Medic ATI Dorel Săndesc: „Terapia Intensivă este şi o zonă a miracolelor”

Este de peste 30 de ani medic de anestezie și terapie intensivă, iar de aproape 20 de ani conduce Secția ATI din din cel mai mare spital din vestul țării, Spitalul Județean de Urgență din Timișoara.

Am avut acest interviu cu profesorul doctor Dorel Săndesc într-o perioadă în care ATI-ul din Timișoara este arhiplin cu pacienți covid. „România are nevoie de Terapie Intensivă şi chiar dacă uneori suntem ca acum, trişti, epuizaţi, deznădăjduiţi, iar Arca lui Noe e plină, vom continua să luptăm”, spune medicul Dorel Săndesc. Acesta e punctul de la care am pornit interviul. Un dialog nu doar despre modul în care personalul medical de la ATI resimte această situație, despre solidaritatea care se manifestă acolo și în aceste sau mai ales în aceste vremuri tulburi, despre lecțiile pe care ni le-a dat această pandemie, ci și despre felul în care s-a format ca medic ATI, despre începuturile profesiei, într-un sat din Ardealul de nord, unde se întâmpla să meargă la pacienți cu șareta, o localitate în care, spune, a ajuns plângând și din care a plecat tot plângând, despre motivul pentru care nu ar putea părăsi definitiv România, despre experiențele care l-au marcat ca medic de terapie intensivă, despre miracole, nu puține, care se întâmplă într-o astfel de secție de spital, despre viața de după moarte.

 

 Câteodată am senzaţia că întreaga ţară a devenit o secţie de reanimare”

CV Dorel Săndesc

A absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațeganu” Cluj-Napoca, în 1985, iar din 2002 este Doctor în ştiinţe medicale, specialitatea ATI.

Este, din 2002, şeful Clinicii de Anestezie şi Terapie Intensivă a Spitalulului Clinic Județean de Urgență Timișoara şi preşedinte al Societăţii Române de Anestezie şi Terapie Intensivă.

Din 2020, este preşedintele Comisiei  de Anestezie şi Terapie Intensivă din cadrul Ministerului Sănătăţii.

Predă, ca profesor universitar de ATI, la Universitatea de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” Timișoara, unde este şi prorector Dezvoltare Academică şi director al Departamentului X – Chirurgie II.

Conduce, ca vicepreşedinte, Societatea Română de Anestezie şi Terapie Intensivă şi, ca preşedinte, Asociaţia pentru Anestezie şi Terapie Intensivă „Aurel Mogoşeanu” Timişoara.

„România suferă, confuză, scindată, tribalizată, orbită de ură… România are nevoie de Terapie Intensivă şi chiar dacă uneori suntem ca acum, trişti, epuizaţi, deznădăjduiţi, iar Arca lui Noe e plină, vom continua să luptăm”, spuneaţi, zilele trecute, privind spre pacienţii covid pe care îi trataţi în ATI şi, în paralel, spre graficele care poziţionează România pe penultimul loc în Europa la numărul de vaccinări. Nu vă demobilizează ceea ce vedeţi, nu aveţi senzaţia unei lupte cu morile de vânt, domnule doctor Dorel Săndesc?

Nu se pune problema demobilizării. Din păcate, însă, schimbarea radicală a stării noastre psihice este partea cea mai gravă a acestui val al pandemiei. Dacă în primele valuri – când şi atunci ne-a fost greu, pentru că eram total nepregătiţi, cel puţin ca ATI –, acum a apărut altceva mai grav. Când a început criza, ne-am reactivat şi am făcut o primă analiză a situaţiei sistemului sanitar, noi şi ONG-urile noastre: Societatea Română de ATI şi Asociația pentru ATI „Aurel Mogoşeanu” din Timişoara. Aveam pe hârtie 4175 de paturi ATI, dar numai 1300 de ventilatoare. Am făcut programe de dotare rapidă a secţiilor ATI, pentru a creşte capacitatea de răspuns şi am reuşit în interval scurt să dublăm dotarea ATI, astfel că la sfârşitul anului 2020 aveam 2600 de ventilatoare; asta explică de ce nu am avut pacienţi pe coridoare. Acum însă situaţia e mai gravă decât atunci pentru că suntem foarte afectaţi de ceea ce se întâmplă şi, da, avem uneori senzaţia de muncă în van. Colegi de-ai noştri din celelalte state ale Europei sunt mult mai bine; chiar dacă şi acolo sunt cazuri multe de covid, numărul pacienților care necesită spitalizare şi mai ales al celor care ajung la ATI este foarte scăzut. Multe state din Europa, prin vaccinarea în masă, care a atins nivelul de peste 75-80 la sută – în unele ţări, chiar peste 90 la sută –, au transformat o molimă teribilă într-o banală viroză sezonieră.

