Undeva, la 25 kilometrii de Buzău, se află un sat cu un pitoresc aparte, dar sărac și foarte îmbătrânit. De parcă paradoxul ar fi legea locului, satul e sărac, primarul e bogat. Ulițe rupte, apa la pahar, canalizarea în mal. Cam așa arată, la 30 de ani de la Revoluție, satul Blăjani.
Cum nu au fost suficienți bani pentru asfaltarea bătrânelor ulițe ( 60% din buget se duce pe salariile primarului și acoliților) , marele edil și-a asfaltat curtea conacului. Boierul tot boier este, nu?! Iar țăranul, tot la noroi îi stă bine, în mintea primarului.
Așadar, când îi apucă pe blăjanari dorul de asfalt, dau o fugă la primar și se uită în curte. Cumva, omul a avut o logică, a vrut ca oamenii să nu bâjbâie după asfalt, ci să-l găsească în loc sigur, la el în curte.
Primăria Blăjani nu mai lucrează demult pentru locuitori. Are o singură funcționalitate. Înmulțirea averii primarului Gheorghe Ispas. Latifundiarul zonei are tot timpul ochii în documentele oamenilor. Bătrânii, cei șubrezi, cei mai neajutorați sunt victime sigure. Pământul lor intră în târla la primarului, ajunge la APIA și peste tot acolo unde vin banii.
Blăjani a ajuns un sat pentru un primar, iar sătenii sunt legați de glie, ca să-i rezolve bugetul familiei palatinului, în palatul căruia, fără prea mult efort, bagi toate casele din sat, iar pământul pe care calci afli că nu poate fi al tău, ci doar al lui.
Și uite așa, un sat cu câteva sute de locuitori, e pedepsit să hrănească un elefant politic, care pe zi ce trece deveni mai bogat, pe seama celor umili și săraci.