ACCEDEREA PREOŢILOR ÎN CONSILIILE LOCALE ŞI JUDEŢENE

În ultima perioadă de timp, Patriarhia Română se implică tot mai activ şi ferm în problemele sociale ale românilor. Biserica Ortodoxă doreşte să fie activă şi mai mult în plan social, pentru a înnobila cu valorile creştine viaţa publică. În cadrul acestor acţiuni de lucrare profundă în viaţa comunităţilor locale, se înscrie şi ultima Hotărâre a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, privind implicarea clerului în politică (redată la pagina 120 – n. red.).

Hotărârea Sfântului Sinod vine în interesul social al comunităţilor locale, deoarece Biserica are, prin excelenţă, vocaţie socială, iar preotul este unul dintre cei mai buni conducători ai problemelor de această natură apărute în comunitate, fiind permanent în contact cu cei care i-au fost încredinţaţi spre păstorire. Decizia în cauză este benefică atât membrilor comunităţii, ale căror interese vor fi mai bine reprezentate în structurile deliberative de la nivel local şi judeţean, cât şi organelor administraţiei publice locale care vor beneficia de experienţa administrativă a slujitorilor Bisericii, dobândită în calitate de preoţi parohi, precum şi în cea de membri sau preşedinţi ai structurilor elective bisericeşti locale – consiliile parohiale, de exemplu – , având exerciţiul activităţilor administrative şi al votului democratic.

Ca orice implicare a Bisericii în viaţa socială, şi această decizie a stârnit controverse. S-au pronunţat împotrivă membri ai unor organizaţii nonguvernamentale care se autointitulează ,,societatea civilă” (dar mai înainte criticaseră ,,lipsa de implicare a Bisericii în problemele oamenilor”), sau politicieni de duzină dornici să manipuleze reprezentanţii clerului prin campaniile electorale. Dintr-o dată, au devenit, cu toţii, interesaţi de ,,neutralitatea” slujitorilor Bisericii, de efectele ,,nocive” ale deciziei sus-amintite şi au mers până acolo încât au căutat să facă uz de Sfintele Canoane şi de principiul separaţiei Bisericii de stat.

Hotărârea Sfântului Sinod este însă fundamentată atât pe principii canonice cât şi realităţile sociale şi pastorale actuale.

I.TEMEIURI CANONICE

Din punct de vedere canonic, în această Hotărâre a Sfântului Sinod, se face referire, în primul rând, la Canonul 6 Apostolic, ce are următorul conţinut: ,,Episcopul sau prezbiterul sau diaconul să nu ia asupra sa purtări de griji lumeşti; iar de nu, să se caterisească”, dar, în acelaşi timp, se face uz de unul dintre principiile aplicării legilor bisericeşti – cel al iconomiei.

Abordând ad literam textul canonic amintit, posibilitatea participării preoţilor la alegeri pentru a obţine un mandat de consilier local sau judeţean pare fundamental necanonică, dar legile, bisericeşti sau civile, nu pot fi interpretate doar textual, ci şi contextual. Oricât de clară pare o lege, ea are nevoie de o interpretare, fiind supusă de către specialişti unor forme diverse de interpretare, cum ar fi cea istorică sau cea logică. Interpretarea istorică este absolut necesară în cazul canoanelor, deoarece aceste legi bisericeşti nu cunosc principiul abrogării. În asemenea condiţii pentru fiecare normă canonică, este foarte important să fie cunoscute împrejurările istorice în care a fost elaborată. Interpretarea istorică are în vedere atât împrejurările ce au determinat apariţia legii (ocasio legis), cât şi obiectivele urmărite prin elaborarea şi adoptarea ei (ratio legis).

Urmărind comentariile făcute de canoniştii români cu referire la textul nostru, se poate constata că interpretarea istorică se impune cu necesitate. Astfel, diac. prof. univ. dr. Ioan N. Floca precizează următoarele: ,, Autorităţile bisericeşti au declarat incompatibile funcţiile civile sau de stat cu slujirea preoţească, deoarece, până în veacul al IV-lea, acestea erau împreunate cu săvârşirea a unor rituri păgâne”.