 

Cum am ajuns în această situaţie, de a fi, mare parte din țară, suferindă, confuză, scindată, tribalizată, orbită de ură?

Este un eşec naţional pe toate planurile. Desigur, avem un dezastru politic evident, care a afectat pregătirile în anul acesta, încetinindu-le, vrajba politică a făcut ca noi, medicii, să nu mai putem pune în practică programe făcute de anul trecut şi chiar implementate cu succes în prima parte a pandemiei.

Apoi, dincolo de responsabilitatea politică, constatăm dezastrul social. Jim Wallis a spus că un dezastru natural scoate întotdeauna la iveală un dezastru social. Noi, din punctul acesta de vedere, suntem caz-şcoală… Pentru că, din păcate, şi populaţia este la un nivel dezamăgitor din cauza căruia nu a putut înţelege, nu a putut aplica nişte măsuri sanitare recomandate şi nu vede nici acum că aplicarea lor, în alte ţări, a dus la rezultate spectaculoase. Asistăm la un soi de orbire naţională, cauzată de lipsa de educaţie, de lipsa de civilizaţie, cuantificabile, de altfel, prin statistici europene. Suntem ţara cu cea mai proastă performanţă în educaţie, cu cel mai mic nivel de oameni instruiţi, ţara în care avem de 20 de ori mai multe locuinţe fără toaletă în casă decât media europeană. Nu cred că mai putem să nu corelăm astfel de statistici cu dezastrul la care asistăm. Pentru mine e foarte dureros şi să constat şi să spun asta; sunt unul dintre cei care i-am contestat, chiar agresiv, pe cei care spuneau că o parte însemnată a poporului român are astfel de probleme, argumentându-le că s-au lăsat manipulaţi de politicieni care îşi explică astfel propriile eşecuri. Acum, însă, trebuie să constat că, fără să fie doar vina lui, poporul e suferind. Câteodată am senzaţia că întreaga ţară a devenit o secţie de reanimare.

Spunând aceste lucruri nu vreau să demobilizez, ci să arăt că avem ocazia să înţelegem acest diagnostic şi să încercăm ca, pe baza lui, să facem ce se poate face pentru a salva pacientul numit România. Primul pas ţine de responsabilitatea noastră de a constata, de a accepta realitatea.

 

În primăvară aţi organizat, în premieră naţională, maratoane de vaccinare la Timişoara, mergând, apoi, alături de câţiva zeci de voluntari, în zone izolate din Banatul montan şi din Munţii Apuseni în încercarea de a determina populaţia să se vaccineze anti-covid. Aţi convins mii de oameni.

Am fost şi în Munţii Orăştiei, în Ţara Haţegului. A fost o experienţă foarte intensă. A fost forma prin care noi ne-am tratat de burnout-ul specific secţiilor ATI, unde se suferă atât de mult şi unde se moare atât de frecvent. Aceste acţiuni au avut asupra noastră un impact terapeutic semnificativ. La aceste acțiuni s-a format o armată de voluntari  de peste 700 oameni. S-a creat un spirit de echipă în rândul personalului medical din Timişoara – de la studenţi, la asistente şi medici – un spirit cum nu a mai fost niciodată. Doar în week-end-ul cu Maratonul am vaccinat 8.450 de oameni. Dar după aceea au fost alte mii şi mii. Gestul nostru a avut impact. Maratonul vaccinării a fost replicat în prima fază în toate centrele universitare, apoi în timpul maratonului nostru de rapel în ţară au avut loc acțiuni similare în 30 de oraşe.

Impactul a fost deosebit şi pe linia caravanelor. În Hunedoara, unde am organizat multe caravane, de exemplu – judeţ aflat la un nivel scăzut de vaccinare –, la nivel rural există unul dintre cele mai mari rate de vaccinare.

Foto: Foto Asociaţia ATI „Aurel Mogoşeanu” Timişoara

Valul acesta de entuziasm, de deschidere s-a stins însă prea repede. Ceea ce vedem acum nu este însă rezultatul unei guvernări de doi ani, este rezultatul evoluţiei societăţii româneşti, în ultimii 30 de ani.

