Zi mare la Băiești

În inima unui sat unde mai sunt doar șapte case locuite, în seara aceasta e lumină. Morții au lumină. Nu e cruce la care să nu ardă o candelă. E impresionat cum vii nu-și lasă morții să moară. Îi poartă în suflet și în amintire.

Satul Băiești nu este departe de Buzău. Undeva, de la Aldeni, în dreapta spre Blăjani, se face un drum care șerpuiește printre câteva văi scurte. Sunt cam 4-5 kilometrii fără asfalt.

Parcă cumva împotriva tradiției, Biserica  e în vale și nu pe cel mai ridicat deal. Este ascunsă la poalele Vârfului Mare, cel mai înalt punct din zonă, sub streașina unei păduri care ține o râpă să  nu vină la vale.

Așezată în partea cea mai de jos a satului Biserica i-a așteptat, unul câte unul.  Pe cei care au mai rămas  i-a  adunat, treptat, ca într-un căuș. Tinerii satului au peste 80 de ani și vor coborî și ei în vale pentru totdeauna.

La Băiești, așadar, cei vechi de zile sunt tot mai puțin,  iar ceilalți nu-s deloc. Lipsa unei vieți apropiate de normalul zilelor noastre nu a entuziasmat pe nimeni să cheltuiască în ceva nou la Băeiești.

Prin anii  60 ai secolului  trecut locuiau aici cam 90 de familii. Alunecările de teren de pe la jumătatea anilor 70 au risipit o bună parte din ei, determinându-i să se mute la Aldeni, sau la Buzău, unde începea ceea ce comunismul a numit marea revoluție industrială.

De atunci satul se tot stinge. Acum, seara, ardeau trei neoane la trei colțuri de uliță, iar prin ferestre lumina ieșea spre porți pe la câteva case, unde era parcată câte o mașină care a adus un fiu al unei familii, un fiu al satului.

Satul acesta care moare în tăcere, astăzi a fost aglomerat. A fost trafic ca la oraș, pentru că a fost hramul bisericuței așezată sub ocrotirea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil.

Anul acesta hramul a picat în timpul săptămânii, însă o cutumă veche a locului face ca oamenii să vină în prima duminică după sărbătoare, pentru a-și pomeni morții.

A fost ca în ziua de Paște. Pietrele de pe morminte erau proaspăt văruite. Fiecare mormânt era delimitat precum gospodăria românească, să nu o calce nimeni. Mormintele erau săpate și fiecare mormânt avea vizitator. Au sosit  părinte copiii acasă, la părinți. Cum casele nu prea mai sunt funcționale parte dintre ele, Biserica a rămas casa comună și locul de întâlnire al celor născuți aici. https://youtube.com/shorts/ei682T2S_4A?feature=share

Bisericuța ara plină. Mică, aflată în mare suferință, reparată cândva de părintele Constantin Ene, Biserica din Băiești se străduiește să stea în picioare și să mai țină pe tâmple picturi făcute cu grijă, dovadă a faptului că a fost ridicată de oameni isprăviți.

Construită ca o extindere a casei țărănești a băieștenilor, Biserica zidită de cărămidă și piatră, dar acoperită cu lemn, a fost declasată din categoria monumentelor istorice – era monument de categoria B – și așteaptă încă un fiu al satului care să o pună în contradicție cu starea satului. Până atunci, stă cuminte, încă în picioare, păstrând urmele trecutului și rămânând un vestigiu despre cum se ridicau bisericile în secolele XVII – XVIII.

Dimineață era rece. Căzuse bruma. Omenii umblau atenți printre morminte după ce și-au lăsat panerul în Biserică. Treptat au încălzit zidurile. Biserica a mai prins curaj să o mai ducă un an după această ultimă vizită.

Slujba a fost o rugă dar și o ocazie. A fost o rugă pentru cei plecați, dar și o ocazie a revederii. Nu a fost deloc deranjant că oamenii au tot vorbit. Erau ne vorbiți de multă vreme, iar Biserica și-a plecat urechea să le mai audă spusele. Unii s-au botezat, poate s-au cununat aici, dar asta a fost de multă. Acum doar prohodirile mai fac parte din activitatea ei. De aceea, nu a fost deloc deranjant că cei prezenți au tot murmurat, în timp ce stăteau umăr la umăr, ca parte a unei comunități ce nu a putut fi distrusă de distanțe și ani.

Pomenirea acesta a morților de ziua hramului la Băiești este veche. Străbunica mea, Steliana, năsută într-o casă care parcă stătea de veghe la intrarea pe ulița Bisericii, în ziua în care a murit, ca o prevestire, nu a uitat să-și trimită ginerele cu panerul la Băiești. Avea părinții aici și nu-i putea lăsa singuri de hram. Era în 1987. Și … tradiția continuă, iar satul, cu toate necazurile lui nu se lasă dus de tot. Omenii se întorc, se adună în jurul Bisericii, vorbesc despre părinții și frații lor și dau viață unui loc pitoresc, pentru care însă istoria se pare că nu mai vrea să deschidă file.

A se vedea și : https://paulnegoita.ro/2019/11/26/ion-baiesu-si-ciomagul/

https://paulnegoita.ro/2019/11/26/1001-povesti-despre-buzau-tristetea-unei-biserici/

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și