După ce Creştinismul a devenit religie de stat şi, în vremea împăratului Justinian (527-565) – când episcopii au ajuns înalţi demnitari de stat –, cât şi mai târziu – când, între demnitarii de stat, au fost ridicaţi şi egumenii – , ba chiar până în zilele noastre, s-a îngăduit, în mod firesc şi pretutindeni, că este în interesul Bisericii şi al binelui obştesc, în genere, ca anumite feţe bisericeşti să ocupe funcţii de stat, îndeletnicindu-se şi cu alte treburi lumeşti.

Părintele Constantin Dron, în comentariul său la textul canonic amintit, consideră, printre altele, că oprirea clericilor de a primi însărcinări lumeşti este motivată de faptul că, în vremea opresiunii păgâne, orice legătură cu autoritatea lumească însemna o slăbire a intransigenţei creştine; din această cauză clericul conducător al unei comunităţi nu putea primi însărcinări publice.

Am exprimat, aici, numai două dintre cele mai avizate interpretări ale Canonului 6 Apostolic, pentru a putea constata circumstanţialitatea acestei hotărâri, precum şi nevoia de a fi aplicată într-un stat anticreştin. Totuşi, statul român, deşi se autodefineşte ca un stat laic, nu este anticreştin, ci îşi asumă valorile creştine, fiind un stat care nu suferă de schizofrenia socială a divizării între creştin şi cetăţean.

Aşadar, Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nu este în contradicţie cu Sfintele Canoane, aşa cum reiese din interpretarea istorică a Canonului 6 Apostolic. Pentru a uşura înţelegerea modului de interpretare a acestui Canon, Sfântul Sinod, în comunicatul emis, aminteşte de aplicarea cu iconomie, cu îngăduinţă, a acestui text de lege, pentru a satisface nevoile social-misionare ale timpului prezent.

FORME ALE PREZENŢEI CLERICILOR ÎN VIAŢA SOCIAL-POLITICĂ A STATULUI ROMÂN ÎN DIFERITE EPOCI ISTORICE

1.Din cele mai vechi timpuri şi până la Unirea cea Mică.

Încă de la început, trebuie făcută precizarea că formularea ,,prezenţa clericilor în structurile administrative ale statului” nu este una dintre cele mai fericite, utilizarea ei având ca scop păstrarea simetriei textului şi mai puţin exprimarea unei realităţi istorice. Pentru o asemenea perioadă, cel mai potrivit titlu ar fi: Împreună la rugăciuni şi la sfat. După cum se ştie, românul s-a născut creştin, iar dezvoltarea bisericească a mers ,,mână în mână” cu dezvoltarea statală. Domnitorul şi mitropolitul erau alături la rugăciune, la judecată, la sfatul domnesc şi, uneori, chiar pe câmpul de luptă, unde apărau credinţa creştină şi glia străbună. Acest ,, Bizanţ după Bizanţ”, această simfonie, s-a menţinut veacuri de-a rândul. Simfonia nu exista numai la nivelul cel mai înalt al statului, ci şi în micile comunităţi, unde preotul slujitor şi credincioşii erau una, iar principalul loc de sfătuire era sfântul lăcaş de cult. Biserica era obişnuită cu acest mod democratic de conducere, derivat din colegialitatea apostolică şi, mai apoi, din principiul canonic al sinodalităţii. Funcţionau ,,soboare mici bisericeşti” şi ,,soboare mari ale ţării”, fapt care presupunea conducerea comună a treburilor bisericeşti şi ale statului prin organe colegiale mixte sau soboare mixte, având caracterul de corpuri reprezentative feudale, aşa cum se întâmpla în toate celelalte state din Răsărit. Ierarhii Bisericii noastre erau demnitari de stat, ceea ce-i îndreptăţea a face parte din Divanul domnesc şi din Adunările obşteşti, având în cadrul acestora preşedinţia de onoare. Colaborarea administrativă se împletea cu rugăciunea. Ca semn de loialitate faţă de puterea politică, clerul se ruga pentru domnul ţării şi pentru boieri. Prăvilioara intitulată Capete de poruncă din 1714, în porunca a doua, stabilea că preoţii au îndatorirea anuală de a face slujbă, începând de la Duminica Tomii, pentru domn, pentru toată boierimea şi pentru ţară.