Fără să fac din autorităţi unicul răspunzător – nu putem nega faptul că în România, poate mai mult ca în alte ţări, vaccinul a fost disponibil de la început, au venit cetăţeni străini să se vaccineze la noi –, trebuie spus că au fost erori de atitudine a clasei politice care s-a grăbit să relaxeze, să promoveze ideea că am reuşit, că măsurile luate au fost bune şi, iată, rezultatele o confirmă. La rezultatul de azi a mai contribuit lipsa de autoritate în controlul unor campanii anti-vaccinare excesive. Am văzut o avalanşă de neprofesionişti, anti-vacciniști, care au invadat nu doar reţelele sociale, ci şi spaţiul oficial media, televiziunile. Nu ştiu ce a făcut CNA-ul, deşi avem o lege care prevede că promovarea răspândirii bolilor se poate sancţiona…

Pe de altă parte, coordonatorul campaniei de vaccinare este profesionist, s-a dăruit foarte mult şi are şi carismă, dar nu a fost de ajuns. Cred că, dincolo de el, ca persoană, promovarea aproape exclusivă a campaniei de către oficiali nu a fost inspirată, pentru că în orice ţară există o oarecare lipsă de încredere în clasa politică. Or, dacă totul s-a desfăşurat sub sigla autorităţilor, reacţia multora a fost mai degrabă de respingere. Ceea ce spun reprezintă părerile unui om neimplicat politic, pe care nu îl interesează nici impactul politic, nici măcar imaginea publică.

Dacă valul de entuziasm al caravanelor ar fi fost întreţinut de cei care l-au creat, împreună cu alţi promotori din alte medii, avea şansa să nu se stingă. Şi cred că ar fi extraordinar ca şi Biserica să fie mai evident pro.

 

„O arcă a lui Noe trebuie să fie pregătită”

Fiecare dintre noi, cred, am învăţat ceva din această pandemie care ne-a bulversat viața. Se poate vorbi despre o lecţie pe care aţi învăţat-o, ca medic, până în acest punct al ei?

De la potopul lui Noe încoace, dezastrele sunt o componentă inevitabilă în evoluţia umanităţii, pe care o însoțesc mereu, în ciuda dezvoltării extraordinare a societăţii. Nu am reuşit să le evităm, ba aş spune că am adăugat câteva de producţie proprie: pericolul nuclear, încălzirea globală. Iată că a venit şi peste noi un dezastru…

O lecţie am găsit-o într-un scurt citat al lui Jim Wallis: „Nu ploua deloc când Noe şi-a construit arca”. O arcă a lui Noe trebuie, aşadar, pregătită, e nevoie de pregătirea capacităţii de răspuns a societăţii la un dezastru. Sistemul medical, mai ales componentele sale din lanţul supravieţuirii – serviciul de urgenţă, de pre-spital, de intra-spital, terapia intensivă, secţiile de boli infecţioase, de traumă şi de arşi – trebuie să răspundă în oricare dintre variantele de dezastru.

Am mai învăţat lecţia solidarităţii profesionale. Dincolo de partea întunecată a acestui episod, există şi o parte luminoasă: camaraderia, care a devenit evidentă între noi; dacă la început, în stresul inevitabil prin care am trecut, a existat o tendinţă de scăpare individuală, în scurt timp am înţeles aproape toţi că singura şansă să trecem cu bine peste acest episod este solidaritatea. Avem chiar cazuri de medici veniţi din pensie să ajute. Un exemplu, la noi, este doctorul Ciuvăţ, de 80 de ani, care lucrează într-o secţie covid. S-a văzut şi partea luminoasă a societăţii româneşti. În campania noastră, România are nevoie de terapie intensivă, am primit un val de sprijin extraordinar – donații de la sponsori, donaţii prin sms, prin teledon. S-au strâns aproximativ 4 milioane de euro. Pentru comparaţie, în acelaşi timp un teledon organizat în Spania strânsese cam un milion de euro.

Pandemia aceasta ne-a arătat şi cât de vulnerabili suntem ca oameni. Oameni care se credeau mult prea puternici pentru a fi învinşi de un virus au pierdut totul cât ai clipi…

 

„Tatăl meu mi-a spus ca, toată viaţa să nu uit să mă văd pe mine însumi”

Sunteţi medic de peste 35 de ani. Ce sfat v-au dat părinţii când, acum vreo 40 de ani, aţi plecat de acasă, de la Orăştioara, la Facultatea de Medicină din Cluj? Un sfat după care v-aţi ghidat viaţa.

Tatăl meu mi-a spus ca, toată viaţa să nu uit să mă văd pe mine însumi şi atunci nu voi face greşeli mari: „Să fii tu pe un mal al râului, care e viaţa ta, şi tot tu, pe celălalt mal, să te vezi”. Ce imagine poetică a conştiinţei umane din partea unui om cu şapte clase, dar un om foarte luminat, deschis spre lume, preocupat de cele mai profunde teme ale lumii. Acela a fost apelul la propria conştiinţă. Dacă rămâne trează, se poate spune că e sămânţa lui Dumnezeu care există, totuși, în orice om.

