Noutate şi tradiţie legislativă în actuala Lege a cultelor

Noutate şi tradiţie legislativă în actuala Lege a cultelor

În contextul apropiate integrări europene, la finele anului 2006, un pachet important de legi a fost votat de Parlamentul României. Printre acestea a fost adoptată şi Legea nr. 489 denumită Legea privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor[1] – un act normativ care a „făcut istorie în proiect”, o lege care întârzia să se nască, spaţiul românesc suferind de un vide legislativ sub acest aspect, deoarece decretul 177 din anul 1948, devenit mai târziu lege, deşi în mod formal era în vigoare, în realitate căzuse în desuetudine şi devenise inaplicabil.

 

Aspecte tehnico – juridice privitoare la Legea organică a cultelor

Norma juridică este regula de comportare impusă membrilor societăţii de autorităţile publice recunoscute şi pentru respectarea căreia la nevoie se apelează la forţa statală de constrângere[2]. În sistemul juridic al fiecărei ţări există o ierarhizare a normelor juridice, o încadrare a lor într-un cadru constituţional bine determinat şi o acomodare la legislaţia internaţională. Toate actele normative alcătuiesc legislaţia unei ţări şi sistemul legislativ al acesteia, sistem ce permite schimbări şi readaptări la condiţiile sociale în permanentă schimbare.

Concepţia moderă asupra sistemului legislativ acordă o întâietate deosebită legii[3] care privită lato sensu include şi alte norme ale legislaţiei de stat: legi adoptate de parlament, decrete emise de preşedinte, hotărâri şi ordonanţe emise de guvern, ordine emise de ministere, hotărâri emise de consiliile locale, ordine emise de prefect, dispoziţii emise de primari.

Deşi toate aceste acte normative poartă denumire generică lege, între ele există o diferenţă creată de provenienţa de la una din cele două puteri ale statului: legislativă şi executivă.

Între aceste tipuri de acte normative există o întâietate ierarhică. Supremaţia o deţine legea adoptată de Parlament după o anumită procedură, fie în camere separate, fie în camere reunite sau în plen. Toate celelalte acte normative sunt emise de autorităţile respective în conformitate cu legea[4].

În actualul sistem legislativ românesc, legea, stricto sensu, nu poate emana decât de la Parlament, reglementând cele mai importante relaţii sociale,[5] sub forma a trei tipuri de legi: legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.

Conform articolului 72 alin. 2-3 din actuala Constituţie a României, legile constituţionale privesc revizuirea Constituţiei; legile organice reglementează: sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea partidelor politice, organizarea şi desfăşurarea referendumului; organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă; infracţiuni, pedepse şi regimul executări acestora; acordarea amnistiei sau a graţierii colective; organizarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; statutul funcţionarilor publici; contenciosul administrativ; regimul juridic al proprietăţii şi al moştenirii; regimul general privind raporturile de muncă; sindicatele şi protecţia socială; organizarea învăţământului, regimul general al cultelor; organizarea administraţiei locale a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; modul de stabilire a zonei economice exclusive; celelalte domenii în care Constituţia prevede adoptarea de legi organice.

 

Legea cultelor ˝actul constituţional˝al vieţii religioase româneşti   

 

Legea organică privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor este al treilea act normativ de acest gen menit să aibă caracter reglator în spaţiul românesc. Actualul act normativ a fost precedat de Legea pentru regimul general al cultelor din 22 aprilie 1928 [6] şi de Decret nr. 177 pentru regimul general al cultelor religioase din 4 august 1948[7]  devenit mai târziu lege a cultelor.

Actuala Lege a cultelor este structurată din punct de vedere tehnico juridic în două părţi: dispoziţiile generale şi dispoziţiile tranzitorii finale, împărţite în IV capitole şi 51 de articole.