Clerul superior participa la alegerea şi instalarea oficială a voievodului, prin aceasta întărindu-se convingerea că alegerile s-au desfăşurat în condiţii de corectitudine şi cu respectarea datinii. Spre exemplu, Regulamentele Organice prevedeau posibilitatea clerului de a participa la alegea domnului. Mitropolitul ţării şi episcopii erau primi membri în Adunarea obştească extraordinară, iar în cadrul întrunirii pentru alegerea domnului, mitropolitul, era preşedinte pravilnic. De asemenea, cu prilejul aceleiaşi şedinţe, colegiul electiv mergea în biserică şi, după Sfânta Liturghie, depunea jurământ. Mitropolitul citea, cu glas mare, jurământul: ,,Jur că la alegerea ce voi face nu voi fi amăgit de vreun interes în parte sau de vreo îmbulzire străină, nici de vreo altă cugetare, ci binele şi fericirea obşti îmi va fi (sic!) cel dintâi scop”, apoi, fiecare dintre membrii adunării, in faţa Sfintei Mese, punând mâna pe Sfânta Evanghelie, trebuia să zică: ,,Jur aceasta!”. După depunea jurământului, se întorceau toţi în sala adunării, unde mitropolitul – în calitate de preşedinte – citea lista candidaţilor la domnie, supraveghea votarea şi semna împreună cu episcopii, doi secretari şi trei asesori, lista cu numărul de voturi pentru fiecare candidat şi comunica numele celui ales.

Credem că din această scurtă incursiune în istorie, se pot constata raporturile simfonice dintre stat şi Biserică; o lungă perioadă de timp, acestea au avut o singură inimă.

2.De la Unirea cea Mică la Unirea cea Mare.

Modul simfonic, cu mici sincope şi puţine disonanţe, ale relaţiilor dintre Biserică şi stat a fost înlocuit, în perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, cu colaborarea distinctă şi, uneori, cu stări conflictuale între puterea de stat şi reprezentanţii Bisericii. Ca în orice regim cu tendinţe represive, participarea clericilor la viaţa social-politică a ţării s-a diminuat, la nivelul comunităţilor locale. Slujitorii clerului intrau în categoria funcţionarilor publici şi nu aveau dreptul să ocupe funcţii elective judeţene sau locale, aşa cum precizează art. 28, al. 2 din Legea pentru consiliile judeţene, din 2 aprilie 1864, precum şi art. 68, al. 1 din Legea pentru alegerea consiliilor comunale – 15 iunie 1886.

Deşi nu puteau fi membri în structurile de conducere la nivel local şi judeţean, legea impunea, totuşi, o obligaţie esenţială – consultarea. Astfel, Legea pentru organizarea comunelor rurale şi administrarea plăşilor, din 29 aprilie 1908, prevedea, în art. 37, următoarele: ,,Ori de câte ori consiliul comunal sau sfatul satului va dezbate chestiuni relative la şcoală sau biserică, primarul sau delegatul satului vor fi datori să convoace pe învăţători sau preotul satului spre a lua parte la şedinţă şi a da consiliului comunal sau sfatului avizul lor în această privinţă. Preoţii şi învăţătorii sunt obligaţi să participe la astfel de întâlniri”.

În această perioadă, Biserica a fost reprezentată, la nivel central, de clerul superior. Cu câţiva ani înainte de Unire, Tratatul de la Paris, încheiat la 30 martie 1856, face referire, la articolele 15-27, la Ţările Române. În articolul 24, sunt aduse clarificări cu privire la convocarea Divanelor Ad-hoc şi la participarea tuturor claselor sociale: ,,Majestatea sa sultanul promite de a convoca imediat, la fiecare dintre cele două provincii, un Divan Ad-hoc, compus aşa cum se constituie reprezentaţiunea cea mai exactă a intereselor tuturor claselor societăţii. Aceste divanuri vor fi chemate a exprima dorinţele populaţiunii în ceea ce priveşte organizarea definitivă a principatelor”.

Doi ani mai târziu, Convenţia de la Paris, din 7 august 1858, cuprinde articole privitoare la Unirea Principatelor (art. 1) şi la forma de conducere a acestora, constituită dintr-o Adunare Electivă aleasă pe un mandat de 7 ani; preşedintele acesteia era mitropolitul ţării, iar membri de drept erau toţi episcopii eparhioţi (art. 18). Prevederi asemănătoare se regăsesc şi în Statutul dezvoltătoriu al Convenţiei de la Paris, din 7 august 1858.