 

„Am mers la Chiochiş plângând, la fel am şi plecat”

La începutul carierei aţi fost medic generalist şi într-o comună din Bistriţa, Chiochiş, unde se întâmpla ca, uneori, să mergeţi la bolnavi cu şareta. Erau anii 80, spre final…

Ceea ce am trăit la Chiochiş a fost o perioadă foarte luminoasă pentru mine şi pentru soţia mea, deşi am mers acolo în condiţii sumbre şi cu ochii în lacrimi. Fuseserăm împrăştiaţi prin ţară de o decizie a Elenei Ceauşescu.

 

Deci de aceea aţi plecat de la Spitalul Judeţean din Deva, unde aţi fost repartizat după absolvire?

Da, acolo fusesem stagiar. Conform acelui ordin al Elenei Ceauşescu, medicilor stagiari din Ardeal şi din Banat li s-au oferit posturi în Moldova şi doar câteva în Ardealul de Nord, şi invers. O decizie stupidă. Având medii mari, eu am prins post la Chiochiş, o comună cu 11 sate, în care m-am simţit pentru prima dată doctor. Acolo am prins încredere în mine, ca medic. Şi am simţit că şi oamenii, în noi. Aveam cai, vizitiu, cu care mergeam pe teren foarte mult. Fiind şi eu de la ţară, din Munţii Orăştiei, ştiam să trăiesc cu animalele şi, uneori, călătoream singur, îmi înhămam caii noaptea şi plecam, la pacienţi. Îmi amintesc de unele nopţi cu lună uriaşă, de dealurile pleşuve, cu drumul croit chiar pe coama lor, de lacurile din apropiere. Era o minunăţie!

 

Asta era partea idilică…

Da, dar mie mi-a rămas doar partea frumoasă în amintire. Eram tânăr atunci, iar când eşti tânăr totul pare frumos. În plus, am întâlnit oameni plini de bun-simţ, credincioşi, care mi-au transmis nişte valori. Şi exista acolo un nucleu de oameni cu care am avut o viaţă foarte frumoasă, chiar viaţă intelectuală. Eram câţiva doctori, inginerul agronom, profesorul de matematică şi preotul. Ne întâlneam serile, la un pahar, şi discutam pe teme precise, stabilite dinainte.

 

Un fel de Poiană a lui Iocan?

Mai ceva ca în Moromeţii! De exemplu, o temă pe care am discutat: minunile lui Isus. Fiecare aborda subiectul din perspectiva lui. Profesorul de matematică era ateu convins, dintre ceilalți unii oscilau în credinţa lor, alţii credeau. Ajunsesem la concluzia că marile minuni ale lui Isus nu au fost faptul că a făcut ologul să meargă şi orbul să vadă – astea le fac şi doctorii, azi, iar ei nu sunt Isus sau Dumneezu, chiar dacă unii se cred. Marile minuni ale lui Isus vin din faptul că a reuşit să influenţeze o lume întreagă prin vorbe rostite în vânt, fără să aibă o armată de PR, cum spunem azi, fără să aibă o instituţie în spate şi, cu toate acestea a fost omul care a influenţat cel mai mult evoluţia umanităţii. Aş spune, un „homless” perfect care nu îl avea decât pe Dumnezeu, dar care, astfel, avea totul.

Dacă am mers la Chiochiş plângând, la fel am şi plecat. Am păstrat nostalgia acelui loc, a acelei perioade din viaţa noastră.

 

„Mi-am zis: «Voi rămâne medicul generalist de la Chiochiş, dar voi trata pacienţii cu mult mai multe mijloace»”

După şase ani de medicină generală, în 1991 v-aţi îndreptat spre ATI. De ce ATI?

Pentru că la Chiochiş am făcut de toate, de la mică chirurgie la ginecologie, interne, cardiologie, obstetrică – am asistat naşteri la domiciliu – şi am avut câteva urgenţe mari care ulterior au mers bine. Am avut, de exemplu, un pacient cu mare intoxicaţie cu insecticide. Am fost sunat apoi de o doctoriţă ATI de la Bistriţa care m-a felicitat, spunându-mi că nu primise niciodată un caz de acest fel atât de corect manageriat până la venirea salvării; şi trecuse ceva până a venit, pentru că sunt 70 de kilometri între Bistriţa şi Chiochiş. Apoi a mai fost un caz de infarct, pacient pe care, de asemenea, l-am salvat.

