Mircea Eliade la …Buzău

În anul 2011, la Buzău, a avut loc prima ediţie a Simpozionului Naţional „Mircea Eliade – istoric al religiilor”, eveniment cultural şi educaţional găzduit de Palatul Copiilor Buzău. Simpozionul a reunit participarea celor interesaţi de personalitatea fabuloasă a marelui profesor. Efortul participanţilor a fost sinterizat, parţial, în această broşură, editată cu scopul de a da mărturie despre eveniment şi a crea baza de dezvoltare ulterioară. De fapt nici simpozionul în sine nu a fost unul de anvergură numerică, ci de relevanţă calitativă.

Popasul avut de Mircea Eliade la Buzău a fost marcat de solemnitate comemorării a 35 de ani de la trecerea în veşnicie a marelui om de cultură. Buzăul este un loc potrivit desfăşurării evenimentului deoarece, conform propriilor mărturii, primele amintiri datează de la vârsta de trei ani, când se afla la Râmnicul Sărat, aşa cum aminteşte în convorbirile cu Claude-Henri Roquet[1], aşa cum reiese din Memoriile sale (1907 – 1960) [2]

Ca o recunoaştere a trecerii prin aceste locuri a marelui scriitor, Palatul Copiilor Buzău are în oferta sa educaţională, primul cerc de Istoria Religiilor. Palatul Copiilor, instituţie educaţională care promovează un învăţământ de tip non formal, abordează prin introducerea acestui cerc în oferta sa curriculară o schimbare totală de „atitudine”. Urmaş al Casei Pionierilor, Palatul Copiilor îşi completează astfel oferta sa educaţională, recunoscând valoarea academică a muncii desfășurate de Mircea Eliade şi deschizându-şi porţile unui spaţiu intercultural în care copiii se pot pregăti pentru a se înţelege pe ei, propriile valori, dar şi pentru a  respecta valorile culturale şi religioase ale altora. Dificultatea tematicii, probabil nu va duce la o solicitare abundentă, comparativ cu alte cercuri, dar importanţa fenomenului religios pentru cotidianul individual şi colectiv sunt argumente importante pentru desfășurarea acestei activităţi într-o instituţie de învăţământ. De fapt, este singura instituţie care are în oferta sa educaţională –  Istoria Religiilor, un domeniu care doar aparent este îndepărtat de concret, când, în realitate se ascunde chiar în inima spaţiului cotidian. Iar învăţământul de tip nonformal se potriveşte atât tematicii propuse de acest domeniu, cât şi personalităţii lui Mircea Eliade, care mărturisea că învăţământul oficial la făcut să descopere insurgenţa. Contactul copiilor cu acest spaţiu unic, al vieţii de aici şi al vieţii de dincolo,  al descoperirilor personale,  în care realizezi că tăria nu se măsoară în raporturile dintre om şi lume, ci din tăria dintre om şi el însuşi ca făptură creată de Dumnezeu cu voinţă liberă, având „ghidajul spiritual” al studiilor lăsate de cel ce a fost denumit Einstein al Istoriei Religiilor anilor 70, dar şi a altor autori vor crea pe lângă „consecinţe” spirituale şi  „ atracţia precoce către cărţi, obiecte ale dorinţei, îndelung râvnite”, aşa cum descria Cioran relaţia de fidelitate dintre Eliade şi Carte, adăugând, totodată că  „în librării exulta, oficia”, iar cititul era o vrajă, o idolatrie[3] Poate, la un moment, elevii Cercului de Istoria Religiilor vor descoperi asemenea adolescentului şi tânărului Mircea Eliade pofta bulimică pentru citit sau chiar voluptatea scrisului, asemenea romancierului de mai târziu. Aşadar, întâlnirea cu acest fascinant dar şi elitist domeniu se poate constitui într-o  reflectarea a  unei descoperiri pline de consecinţe pentru viitorul intelectual al copiilor.

Istoria Religiilor  dă şansa reflexului  interogaţiilor şi posibilitatea adaptării existenţei la necesităţile metafizice ale personalităţii umane, răspunzând căutărilor spirituale pure. Dă un răspuns raportului dintre conștiința umană și religiozitate, descriind actul  religios nu este un act social colectiv, şi în egală măsură, ca unul individual, ca pe o problemă de experienţă individuală, aşa cum spunea Nae Ionescu. Este domeniul care „îngăduie” reflecții personale asupra fenomenului religios, fiind un adjuvant al descoperirii „conștiinței prelogice” şi dezvoltând capacitatea instrumentală . Istoria religiilor descoperă cele mai importante repere intelectuale, oferind punţi de scăpare din fenomenele spiritualităţii „subterane”. Este o ştiinţă, aşa cum o denumea Max Muler,  care pune început unei relaţii intelectuale complexe presupunând serioasă cultură, inteligență critică și vioiciune de stil. Este un demers, în mod necesar, general și sintetic. O istorie universală centrată pe un obiect – faptele și evoluțiile religioase considerate în dinamica lor – și dotată cu o metodă – comparația. Istoria credinţelor religioase își datorează specificitatea atât obiectului de studiu, cât și modului în care se utilizează celelalte discipline, ca arheologia și etnologia. Este, însă, mai mult de atât, căci începând cu viziunea lui Eliade accentul cade pe religie, nu pe istorie. Religia nu apare nici ca funcţie socială nici ca suport al moralei, nici ca o speculației filozofică nedezvoltată, ci ca o atitudine a spiritului, nu doar reflexul unei amintiri