Acest act normativ constituie un nou organism de conducere a Principatelor – Corpul ponderator, care se compunea din mitropoliţii ţării, episcopii eparhioţi, întâiul preşedinte al Curţii de Casaţie, cel mai vechi dintre generalii Armatei în activitate şi încă 64 de membri numiţi de domnitor, jumătate dintre persoanele recomandabile prin meritul şi experienţa lor şi cealaltă parte dintre membrii consiliilor generale, câte unul din fiecare judeţ (art. 7). Membrii Adunării ponderatorii aveau imunitate pentru prestaţiile lor (art. 34), iar între atribuţii intra examinarea oricărui proiect votat de Adunarea Electivă, cu excepţia bugetului de venituri şi cheltuieli (art. 13). Numai Corpul ponderator avea dreptul de a primi petiţiuni.

O altă instituţie menţionată în textul Convenţiei amintite este Senatul. Prima Constituţie propriu-zisă, cea din 1866, reglementează, în art. 76, al. 2, statutul de membri de drept ai Senatului pentru ,,mitropoliţii” şi episcopii eparhioţi”, iar mitropolitul primat era preşedintele de drept al Senatului.

3.Perioada interbelică.

În această perioadă istorică în care s-a înfăptuit România Mare, Biserica, prin reprezentaţii săi, membri de drept sau aleşi prin vot în diferite structuri ale statului, a avut un rol important în societatea timpului, fiind reprezentată la toate nivelurile organe statale. Art. 64, lit. ,,b” – ,,e” din Constituţia de la 1923, Regulamentul Senatului, din 31 ianuarie 1925, şi art. 5 din Legea electorală pentru Adunarea Deputaţilor şi Senat, 27 martie 1926, se referă la senatorii de drept proveniţi din rândul clericilor. Aceştia erau: patriarhul şi mitropoliţi, episcopii eparhioţi ai Bisericii Ortodoxe Române şi cei greco-catolici, deoarece erau aleşi conform legii ţării; alături de ei, a existat şi un număr important de preoţi care făceau parte din Adunarea Deputaţilor – poziţie ocupată în urma alegerilor parlamentare. Dorim a arăta aici că participarea reprezentanţilor Bisericii în forurile de conduce ale statului nu a fost una decorativă, ci extrem de activă, mărturie despre aceasta dând discursurile clericilor parlamentari.

Un moment important în istoria asumării de către Biserică a unor răspunderi publice a fost acela în care patriahul Miron Cristea a ocupat atât fotoliul de prim-ministru, cât şi pe cel de membru al Regenţei.

Activismul reprezentanţilor clerului în plan social-politic s-a manifestat şi la nivelul comunităţilor locale, unde preoţii erau membri de drept în organele deliberative. Regulamentul pentru aplicarea art. 17-25 şi 101-107 din Legea pentru unificare legislativă, din 26 ianuarie 1926, arată, în art. 5, că reprezentantul cultului cel mai numeros din comună era consilier de drept, şi anume cel mai mare în grad, iar când erau mai mulţi de acelaşi grad, era desemnat cel mai vechi în funcţie. Legea pentru modificarea unor articole din Legea administraţiei publice locale, din 18 martie 1934, arăta, în art. 9, lit. ,,b”, că slujitorii cultelor erau membri de drept, cu vot deliberativ, în consiliile orăşeneşti şi municipale. Din aceste consilii făceau parte câte un reprezentant al Bisericii naţionale şi un reprezentant al Bisericii minoritare din cadrul cultului cu cel mai mare număr de adepţi.

În ceea ce priveşte participarea la consiliile judeţene, reprezentanţii cultelor nu erau membri de drept, şi puteau ocupa o funcţie electivă (art. 11).

Legea administrativă, din 27 martie 1936, face şi alte menţiuni cu referire la prezenţa clericilor în organele deliberative locale; conform art. 29, erau membri de drept câte unul dintre preoţii celor două Biserici naţionale.

La oraşele de reşedinţă erau consilieri de drept câte un membru al celor două Biserici naţionale şi un membru al clerului confesiunii minoritare cel mai bine reprezentate, cu cel mai mare număr de credincioşi, de preferinţă cu domiciliul în capitala judeţului (art. 35).