Foto: Constantin Duma

Am mai avut o motivaţie care m-a împins spre ATI: îmi era foarte greu să renunţ la medicina generală pentru o singură specialitate, pentru că îmi plăceau toate. Şi atunci am descoperit că există o specialitate care tratează cazuri din toate domeniile, dar la un nivel tehnologic ridicat, cel mai ridicat din medicină: ATI. Mi-am zis: „Voi rămâne medicul generalist de la Chiochiş, dar voi trata pacienţii cu mult mai multe mijloace”. Tatăl meu, pe care l-am invocat deja, a fost însă foarte dezamăgit: „Ce-o să le spun prietenilor mei, la ce te pricepi tu? La alţii e clar: cardiologul – la inimă, ginecologul – la femei, stomatologul – la dinţi, dar tu la ce-o să te pricepi? Ce-i aia ATI?” Nu am avut un răspuns atunci. Acum îl am. Între timp descoperisem endoteliul, partea aceea din vase care reacţionează prima la orice boală şi care e implicată şi în vindecare, practic un organ vital. Acest endoteliu seamănă cu specialitatea noastră: este discret, dar foarte important, şi este şi mare; doar cel din plămâni are suprafaţa unui teren de fotbal.

 

L-aţi adus vreodată pe tatăl dumneavoastră la Spitalul Judeţean din Timişoara, să vadă unde lucraţi?

Da. A fost şi ca pacient, căruia eu i-am dat anestezia. Eram în faza de început, la câteva luni după specializare, când încrederea în propria persoană crescuse brusc, la un nivel foarte mare şi total nerealist. În psihologie se numeşte curba lui Dunnen-Kroning, care arată parcursul psihologic într-o profesie. Iniţial încrederea e zero, apoi deprinzând manopere, tehnici, dintr-o dată te crezi perfect, şi încrederea creşte mult şi brusc. Apoi, înţelegând cât e de complexă profesia, încrederea scade, chiar semnificativ, într-o curbă sub formă de U şi revine încet pe parcursul carierei. Am parcurs toate fazele. Atunci, când i-am făcut tatălui meu anestezia eram rezident, în culmea acelei curbe. Eram apreciat de domnul profesor Aurel Mogoşeanu, maestrul meu, toate îmi alimentau vârful acela de curbă de încredere, ceea ce m-a determinat să le fac anestezie şi socrului meu, şi fiului meu, pe atunci în vârstă de trei ani. Acum mi se pare un gest nebunesc, dar atunci asta era starea mea, iar profesorul Mogoşeanu, un om foarte delicat, nu a vrut să mă inhibe şi m-a lăsat să fac anestezia, dar a urmărit atent procedura din spatele meu, fără ca eu să ştiu. Era pregătit să intervină în orice moment. Din fericire, nu a fost nevoie.

 

„Sunt foarte importante este comunicarea cu pacientul, empatia”

Aţi trecut, în cariera de medic ATI, printr-o experienţă care v-a marcat?

Sunt atât de multe, încât prietenii mei scriitori îmi spun să le scriu, ca să nu le uit, sau să le relatez altora pentru a le scrie, că e păcat să se piardă. Nu există „cea mai”, pentru că sunt multe. Vă relatez doar una singură, negativă. Eram la începutul rezidenţei. Un tânăr care suferise un traumatism cranio-cerebral grav, după ce căzuse de la înăţime, intrase în comă profundă. Făcuse infecţie, era pe aparat de respirat, slăbise foarte mult, făcuse escare; personalul medical îl considera aproape pierdut. La un moment dat a început să se stabilizeze, şi-a revenit şi a început să vorbească. Ne-a zis: „Nu-mi spuneţi cum vă cheamă. Dumneavoastră sunteţi cutare, registratoarea, care vine în fiecare dimineaţă şi face recensământul. Şi ştiu cum spuneaţi: «N-a mai murit ăsta? Extraordinar cât poate să reziste.» Dumneavostră sunteţi doctorul cutare şi aţi spus: «Ce infecţie a făcut! O să mănânce tot din el». Dumneavoastră sunteţi cutare şi aţi zis: «Doamne, cât poate să ducă un om!» Dumneavoastră aţi spus: «Nu putem să-l lăsăm, e tânăr, trebuie să scape».” Şi aşa mai departe. S-a făcut o linişte…

 

Aceste afirmaţii chiar fuseseră făcute în salon, el le auzise?

Da, desigur. În lunile de terapie intensivă, el auzise – e greu de spus de când începuse să audă – ce se discuta în salon. Ne-am simţit toţi proiectaţi de peretele salonului. Ne-a dat o lecţie extraordinară. Ne-am dat atunci seama cât este de important să ne gândim că, totuşi, unii dintre pacienţii critici aud, că e important mesajul pe care îl transmitem, felul în care vorbim despre ei, că trebuie să comunicăm cu ei chiar şi atunci când nu e sigur că aud.

