Noi, babilonienii

Am ajuns să plătim cursuri să să reînvățăm comportamente simple, cum ar fi purtarea unui dialog. Vorbim unii peste alții și chiar dacă tăcem, așteptând să ne vină rândul în dialogul pe care încercăm să-l ducem la capăt, nu-l ascultăm pe cel care ne vorbește. Fie ne gândim ce replică să-i dăm, fără să culegem tot ceea ce și-ar dori să ne spună, fie îl întrerupem pur și simplu, fără să ne intereseze că este dialog și nu monolog și că, în cele din urmă, tot ceea ce se întâmplă în acele momente, e de prisos.

O altă problemă cu care ne confruntăm, o putem numi absență emoțională din locul unde ne aflăm fizic. Se destramă zilnic familii din cauza incapacității de a comunica efectiv, proactiv, sau știu eu cum au mai definit specialiștii normalității fenomenul lipsei de comunicare.

Suntem atât de încărcați de ceea ce se întâmplă pe parcursul zilei, încât povestioarele dezinvolte ale copiilor, istoriile – fie ele și reluate – ale părinților, sau încercarea soților sau soțiilor de a lua legătura cu noi, devine imposibilă. Suntem acolo și nu suntem.

Vă mai amintiți modul sfătos și măsurat în care vorbeau și ascultau înaintașii noștri? Nu foloseau atât de multe cuvinte. Nu vorbeau atât de repede. Dar ceea ce spunea era vorbă, era clar, avea noimă. Azi, între o mulțime de senzori care ne mută de pe o idee pe alta, de pe un gând pe altul, suntem peste tot și nicăieri. Vorbim mai complex, facem cursuri de comunicare, dar nu reușim să ne mai înțelegem unii cu alții.

E haos în mintea noastră, iar haosul se duce dincolo de noi. Suntem noii babilonieni. Nu ne-a amestecat Dumnezeu limbile, ne-a amestecat tehnologia gândurile și am ajuns să fim superficiali, incapabili să ne concentrăm, mereu cu gândul în o mie de părți.

Vorbim mult, avem canale tot mai scurte de a ne vedea și a discuta, dar comunicăm tot mai greu unii pe alții, ne simțim tot mai singuri și neînțeleși.

Paza minții este considerată cea mai mai mare provocare de către toate cărțile de spiritualitate. Pe de altă parte, risipirea minții este un păcat al irosirii de sine. Nouă ne-au murit demult paznicii …

Soluții? Meditație, răbdare, ieșire din mediul care ne amestecă gândurile, eliminare, măcar și parțială, a aparatelor electronice care ne teleportează în alte spații și în vieți paralele.

Da, e greu să mai ieșim din acest joc epuizant dar și plăcut, al rapidității cu care ne mișcăm prin univers, dar dacă nu reușim devenim spectatori ai propriei noastre vieți și ajungem să ne fie frică să rămânem cu noi înșine.

Ce ar fi dacă de azi am fi exact acolo unde suntem și cu trupul și cu mintea?!

Să încercăm, depinde de noi, nu e greu. Dar e nevoie de voință.

Reduceri!