În consiliul judeţean, erau membri de drept, cu vot consultativ, un protoiereu al Bisericii naţionale şi unul al cultului minoritar cu cel mai număr de credincioşi, de preferinţă cu reşedinţa în capitala judeţului (art. 73).

Art. 91 din Lege face referire la consiliul ce funcţiona pe lângă prefectură, aici putând fi chemaţi la şedinţă protoiereii Bisericilor româneşti şi reprezentantul cel mai înalt în grad al cultului minoritar cu cel mai mare număr de credincioşi.

Aşa cum se poate constata din conţinutul acestor texte legislative, reprezentanţii Bisericii au jucat un rol activ în viaţa social-politică a statului. A existat, însă, şi o perioadă de restrângere a acestei activităţi, cauzată de domnia autoritară a regelui Carol al II-lea şi de situaţia instabilă din Europa şi din ţară. În acest context, a apărut Constituţia din 1938 – care, în art. 64, lit. ,,c” şi ,,d”, menţinea statutul de membru de drept al Senatului pentru clerul superior –, ei adăugându-i-se şi alte legi ce limitau implicarea activă a slujitorilor Bisericii la nivelul comunităţilor locale. Decretul-lege pentru dizolvarea consiliilor comunale şi judeţene, din 6 ianuarie 1938, şi Decretul-lege de modificare a legii administrative, din 17 februarie 1938.

Prin art. 2 al Decretului-lege pentru modificarea legii pentru reprimarea unor infracţiuni contra ordinii publice şi a legii pentru apărarea ordinii în stat (17 februarie 1938), se interzice funcţionarilor publici salariaţi de stat (membrii clerului de orice confesiune) să facă parte din partide politice. Actul normativ cerea demisia acestora, în termen de 7 zile, din orice organizaţie politică şi le interzicea participarea la orice mişcare politică, nerespectarea putând aduce, aşa cum se arată în art. 5, sancţiuni conform Codului penal (art. 323-366).

Pe aceiaşi linie coercitivă se înscrie ţi Legea pentru apărarea ordinii în stat, din 25 februarie 1938, dorindu-se limitarea cadrului democratic al vieţii publice. Art. 6 cerea funcţionarilor statului să demisioneze, în termen din 7 zile, din orice partid politic şi impunea desfiinţarea partidelor politice. De asemenea, mai prevedea că toţi aceia care au fost aleşi în consiliile locale sau în parlament pe listele unor partide politice îşi pierd mandatul.

Interzicerea activităţii politice a clerului a fost cauzată de influenţele pe care le aveau unele grupării extremiste. În acest context, a apărut un set de legi care interziceau funcţionarea acestor organizaţii: Decretul-lege pentru dizolvarea tuturor asociaţiunilor, grupărilor sau partidelor politice, din 31 martie 1938, Decretul-lege pentru apărarea ordinii statului, din 15 aprilie 1938, J.C.M. pentru dizolvarea unor grupuri politice, din 30 aprilie 1938; erau ţi rămâneau dizolvate grupările: Partidul Totul pentru Ţară; Gruparea Arhanghelului Mihail; Garda de fier.

După se poate constata, în perioada interbelică, democraţia a funcţionat până la domnia regelui Carol al II-lea, iar slujitorii Bisericii au luat parte, în mod activ, la viaţa social-politică a României. Legile restrictive din perioada domniei lui Carol al II-lea au avut ca scop instaurarea dictaturii personale. Pentru avântul social-politic al reprezentanţilor Bisericii, au apărut primele impedimente ce vor duce la excluderea definitivă a clericilor din viaţa socială între ani 1948-1989, perioadă în care Biserica Ortodoxă Română a fost într-o adevărată captivitate babilonică.

III. HOTĂRÂREA SINODALĂ PRIVITOARE LA POSIBILITATEA PREZENŢEI PREOŢILOR ÎN ORGANELE ELECTIVE JUDEŢENE ŞI LOCALE

Între 1948-1989, Biserica a beneficiat de diplomaţia ierarhilor, care s-au orientat spre organizarea internă a acestei instituţii divino-umane, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române făcând, totuşi, parte din Marea Adunare Naţională. Cu toate acestea, anul 1989 a găsit Biserica Ortodoxă izolată în plan social, cel puţin din punct de vedere formal.