În facultate nu se face educaţie referitor la modul de comunicare cu pacientul, dar din fericire acest aspect începe să se amelioreze pentru că tot mai mulţi medici pleacă dincolo şi revin. Pe mine m-a schimbat experienţa practicii în străinătate. Tânăr specialist fiind, am fost în mai multe ţări – m-am dus oriunde am putut – şi am şi lucrat cu contract în Franţa şi am înţeles cât de importante sunt comunicarea cu pacientul, empatia. De exemplu, nu poţi intra într-un salon ATI râzând. Pacientul conştient, care te aşteaptă ca pe salvatorul lui, ţi-ar simţi râsul – chiar nevinovat, la gluma cuiva – ca pe un rânjet, ca pe un semn că nu-ţi pasă de suferinţa lui.

 

„Dacă aş pleca definitiv din România, aş fi exact ca acei oameni care suferă de sindromul membrului fantomă”

Aţi profesat, ca medic stagiar la Spitalul Universitar din Lyon, apoi, tot în Franţa, ca medic la Centrul Universitar Bourg-en-Bresse. De ce v-aţi mai întors în România?

Nu eram încă în UE şi primul lucru care ţi se spunea, ca medic, când mergeai în Vest, era: „Nu atinge pacientul, că noi avem standarde”. Prinsesem o bursă de medic stagiar. Profesorul la care fusesem repartizat la Spitalul din Lyon, un bătrân rus din familiile „albe” – ruşi emigraţi de teama comunismului, deci cu oarecare simpatie faţă de cei din Est –, m-a simpatizat şi pe mine. Am trecut nişte teste şi am obţinut dreptul de lucru şi astfel m-am angajat la Spitalul din Bourg-en-Bresse, un orăşel de lângă Lyon.

De ce m-am întors în România? Deşi am fost apreciat acolo şi mi s-a propus să rămân, cu o ofertă financiară bună, nu am vrut. M-am întrebat de ce nu? Aveam răspunsul, dar nu aveam explicaţia. Ceva mă trăgea acasă, dar acel ceva nu stătea în explicaţiile obişnuite, de genul „Mi-e dor de casă”. Am găsit răspunsul în timp ce citeam o carte. E ca şi când te uiţi la Călăuza lui Tarkovski de cinci ori şi a cincea oară ai revelaţia mesajului de lumină. Stăteam în garsoniera mea din spital şi citeam – acolo, neavând alte obligaţii familiale, îmi regăsisem marea plăcere a lecturii – primul volum din Orbitor, al lui Cărtărescu, în care speculează genial anatomia sistemului nervos central, arătând că trupul nostru este proiectat pe creier. Pe scoarţa cerebrală fiecare componentă a corpului este proiectată într-o anumită zonă, numai că proiecţia – şi aici intervine particularitatea – nu este direct proporţională cu dimensiunea membrului, ci cu funcţia lui. De aceea picioarele sunt mici pe acel homuncul motor – aşa se numeşte proiecţia corpului nostru pe creier – mersul fiind o funcţie relativ simplă, pe când mâinile sunt uriaşe. Extrapolând anatomia sistemului nervos, el spune că şi sufletul are un soi de homuncul pe care se proiectează tot ce am trăit, dar la fel ca pe homunculul motor, proiecţia este proporţională cu durata şi cu intensitatea trăirilor. Astfel că un an în care nu ai trăit nimic esenţial poate avea o proiecţie minoră, pe când o clipă, un minut să fie un organ major. Am continuat această genială speculaţie a anatomiei sistemului nervos şi mi-am dat seama de ce nu pot să plec definitiv din România. Pentru că pe homunculul sufletului meu se proiectaseră deja foarte multe lucruri esenţiale, organe vitale – când eşti foarte tânăr, ele, probabil, nu sunt formate, proiectate –, dar la mine, la 30 şi ceva de ani, se proiectaseră o copilărie magică, primele prietenii, prima carte, prima iubire, primul prieten pierdut, lucruri esenţiale care mă defineau, care există în mine, care fac parte din textura mea. Mi-am dat seama atunci că, de fapt, dacă aş pleca, m-aş deconecta şi aş fi exact ca acei oameni care suferă de sindromul membrului fantomă: soldaţii care vin din război fără un picior au senzaţia că piciorul lipsă îi arde. Şi pe mine m-ar arde toate cele de care m-aş rupe plecând. Cred că e o explicaţie în care se regăsesc mulţi români plecaţi din ţară care suferă de spleen, tristeţe, o nostalgie de multe ori inexplicabilă.

 

„În ATI ai senzaţia supranaturalului, a unei forţei divine”

Aţi întâlnit situaţii în care, din punct de vedere medical, lupta era pierdută şi, totuşi, pacientul a supravieţuit în mod miraculos?