Capitolul I al Legii este structurat în cadrul unui număr de 6 articole ale legii au următorul conţinut:

Art. 1– (1) Statul român respectă şi  garantează dreptul fundamental la libertate de gândire, de conştiinţă şi religioasă al oricărei persoane de pe teritoriul României, potrivit Constituţiei şi tratatelor internaţionale la care România este parte.
(2) Nimeni nu poate fi împiedicat sau constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrară convingerilor sale, şi nici nu poate fi supus vreunei discriminări, urmărit sau pus într-o situaţie de inferioritate pentru credinţa, apartenenţa sau neapartenenţa sa la o grupare, asociaţie religioasă sau un cult ori pentru exercitarea, în condiţiile prevăzute de lege, a libertăţii religioase.
Art. 2. – (1) Libertatea  religioasă  cuprinde dreptul oricărei  persoane   de a avea sau  de a adopta o  religie,  de a şi-o manifesta  în mod  individual sau  colectiv,  în public sau  în particular,  prin practicile şi  ritualurile specifice  cultului,  inclusiv prin educaţie  religioasă,  precum şi  libertatea  de a-şi  păstra  sau schimba  credinţa religioasă.
(2) Libertatea de a-şi manifesta credinţa religioasă nu poate face obiectul altor restrângeri decât al celor care sunt prevăzute de lege şi constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Cele două articole ale legii au ca fundament primele două paragrafe ale art. 29 din Constituţiei României:

1. Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi liberarea credinţei religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrară convingerilor sale.
2. Libertatea conştiinţei este garantată, ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.

La rândul său, textul constituţional este fundamentat pe art. 18 şi 19 din Declaraţia universală a drepturilor omului[8]:

˝Orice om are libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie, acest drept include libertatea de a-şi manifesta religia, sau convingerea, singur, sau împreună cu alţii, atât în mod public cât şi privat, prin învăţătură, practici religioase cult şi împlinirea riturilor.

Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie, acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiuni, din afară, precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei, prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat.˝

Din textele de lege se poate desprinde înţelesul a două sintagme juridice ˝libertatea de conştiinţă˝ şi ˝libertatea religioasă¨, precum şi imposibilitatea îngrădirii lor.

Pentru doctrina juridică libertatea de conştiinţă este premiza tuturor libertăţilor. Prin libertatea de conştiinţă se înţelege dreptul cetăţenilor de a avea şi de a-şi exprima public o anumită concepţie despre lume şi viaţă. În libertatea de conştiinţă se include dreptul de a împărtăşi sau nu o credinţă religioasă[9] sau de a aparţine unui cult religios; de a îndeplini un ritual cerut de acea credinţă, precum şi dreptul cultelor, ca în condiţiile legii, să se organizeze, să-şi desfăşoare ritualul şi să-şi pregătească personalul cultului prin forme proprii de învăţământ.

Aşa cum se poate constata libertatea de conştiinţă şi libertatea religioasă se intersectează, fără însă a se suprapune cu exactitate. Dacă libertăţii de conştiinţă nu i se pot impune restricţii, oricât de mult s-ar încerca, libertatea religioasă este circumscrisă într-un cadru legal, în manifestările ei externe.

Conceptul de libertate religioasă  impune o egalitate de tratament tuturor cultelor în faţa suveranităţii statale şi egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii şi în viaţa socială  fără deosebire de religie. Aşadar, actualul text al legii cultelor, priveşte concepţia juridică internaţională de ˝libertate religioasă˝ prin prisma doctrinei despre drepturile omului[10]. acomodându-le, aşa cum reiese din articolele urătoare  la sistemul legislativ românesc, la condiţiile materiale şi spirituale din ţară[11], deoarece rezonanţa acestor principii în spaţiul românesc este alta faţă de ţara de provenienţă, S.U.A[12] , unde constituie o ipoteză de convieţuire religioasă şi socială[13] .

Tot în cadrul principiilor generale se înscrie şi art. 3 al Legii, având următorul conţinut: (1) Părinţii sau tutorii au dreptul exclusiv de a opta pentru educaţia religioasă a copiilor minori, conform propriilor convingeri.
(2) Religia copilului care a împlinit vârsta de 14 ani nu poate fi schimbată fără consimţământul acestuia; copilul care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să-şi aleagă singur religia.
 Cum este firesc articolul are fundament constituţional. Ultimul alineat al art. 29 din Constituţie reglementează dreptul părinţilor şi al tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.

Prevederile sunt absolut fireşti, ţinând cont de înrâurirea pe care o are educaţia părinţilor asupra copiilor. Această reglementare respectă tradiţia legislativă românească în domeniu, însă ar mai putea fi nuanţată, mai ales în ceea ce priveşte acţiunea tutorelui.

Codul familiei defineşte două forme de protecţie a minorului în cazuri speciale, curatela[14] şi tutela. Tutela fiind temporară (art. 139 Codul Familiei), tutorele fiind instituit până la dobândirea deplinei capacităţi a minorului, exercită o influenţă asupra acestuia ocupându-se şi de educaţia lui religioasă. Textul constituţional admite chiar schimbarea religiei copilului în funcţie de cea a tutorilor.

