Pe urmele celor fără nume este o carte scrisă Bernard-Henry Levi și apărută la Polirom. Mi s-a părut interesantă atunci când am găsit-o în raftul librăriei. Nici primele pagini nu m-au dezamăgit, însă continuând lectura am realizat că este un text care nu duce nicăieri. Spune despre toate, încearcă infuzii culturale, dar nu concretizează în nimic clar și trainic, ideatic vorbind.
Pe urmele celor fără nume te pierde pe drum. Pleci în urmărirea cui nu știi și nu-i găsești nici pe ei, nici drumul. În afară de anumite modestii infatuate ale autorului, care se laudă cu smerenia sa, demonstrată prin refuzul acceptării oricărei poziții publice sau oricărui premiu – ceea ce, în sine, reprezintă un act de libertate – și citarea unor autori pe care însuși Bernard-Henry Levi îi consideră scoși din planul actualității, cartea nu duce nicăieri. E ca un trup dezosat. Are metaforă, dar nu e așezată pe o structură care să ajute cititorul să priceapă de ce este scrisă, de unde pleacă și unde vrea să ajungă.
Cu toate acestea, am continuat să citesc, sperând că până la urmă, autorul își face datoria față de cititor și-i limpezește drumul lecturii. Nu a fost deloc așa. El a continuat drumul, foarte bine desenat pe copertă, și eu … am continuat să fiu la fel de preocupat să găsesc noima literară a textului. Nu m-am lămurit deloc. Gradul de confuzie îmi e atât de mare încât nu știu dacă să pun această fată morgana livrescă în biblioteca personală, ori ba.
Fascinația rostirii
Blăjani – file de monografie
Ceai de urzică
Cuvant despre Cer
Daruri cu tâlc
Retropelerinaje Buzoiene