Sunt şi supravieţuiri miraculoase. Oameni care supravieţuiesc în ciuda evaluării obiective a noastre care arată că şansele sunt minime sau chiar nule. De aceea spun că ATI-ul este o zonă a miracolelor şi de multe ori, în discuţii cu anumiţi oameni, zâmbesc auzindu-i spunând: „De ce nu se mai întâmplă minuni ca pe vremurile din Biblie? Ar trebui să se întâmple şi acum, dacă Dumnezeu există”. Le spun că astfel de lucruri se întâmplă şi îi chem în ATI. Acolo ai senzaţia supranaturalului, a unei forţei divine. E mai mult decât să crezi că tu ai salvat acel om. Cred, deci, în astfel de minuni, pentru că le-am văzut.

Sursă foto: Revista 22

Am avut un caz ieşit din comun al unei tinere logopede din Timişoara, care, în prima zi în care își luase carnetul de conducere, a plonjat cu maşina în Bega. Era o zi de februarie. În timp ce prietenul ei a reuşit să iasă din maşină, ea a rămas acolo până a venit SMURD-ul, până au reuşit să scoată maşina din apă, iar apoi pe ea, din maşină. Trecuse, deci, foarte mult, aproape o oră. După resuscitare a fost adusă la Urgenţe, inima repornise, dar la noi a ajuns în comă de ultimul grad, cu plămânii grav afectaţi. Nu îi dădusem nicio şansă, dar, sigur, am îngrijit-o. După zile întregi şi-a revenit. Când am detubat-o, a zâmbit şi ne-a vorbit. Noi plângeam de emoţie. Acestea sunt trăiri care dau sens profesiei pe care o practicăm într-un mediu caracterizat prin sânge, prin secreţii umane, de obicei în formă patologică, un mediu saturat de suferinţă şi moarte, care arată miza lui uriaşă, aceea de a salva vieţi. Merită preţul acesta. E una dintre profesiile care dă sens unui om în cel mai înalt grad. Dar cu un preţ uriaş, confirmat de altfel de numeroase statistici care clasează ATI-ul, între toate profesiile din lume, pe primul loc în ceea ce priveşte toxicomaniile de tot felul, burnout-ul, tentativele de suicid.

 

Oamenii aceştia care revin la viaţă într-un salon de Terapie Intensivă îşi mai amintesc ceva din perioada în care oscilaseră între „vămi”?

Da, sunt mulţi cei care au trecut prin tunelul oranj, cum spunea Nichita Stănescu. Mă fascinează aceste experienţe. Am încercat să comunic cu ei pentru a-mi împărtăşi stările prin care au trecut. E foarte interesant faptul că ceea ce spun iniţial, imediat după ce îşi revin, într-un timp destul de scurt uită, de parcă nu ne este dat să cunoaştem aşa ceva. Eram în anul întâi de rezidenţiat când am avut un pacient care a supravieţuit unei resuscitări şi mi-a povestit experienţa trăită, o experiență luminoasă, specială. Am mers la domnul profesor de neurologie Zolog, care între timp a plecat dintre noi, să-l rog să vină să analizeze cazul. Dar până a venit, pacientul uitase aproape tot.

 

„Găsesc în credință una din sursele echilibrului interior”

Lucrând de peste 30 de ani în zona cea mai încărcată de durere şi de spaimă dintr-un spital, secţia de Anestezie şi Terapie Intensivă, aţi devenit deja imun la ele sau încă vă marchează, depunându-se ca o zgură în interiorul dumneavoastră?

E o simplificare a lucrurilor – de înţeles – din exterior. Fenomenul e mult mai complex.

Există o evoluție în felul în care te raportezi la suferința enormă pe care o vezi și cu care te lupți, dar asta nu înseamnă că ajungi să nu îți mai pese. Profesia asta forjează continuu în tine, dar reușești, pentru că trebuie să faci față acestor situații extrem de stresante astfel încât impactul să nu afecteze calitatea îngrijirii medicale. Dacă la începutul carierei pierderea unui pacient în supraviețuirea căruia credeai te afecta atât de mult încât nu mai erai capabil să-ți păstrezi luciditatea pentru un timp, o dată cu acumularea de experiență reușești să interiorizezi totul și astfel să continui să-ți faci treaba cu sânge rece. Partea cea mai grea a profesiei nu este faptul că lucrăm în sânge, în secreții umane și în provocări cu manevre invazive, multe la risc, ci momentul în care trebuie să spui unei familii că cel drag a murit sau că nu mai are nicio șansă, mai ales când este vorba de oameni care ajung intempestiv la ATI, fără să fi avut o boală. Nu este, însă, nimic mai greu decât atunci când fac vizita în secție și văd la capătul coridorului părinți cărora va trebui să le dau vestea cumplită…

Extrapolând, mi-am adus acum aminte de un interviu cu regretatul Mircea Albulescu. Întrebat despre cât de mult se implică în rolurile pe care le interpretează, dacă se identifică total cu ele, a zâmbit și a răspuns: „Ce ușor spuneți aceste lucruri dumneavoastră care mă întrebați din afară, dar vă întreb: ați putea suporta ca în fiecare seară să vă moară cel mai drag om de pe lume, cum este rolul nostru? Cum ar fi posibil ca noi să ne identificăm total cu rolurile jucate?