Deşi este acceptabil că tutorele nu poate acorda altă educaţie religioasă decât cea a cultului din care face parte, ar trebui să se facă distincţie între tutela exercitată de o persoană fizică şi una exercitată de o instituţie de binefacere. Copiii aflaţi în asemenea instituţii ar trebui să nu-şi poată schimba religia şi să beneficieze de asistenţă religioasă din partea unui deservent al cultului din care face parte.

Alineatul 2 al acestui articol aduce o noutate în plan legislativ – posibilitatea unei persoane de a-şi schimba religia la 14 ani cu acordul părinţilor şi la 16 ani prin voinţă proprie.

Acest alineat este inspirat de legislaţia civilă care acordă posibilitatea ca la vârsta de 14 ani o persoană să dobândească capacitate de exerciţiu restrânsă, însă numai pentru „acte mărunte”[15]Considerând că religia nu este un astfel de act, ar fi fost potrivit ca limita de vârstă să fie 18 ani, moment în care o persoană capacitate de exerciţiu deplină.[16]

Articolul. 4. al legii cultelor are următorul conţinut – Orice persoană, cult, asociaţie religioasă sau grupare religioasă din România este liberă de a stabili şi menţine relaţii ecumenice şi frăţeşti cu alte persoane, culte sau  grupări  religioase şi cu organizaţiile inter-creştine şi inter-religioase, la nivel naţional şi internaţional.
Acest articol se deosebeşte de practica şi prevederile legislaţiei anterioare care îngrădeau relaţiile cultelor din România cu anumite organizaţii din afara ţării, fără a opri însă participarea reprezentanţilor cultelor recunoscute în cadrul diverselor organizaţii ecumenice europene şi mondiale[17]

Art. 5. – (1) Orice persoană are dreptul să îşi manifeste credinţa religioasă în mod colectiv, conform propriilor convingeri şi prevederilor prezentei legi, atât în structuri religioase cu personalitate juridică, cât şi în structuri fără personalitate juridică.
(2) Structurile religioase cu personalitate juridică reglementate de prezenta lege sunt cultele şi asociaţiile religioase, iar structurile fără personalitate juridică sunt grupările religioase.
(3) Comunităţile religioase îşi aleg în mod liber structura asociaţională în care îşi manifestă credinţa religioasă: cult, asociaţie religioasă sau grup religios, în condiţiile prezentei legi.
(4) În activitatea lor, cultele, asociaţiile religioase şi grupările religioase au obligaţia să respecte Constituţia şi legile ţării şi să nu aducă atingere securităţii publice, ordinii, sănătăţii şi moralei publice, precum şi drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
(5) Este interzisă prelucrarea datelor cu caracter personal legate de convingerile religioase sau de apartenenţa la  culte, cu excepţia desfăşurării lucrărilor de  recensământ  naţional aprobat prin lege sau în situaţia în care persoana vizată şi-a dat, în mod expres, consimţământul pentru aceasta.
(6) Este interzisă obligarea persoanelor să îşi menţioneze religia, în orice relaţie cu autorităţile publice sau cu persoanele juridice de drept privat.
Articolul 5 al Legii în concordanţă cu principiul « libertăţii de religie » acordă fiecărei persoane dreptul de a-şi manifesta religia în cadrul diferitelor organizaţii cu personalitate juridică şi fără personalitate juridică. Limita manifestărilor religioase o constituie legile ţării, libertăţile fundamentale ale omului şi morala publică. Alin. 5 al acestui articol, în conformitate cu legislaţia ţării privitoare la protecţia datelor personale,   creează pentru apartenenţa religioasă acelaşi statut, considerând declarare apartenenţei religioase dreptul exclusiv al persoanei.

Deficienţa acestui paragraf constă în faptul că nu acordă în mod expres cultelor posibilitatea de a da mărturie dacă o persoană este sau nu membră a unui cult, mai cu seamă că în diverse ocazii, din sentimente meschine, sunt persoane care declară în mod fals că aparţin unui cult.

