatra Îngăurită. Prima atestare documentară certă este din 1587, indirect însă există informații ce ne coboară la anii 1523-1524. A încetat să funcționeze ca urmare a Războiului Ruso-Austro-Turc din 1735-1739.

La Agatonul Nou, care a suferit avarii în urma cutremurelor, se mai păstrează stânca cu cinci încăperi săpate, trei ale bisericii (cu pronaos, naos și altar), o încăpere de pe latura altarului și un beci situat sub naos. Tradiția atribuie ultimei încăperi rolul de ”cameră a fetelor”, unde localnicii își ascundeau fetele pentru a nu fi prinse de năvălitori.

La Agatonul Vechi (Darâmătura) se mai păstrează trei încăperi săpate care au funcționat după dezafectarea Agatonului Nou. La baza ruinelor s-au descoperit oase umane cu urme de calcinație, care ar putea  data din perioada precreștină.

Crucea Spătarului (Crucea lui Agaton), artefact care conform tradiției locale s-ar datora spătarului Cristea, în semn de mulțumire pentru ascunzișul oferit de Munții Buzăului lui și familiei sale fugare din calea turcilor. În anul 1821 acesta ar fi translat pe munte crucea folosind 12 perechi de bivoli.

 

Agatonul Vechi.

 

Agatonul Nou.

            Bisericuța din Peștera lui Iosif (Schitul lui Ioan Bogoslov), se află pe versantul vestic al Culmii Spătarului, la cca 3 km de satul Nucu și este cea mai impozantă și mai bine conservată dintre sihăstrii. Deasupra ușii de la intrare se remarcă simbolul paleocreștin ichtis (peștele), motiv pentru a aprecia că aici ar fi existat o biserică paleocreștină. Alte elemente arhitecturale permit aprecierea începuturilor în secolele X sau XIII. Prima atestare documentară este însă din 1587, printr-un document al voievodului Dan II, iar ultima din 1733. Dispariția sa ca ansamblu monastic este legată tot de Războiul din 1735-1739, însă folosirea sa a continuat ca locuință până în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

    

Bisericuța lui Iosif

            Schitul Fundătura, este situat tot pe Culmea Spătarului, la cca 2 km de satul Nucu. Urmele săpăturilor cu dalta în stâncă sugerează o vechime anterioară perioadei precreștine. Aici s-ar fi refugiat din calea năvălitorilor turci și a viețuit timp de zece ani, în partea a doua a secolului al VII-lea, Sfânta Teodora de la Sihla (Neamț), care se călugărise la Mănăstirea Vărzărești (Vrancea).

Astăzi la Fundătura mai există doar biserica – o singură sală săpată într-o stâncă izolată prăbușită de pe culme. Prima atestare documentară este din anul 1679, iar începuturile activității monahale sunt din prima jumătate a secolului al XVI-lea. A funcționat ca schit, atât pentru călugări (până în 1791 și după 1825), cât și pentru maici (1791-1825).

În acest loc și-a găsit refugiul și apoi a murit în 1821, Nica Mușceleanu din Merei, latifundiar și judecător din Buzău, retras aici din calea zaverei împreună cu alți băjenari.

Schitul a fost dezafectat în anul 1864.

 

Fundătura.

            Peştera (Chilia) lui Dionisie Torcătorul,  se află la 1 km faţă de precedenta şi 150 m de Fundu Peşterii; a fost săpată într-o stâncă izolată din Poiana Cozanei. Accesul în chilia aflată la 5 m înălţime de la sol se face pe o scară de lemn. Poartă numele ultimului schimnic, despre care se povestește că se întreținea torcând lână.

 

Chilia lui Dionisie Torcătorul, cu scara de acces.

            Lăcașul păstrează urme de lutuire și are ferestrele săpate în piatră. Este compartimentat în două incinte – cea de la intrare, care are un altar într-o nișă, cea de-a doua fiind destinată odihnei şi lucrului viețuitorului (torsul şi ţesutul la războiul vertical). Inscripţiile preistorice şi mărturiile vizuale (Crucea de Malta, Crucea cu raze), situează vechimea sitului în perioada secolelor IV-V. Sihastrul Dionisie a locuit aici timp de peste trei decenii. La baza peșterii erau amenajate chiliile din lemn. A fost folosită drept lăcaș de cult până în secolul al XIX-lea.

            Schitul Porfirie (Fundul Peșterii sau Peștera). Este situat la 250 m de Fundătura, fiind format de prăbușirea unei stânci lângă peretele abrupt culmii. Din întreg ansamblul s-a păstrat doar o peșteră naturală (Fundul Peșterii), modificată de om. Dovezile arheologice conduc la concluzia că au existat mai multe perioade de locuire, începând cu epoca bronzului, ultima fiind în secolele XVII-XVIII. Este considerată cea mai veche așezare rupestră locuită. Desenele (pumnale de tip akinakes) aparțin secolelor VI-IV î.Hr. Prima mențiune documentară este din 1639, iar ultima din 1733. Dovezile arheologice arată că a funcționat până în secolul al XVIII-lea.

    

            Peștera Îngăurită, localizată pe culmea Arsenia, la nord-vest de satul Nucu, parțial ruinată în prezent, conține indicii care o pot data la nivelul secolelor XVI-XVII, însă mult mai vechile incizii cu crucea de Malta coboară originea la nivelul secolelor V-VI, iar după tehnica de utilizare a dălții cu dinți ar fi vorba chiar de perioada dacică. Se constată lărgirea care s-a făcut în interiorul peșterii și existența unui altar pe peretele nordic.

Piatra Îngăurită.

            Lista schiturilor din Munții Buzăului este mult mai cuprinzătoare, cele prezentate anterior fiind doar cele mai reprezentative. La ea s-ar mai putea adăuga peșterile rupestre de la Piatra Șoimului, Bucătăria, Ghereta, Văgăuna, Căsoaia, Culmea Pietrei, Ușa Pietrei, Policiori, Malul cu Gură, Înșelăției, Gaura Tătarilor etc.

Despre complexele rupestre din Munții Buzăului au rămas puține mărturii scrise. Cele dintâi mențiuni privind existența acestora datează de la mijlocul secolului al XVI-lea, în documentele de cancelarie ale voievozilor Țării Românești Radu de la Afumați (care a domnit în mai multe rânduri între anii 1522 și 1529) și Mihnea al II-lea Turcitul (care a domnit în două rânduri între 1577 și 1591).

Primele cercetări în zonă le-a făcut Alexandru Odobescu în vara anului 1871, care a elaborat și a pus în practică un ”Proiect de Campanie pentru Explorațiuni Arheologice în Districtul Buzău” și a realizat un album de relevee și acuarele împreună cu pictorul elvețian Henri Trenk (păstrat la Cabinetul de stampe al Bibliotecii Academiei Române).

   

Alexandru Odobescu și Basil Iorgulescu.

            Cel care a cercetat și analizat așezările rupestre, încercând să le și popularizeze, a fost profesorul buzoian Basil Iorgulescu, în perioada 1890-1891, publicând ”Dicționarul geografic, statistic, economic și istoric al județului Buzău”.

A urmat apoi profesorul N.A. Constantinescu, care a elaborat un studiu publicat în anul 1924 în ”Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”. Mai adăugăm și contribuțiile ca istoric ale lui Pavel Chihaia, autor al articolelor ”Un complex de sihăstrii din Munții Buzăului din vremea lui Neagoe Basarab” și ”Date noi despre bisericuțele rupestre din Munții Buzăului”.

Ludovic Bassarab – Călugăr în chilie.

1 comments
Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și