După evenimentele din decembrie 1989, unii reprezentanţi ai Bisericii, fie din clerul superior, fie din rândul preoţilor, au ocupat diferite funcţii elective la nivel central şi local, beneficiind de iconomia bisericească. În primăvara anului 2004, prin Hotărârea nr. 410, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a interzis politica partinică a clericilor.

Anul 2008 a adus primul document sinodal care exprimă cu claritate atitudinea pe care trebuie să o aibă slujitorii Sfintelor Altare în activităţile social-politice. Revenirea preoţilor în forurile deliberative locale şi judeţene devine iarăşi posibilă şi chiar necesară în urma Hotărârii Sfântului Sinod.

Consiliile judeţene şi locale sunt organe deliberative ce au în componenţa lor membri aleşi ai unor categorii socio-profesionale diverse, care îşi pun în slujba comunităţii locale, pe perioada unui mandat de patru ani, experienţa ce o au. Deşi accederea într-un asemenea organism presupune o activitate politică, consiliul local şi judeţean sunt organe deliberative cu rol administrativ şi social.

Conform art. 121 din Constituţia României în vigoare, consiliul judeţean reprezintă o autoritare a administraţiei publice pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean. Legea administraţiei publice locale nr. 215 din 2001 defineşte judeţul ca fiind o unitate intermediară între oraşe şi comune, pe de o parte, şi stat, pe de cealaltă parte. Numărul consilierilor judeţeni este determinat de lege, în funcţie de numărul populaţiei. Atribuţiile consiliului judeţean sunt legate de exercitarea funcţiei de coordonare a activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti: adoptă bugetul judeţean şi stabileşte impozitele şi taxele judeţene, hotărăşte asupra dobândirii, concesionării sau închirierii de bunuri din domeniul privat, se ocupă de servicii publice de interes judeţean. De asemenea, aria de acţiune a consiliilor judeţene se extinde şi în alte domenii: social, ştiinţific, cultural-artistic, sportiv, precum şi în probleme referitoare la tineret, asigurând condiţii instituţionale sau materiale unei bune desfăşurări a acestor activităţi. Consiliul judeţean se întruneşte, o dată la două luni, în şedinţe ordinare şi, ori de câte ori este nevoie, în şedinţe extraordinare, în urma convocării membrilor săi.

Consiliul local este o autoritate colegială a administraţiei publice locale, aleasă în vederea soluţionării problemelor de interes al comunei, oraşului sau municipiului. Acest organism deliberează asupra intereselor specifice ale colectivităţilor locale şi hotărăşte, în limitele legii, cu privire la modul de realizare a acestora, fără vreun amestec al autorităţilor publice judeţene sau al altor autorităţi. Consiliile locale, aşa cum rezultă ele din alegeri, sunt responsabile, în exclusivitate, de modul de gestionare a acestor interese. Răspunderea lor politică este numai de ordin electoral, pentru că sunt înzestrate cu competenţe specifice administraţiei locale, pentru a decide modul de soluţionare a problemelor administrative ale comunităţii pe care o reprezintă, receptând cererile şi informaţiile din mediul local şi adoptând hotărâri cu privire la administrarea treburilor publice locale. Organul deliberativ îl constituie consiliul local, iar organul executiv primarul.

Condiţiile pentru candidatură sunt: cetăţenia română, calitatea de alegător, vârsta de cel puţin 23 de ani, până în ziua alegerilor inclusiv, domiciliul în localitatea administrativă unde candidează şi să nu fi avut vreo condamnare – printr-o hotărâre judecătorească definitivă – pentru abuzuri în funcţiile publice, juridice şi administrative, precum încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, pentru alte infracţiuni intenţionate, dacă nu a fost reabilitat. Nu pot fi aleşi, conform art. 37, al. 3 din Constituţia României, judecătorii Curţii Constituţionale, avocatul poporului, magistraţii, membrii activi ai Armatei, poliţiştii, iar pentru candidaţii independenţi, depunerea candidaturii este condiţionată de prezentarea unei liste cu susţinători.

În exercitarea mandatului, consilierii sunt în serviciul colectivităţii locale, având obligaţia de a organiza, periodic, întâlniri cu cetăţenii şi de a acorda audienţe. De asemenea, le revine îndatorirea de a prezenta un raport anual de activitate, care va fi făcut public prin grija secretarului.