Pătrunderea fenomenului religios este necesară azi atât în contextul european, cât şi în contextul cultural românesc, în contextul unei aparente erodări a sentimentului şi valorilor religioase

Modificarea structurii morale și economice ale Europei sunt un fapt general astăzi. Europa care are o veritabila fascinație pentru accelerarea ritmului istoriei, în îndreptarea ei spre alte forme de gospodărire socială. De aceea are nevoie de o redefinire creștină a tradiției și specificului cultural. România, de asemenea, obosită de promotorii unei subculturi, având încă reflexul unei memorii triste, a unui temperament antidemocrat şi antireligios  care aminteşte de activistul arțăgos până la insolență, frenetic, intransigent, care își exhibă personalitatea și idolii, își desemnează dușmanii, printr-o acțiunea de critică „culturală”. Şubrezenia ideologică nu a îngăduit acestei categorii să perceapă gustul provocării şi caracterul de experienţă a faptului religios.

Religia este însă fundamentul nostru uman, vizibil afirmat sau nu. Societatea modernă, împotriva tuturor contestărilor, păstrează înrădăcinată religia în sensibilitatea umană, demonstrându-i capacitatea de a modela gândirea conceptuală şi etică, fiind rodul unei discipline a spiritului şi a unei practici ascetice ilustrate, iar mistica este o manifestare a religiozităţii experimentale, căci orice lucru privit mistic îşi schimbă valoarea reală, rupând clişeele cauzalităţii ştiinţifice.

Aşadar,  cu convingerea necesităţii şi utilităţii demersului iniţiat sperăm să împlinim prin desfășurarea acestui tip de activitate culturală, educaţională şi spirituală, nevoia de dezvoltare personală şi colectivă, a tuturor celor ce vor deveni căutări în acest domeniu complex de cercetare.

Aducem mulţumiri tuturor participanţilor la acest demers cultural, sperând ca a doua ediţie a acestui simpozion să reunească participări ample ale profesorilor de religie, istorie, limba şi literatura română şi ne bucurăm că prin apariţia acestei lucrări inaugurăm şi proaspăt înfiinţata Editură Palatul Copiilor.

[1] Mircea Eliade convorbiri cu Claude Henri Rocquet,  Încercarea labirintului, (trad. Doina Cornea),  Edit. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 16 – 17.

[2] Florin Ţurcanu, Mircea Eliade prizonierul istoriei, Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 37. A se vedea relatările sale din Jurnal (1907 – 1960), Edit. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 8 -9: Redăm parţial filele de jurnal, candide amintiri din copilărie, importante însă pentru spaţiul buzoian: ”M-am născut în Bucureşti, dar chiar în acel an tata a fost mutat cu garnizoana la Râmnicul-Sărat şi cele dintâi amintiri se leagă de acest oraş. O casă mare, cu multe încăperi, şi salcâmi în dreptul ferestrelor. În fund, curtea şi apoi grădina, care mi se păreau uriaşă, înecată sub pruni, caişi şi gutui. Cea mai veche amintire (cred că aveam mai puţin de trei ani): în grădină, cu fratele meu şi un câine, mare, alb, Picu. Ne rostogoleam toţi trei în iarbă. Alături, pe un scăunaş, mama stând de vorbă cu o vecină. Îndată după această imagine, o alta: pe peronul gării, seara, aşteptând o mătuşă de la Bucureşti…”. Lume multă. Aveam un corn, pe care nu îndrăzneam să-l mănânc, atât mi se părea de prodigios, şi-l păstram în mână, privindu-l, proclamându-l, lăudându-mă că-l am. Când intră trenul în gară grupul nostru a început să se agite, şi rămân o clipă singur. Din nevăzut, izbugneşte un băieţaş de 5-6 ani, îmi smulge cornul din gură şi dispare. Am fost atât de surprins, încât am amuţit paralizat, parcă mi se revelase puterea monstruasă a iscusimii şi îndraăznelii.

Alte amintiri de la vârsta de 3-4 ani: plimbările cu trăsura către pădure sau la viile din jurul Râmnicului. Când se oprea trăsura în marginea drumului, sub pomi încărcaţi, mă suiam pe capră şi culegeam prunele brumării. Odată, în pădure, înaintând pe brânci prin iarbă m-am trezit pe neaşteptate în faţa unui guşter verde-albastru, strălucitor – şi am împietrit amândoi, privindu-ne. Nu mi-era frică, şi totuşi inima mi se zbătea. Eram covârşit de bucuria de a fi decoperit o asemenea vieţuitoare nemaiântâlnită, de o atât de stranie frumuseţe.

Dar mai cu seamă îmi amintesc de o după-amiază de vară, când toată casa dormea. Am ieşit din odaia noastră, a fratelui meu şi a mea şi, de-a buşilea, ca să nu fac zgomot, m-am îndreptat spre salon. Aproape că nu-l cunoşteam, căci nu mi se îngăduia să intrăm decât în zile mari sau când ave

[3] Emil Cioran, Exerciţii de admiraţie, Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 127

Sale!