 

Cum vă remontați?

Găsesc în credință una din sursele echilibrului interior. Această profesie m-a apropiat mai mult de credință. În acești ani mă percep ca foarte apropiat de cei mai nenorociți oameni de pe pământ – diferențele dintre noi nu sunt atât de mari pe cât îi place ego-ului nostru să proiecteze, ne apropie aceleași dureri, aceleași nevoi, instincte, patimi. Credința e o ancoră importantă atunci când trăiești într-un asemenea mediu, mai ales că, așa cum am mai spus, constat prezența miracolelor. Apoi, însăși percepția despre moarte mi s-a schimbat radical în acești ani.

Alte surse de reîncărcare pozitivă sunt familia și prietenii. La fel, hobby-urile – de care nu mai ai parte atât de mult, după care tânjești. Profesia asta te acaparează foarte mult, ca o iubită superbă, dar absurd de posesivă și de aceea ai mereu nostalgia pasiunilor tale și te bucuri de ele mai intens. De multe ori, în concedii devin asocial, pentru că vreau să citesc, lectura fiind una din marile mele plăceri. E important să ai pasiuni. Văd oameni care, la finalul carierei, cad într-un gol pentru că nu au acele pasiuni și dintr-odată se simt fără noimă.

 

V-am auzit povestind într-un interviu ceva ce m-a tulburat foarte tare, şi anume că la operaţii de transplant de organe în care pacientul de la care se făcea prevalarea era decedat, i-aţi văzut inima pulsând încă. Se poate spune că acel om mai era în viaţă? Cât persistă viaţa aceasta?

Această experiență extraordinară este una dintre cele care m-au făcut să-mi schimb percepția despre noțiunea de moarte pur și simplu, care m-au apropiat de credința în Dumnezeu. Înainte, asemenea majorității covârșitoare a oamenilor, percepeam ideea de moarte ca punct final al unui proces numit viață. Experiența transplantului de organe de la donori în moarte cerebrală a provocat o schimbare radicală în această percepție. Moartea cerebrală este echivalentă cu moartea – legal, biologic, etic așa este. Înainte de a se introduce acest concept, se punea diagnosticul de moarte când inima se oprea ireversibil, adică atunci când nu răspunde la măsuri de resuscitare timp de 30 de minute, cu unele variații în funcție de particularitatea pacientului.

De la ideea că oprirea ireversibilă a inimii înseamnă deces s-a constatat că este similar atunci când creierul își oprește activitatea ireversibil, pentru că acolo sunt toți centrii nervoși. Aceste concepte sunt acceptate nu doar de lumea medicală, ci și de Biserică. Ele, de fapt, înseamnă același lucru. Când pui diagnosticul de moarte – că e prin stop cardiac sau moarte cerebrală –, pentru confirmarea ei se fac teste clare din care să rezulte că nu mai este activitate electrică pe electroencefalogramă, nu mai este circulație cerebrală pe probele de angiografie, probe repetate la un interval mare de timp de minimum șase ore, uneori 12 ore, pentru siguranță. Diagnosticul de moarte înseamnă astfel diagnosticul punctului fără de întoarcere, în care nu mai e posibilă reluarea activității inimii sau a creierului. Prin mijloace specifice de terapie intensivă însă – ventilație mecanică, perfuzii, medicamente – se poate menține activitatea unor organe: inima, rinichii, pancreasul, plămânii etc., după stabilirea diagnosticului de moarte cerebrală. Prin prelevarea de organe, acestea sunt transplantate altor pacienți cătora le permit să trăiască.

 

Credeţi în viaţa de după moarte?

Da, există viață după moarte. Ceea ce spuneam referitor la moartea cerebrală este o constatare obiectivă, nu speculativă: moartea nu e un punct, e un proces complex care urmează complexului proces numit viață. Dacă aceste lucruri mi le-a transmis profesia, că după procesul numit viață urmează procesul numit moarte, atunci nu mai trebuie decât foarte puțin ca să cred că, după, va fi un alt proces. Iar atunci moartea nu devine decât, așa cum au descris-o unii artiști sau gânditori, o poartă prin care treci din viața aceasta în altă viață. Pentru că, da, practica medicală a prelevării de organe de la pacienți aflați în moarte cerebrală asta ne arată: că există viață după moarte.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și