Aşa cum se poate constata, nu există nici un impediment constituţional care să limiteze accesul clericilor la aceste funcţii elective, prezenţa lor în consiliile judeţene şi locale având ca scop sprijinirea acestor instituţii. Tocmai de aceea, participarea la demersul electoral are loc numai la cerere şi – după ce activitatea şi competenţele preotului sunt analizate în una dintre şedinţele Permanenţei Consiliului Eparhial – chiriarhul locului acordă binecuvântarea. Pe tot parcursul mandatului, clericul care devine membru în consiliul judeţean sau municipal va fi monitorizat pentru a-şi îndeplinii obiectivele şi pentru a reprezenta cu cinste comunitatea care l-a ales. Aprobarea arhiereului, bazat pe analiza anterioară a activităţii, are o importanţă deosebită pentru ca reprezentarea să se facă în mod activ şi competent. În caz contrar, se prevede posibilitatea retragerii acordului. De asemenea, în aceiaşi Hotărâre, se arată că, pe viitor, Biserica poate fi reprezentată şi de laicii care-i pot susţine interesele social-misionare. Totuşi, riscul sprijinirii unor laici, care, din motive diverse, pot renunţa post-electoral la statutul de independent şi detaşarea de interesele locale care i-au susţinut, este maxim.

În concluzie, Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind implicarea clericilor în politică este canonică, are rădăcini istorice, se bazează pe legislaţia de stat şi va duce la revenirea activă a preoţilor în viaţa cetăţii. Având în vedere sprijinul constant pe care Biserica îl acordă statului şi comunităţilor locale, ţinând cont de imposibilitatea realizării unei divizări între creştin şi cetăţean, nu poate fi vorba de ,,slujirea la doi stăpâni”, despre care se vorbeşte în Sfânta Scriptură şi în Canonul 81 Apostolic, iar ,,o funcţie publică nu poate fi considerată o însărcinare lumească” în sensul invocat de textul canonic. Conlucrarea Bisericii alături de societate nu este incompatibilitate, ci o datorie pe care Biserica şi-a asumat-o permanent. Preotul îşi pune în slujba comunităţii experienţă pastorală, administrativă şi intelectuală. Sunt probleme sociale de la care Biserica şi reprezentanţii ei nu se pot sustrage, pentru a evita să mai fie acuzată că nu se implică suficient în viaţa credincioşilor şi că nu sprijină nevoile concrete ale societăţii. Pentru o implicare activă, trebuie să ai pârghiile necesare. Biserica trebuie să stea cât mai aproape de membrii comunităţilor, intervenind cu soluţii creştine ori de câte ori este nevoie, spre a ajuta viaţa social-politică să depăşească momentul disputelor sterile. Aceste datorii nu sunt în afara chemării preoţeşti, dacă urmăresc binele social. Preotul este la curent cu problemele comunităţii în ansamblu şi, de multe ori, le cunoaşte chiar şi pe cele ale fiecărui membru al acesteia, însă, neavând pârghiile de exprimare şi de acordare a sprijinului în plan social, acţiunile sale sunt estompate.

Cu toate acestea, trebuie să spunem că statul de ,,independent” pe care îl stipulează Hotărârea Sfântului Sinod îngreunează posibilitatea accederii în aceste organisme deliberative, mai ales în consiliile judeţene şi în consiliile locale ale oraşelor mari, însă asigură celui ales libertatea de a lucra spre binele comunităţii, indiferent de interese unuia sau altuia dintre partidele politice, eludând, astfel, ,,disciplina” de partid.

Prezenţa preoţilor în structurile elective de la nivel judeţean şi local este benefică nu numai pentru societate, ci şi pentru Biserică, pentru statutul social al slujitorilor Sfintelor Altare, pentru dezvoltarea personală a preoţilor, realizată prin dobândirea de informaţii într-o lume a muncii planificate şi a finanţărilor prin intermediul proiectelor.

Hotărârea în cauză este şi un act de responsabilitate a slujitorilor Bisericii faţă de ceea ce aşteaptă societatea de la ei, este un act care trebuie să maturizeze gândirea social-misionară a clericilor, întrucât presupune mari responsabilităţi din partea celor care-şi vor asuma rolul de reprezentanţi ai Bisericii, Neamului şi comunităţilor locale şi judeţene.