Imaginați-vă cum v-ar sta cu Doina Ruști în mână, la o tavernă de pe străzile greco-turce din Komotini. Străduțe înguste, case care par igrasioase în plină vară, tencuieli pe care nu se grăbește nimeni să le redea culoarea, taverne cu mesele așezate în oarecare dezordine, pahare de altădată, din cele de care mai găsim încă prin dulapuri la țară, fețe de masă în carouri alb-albastru sau alb-verzi, scaune aparent incomode, deși au ceva odihnitor în ele, greci stând la taclale toropiți de soarele amiezii, discutând despre ceea ce au mai discutat și ieri, dar, imperios necesar se cere repetat, că doar de … nici vorba nu s-a terminat, nici situația nu s-a schimbat.
Uff! Ce frază lungă mi-a ieșit! și știu că frazele lungi nu plac, pentru că nu-s suficient de occidentale și pragmatice. Nu comunică direct, clar, ce e de spus. Dau impresia că te întinzi la vorbă și descrii și iar descrii, ca la taverne unde tema de dimineață este aprofundată la prânz și reluată și seara și a doua zi și a treia zi și tot așa, dar nimeni nu se grăbește să pună mâna pe ea să o rezolve.
În fine, cum e să stai la o asemenea masă, mai ales dacă ești de pe aici, de pe lângă București, sau de pe la Brăila, sau de pe la Tulcea ori Constanța? E ceva din tine care-ți dă un sentiment de confort. Nu mâncarea ce urmează să vină, bine gătită și garnisită cu un vin al casei, ci e altceva. E un spirit, spiritul oriental – să-i zicem, pedant – care te face să te simți bine acolo, între acei oameni și printre acele străzi pavate cu piatră. Spiritul acesta oriental nu-i ceva din cărți, e ceva din noi. Avem încă multe amintiri, de care nici măcar nu suntem conștienți. Ciocnirea civilizațiilor nu ne-a făcut prea mari pagube și, cu toate că …dezavuăm năravurile venite din orient, ca ceva rău, care strică societatea noastră perfectă și eficientă, cei oriental în noi rămâne, iar atunci când ajungem în context, ne conectăm ca la priză. Vără vorbe, chiar fără prea multe cuvinte înțelese, stăm și ne e bine acolo.
Uff, din nou! Prea lungă introducerea și prea străină de titlu. Eu despre Doina Ruști voiam să vorbesc și am ajuns să fac aprecieri colective, despre ceea ce poate că se întâmplă numai cu mine.
Imaginați-vă că ați fi undeva, în orientul de lângă noi, sub câteva fire de viță de vie cu struguri rari și încă acri și ați avea în mână Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot. Evident, dacă ar fi așa, ați citi două trei rânduri și nu ați putea continua. Greci, turcii, vorbesc tare și râd zgomotos la taverne. Așa că băgați carte de unde a-ți scos-o și când ajungeți la București încercați să îmbrăcați personajele – de la cârciumar la clienți -, în personaje de carte. Dați-le numele puse de Ruști și puneți filmul. Vă asigur, nu seamănă cu ceea ce se vede acum în telenovelele turcești, ci e mult mai bine.
Televizorul are culoare, dar nu trec de ecran mirosuri, gesturi, exprimări, pe care actorii nu le pot executa cum vi le puteți imagina.
Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot este o carte dinamică, cu mici povestioare despre o lume care a apus vestimentar, culinar, istoric. Se ține însă bine în noi ceva cutumiar din lumea de atunci, motiv pentru care cartea este de înțeles și pe înțeles. Pică mai ușor cititorului decât pică Răscoala adolescentului de azi, forțat la școală să o citească și să-i înțeleagă etosul. Am dat doar un exemplu, care poate nu e tocmai potrivit, nu am făcut ierarhii valorice, că nu e cazul.
Nu povestesc din carte, pentru că v-ați simți ca într-o tavernă grecească. Vă las să descoperiți singuri aceste fragmente, dar îmi permit să vă dau un sfat – deși, mereu mă fac că nu-mi place să dau sfaturi – : ca să pice și mai bine lectura, căutați pe net Trinitas Tv. Tastați grupul Trei parale , dați play. Pentru a nu vă osteni, pentru că orientalilor nu le place osteneala, vă las aici linkul: https://www.youtube.com/watch?v=6xb9SmzN8_M
Având în vedere titlul cărții, amintind de Trinitas TV, mi-am scos și eu, nu?! Oricum ar fi, păcatul lecturii nu l-am întâlnit încă cu amar mărturisit, iar cartea Doinei Ruști nu are intenții frivole care să excedă firi noastre căzute – sunt doar ciudățenii, nu?! – , ci se constituie într-o proză de calitate, e drept redată după priviri prin fereastră și nu din încăpere, așa cum scria Neagu Djuvara, spre exemplu.
Uff, iar am procedat ca un oriental! Prea multe explicații, poate și ceva cuvinte parazit! Dar, în definitiv, așa se derulează și cartea. Dar, vă las! Vă las în grija cărții și pe pâna Doinei Ruști! Citire și auzire frumoasă, să aveți!