        

Art. 6. – (1) Gruparea religioasă este forma de asociere fără personalitate juridică a unor persoane fizice care, fără nici o procedură prealabilă şi în mod liber, adoptă, împărtăşesc şi practică o credinţă religioasă.
(2) Asociaţia religioasă este persoana juridică de drept privat, constituită în condiţiile prezentei legi, formată din persoane fizice care adoptă, împărtăşesc şi practică aceeaşi credinţă religioasă.
(3) O asociaţie religioasă poate deveni cult în condiţiile prezentei legi

Acest articol defineşte termenul de grupare religioasă ca fiind o asociere fără personalitate juridică şi redă statutul de drept privat al asociaţiilor religioase, statut creat de notorietatea şi impactul redus asupra vieţii religioase al unei asociaţii. Numai cultele sunt recunoscute ca fiind persoane juridice de interes public.

Capitolul II al legii este structurat pe 5 secţiuni ( Relaţiile dintre stat şi culte, art. 7 – 16;Recunoaşterea calităţii de cult – art.17 – 22; Personalul cultelor – art. 23 – 26;Patrimoniul cultelor art. 27 – 31;Învăţământul organizat de culte – art.37 -39[18])    Prima secţiune abordează chestiunea relaţiei Biserică – Stat:

Art. 7. – (1) Statul român recunoaşte cultelor rolul spiritual, educaţional, social-caritabil, cultural şi de parteneriat  social, precum şi statutul lor de factori ai păcii sociale.
(2) Statul român recunoaşte rolul important al Bisericii Ortodoxe Române şi al celorlalte biserici şi culte recunoscute în istoria naţională a României şi în viaţa societăţii româneşti.

Articolul are o importanţă deosebită deoarece menţionează faptul că statul recunoaşte valorile religioase, iar aceste valori stau la baza relaţiei dintre Biserică şi Stat în spaţiul românesc.

În al doilea paragraf legiuitorul face referire strictă la Biserica Ortodoxă, referire firească având în vedere rolul social şi istoric pe care – l are. Aceste menţionări au făcut obiectul unor dezbateri şi contestări  aprinse deoarece cultele minoritare sau cultele absente din istoria ţării nu pot beneficia de o asemenea apreciere. Practic prin acest articol s-a definit în mod practic termenul de „biserică naţională”, sintagmă contestă vehement însă fără fundament deoarece se bazează pe o realitate. Această titulatură nu era menită să creeze efecte juridice şi este doar recunoaştere a importanţei ce o are Biserica Ortodoxă Română pentru naţiunea română.

Principiul canonic al autonomiei externe nu permitea Bisericii Ortodoxe să devină „Biserică de stat” aşa cum au considerat contestatarii acestei formulări. Formularea, în sine, se poate regăsi şi în legislaţia altor ţări europene (Danemarca, Grecia, Anglia Spania, Portugalia) şi are rădăcini şi în tradiţia legislativă românească[19].

 

Art. 8. – (1)Cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează şi funcţionează în baza prevederilor constituţionale şi ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice.

Acest articol poate fi secţionat în două părţi distincte. În prima parte legiferează statutul de persoane juridice. Pentru a lua fiinţă o persoană juridică trebuie să îndeplinească cumulativ trei condiţii: să aibă o organizaţie de sine stătătoare; să deţină un patrimoniu propriu; să aibă un scop propriu, determinat şi în acord cu interesul general obştesc[20].

Fără a se confunda cu celelalte organizaţii, deoarece în conţinutul  noţiunii de cult intră ca elemente componente şi alte caracteristici : o mărturisire de credinţă, un ceremonial religios adecvat, o organizaţie social-juridică corespunzătoare credinţei religioase şi exteriorizării ei ceremoniale, un scop religios şi mijloace corespunzătoare acestui scop, cultele religioase sunt persoane juridice. Statutul de persoană juridică sau persoană morală a fost consfinţit în perioada interbelică, în Legea cultelor din 1928[21].

În  prima parte a articolului cultele sunt definite ca persoane de « utilitate publică ». Formularea, existentă şi în legislaţia anterioară[22], redă statutul aparte al cultelor în societatea românească. Nu sunt instituţii publice[23], aşa cum sunt instituţiile statului şi nici instituţii de drept privat aşa cum sunt toate celelalte societăţi, inclusiv asociaţiile religioase[24], ci instituţii de utilitate publică.[25]

A doua parte a articolului face referire la modul autonom în care cultele religioase îşi desfăşoară activitatea, fiind obligate, aşa cum este firesc să respecte legile statului.

Prevederile art. 8 sunt consonanţă cu patru principii canonice fundamentale de organizare a Bisericii Ortodoxe Române : principiul loialităţii faţă de stat[26], principiu nomocanonic sau pravilnic[27], principiul etnic[28] şi principiul autonomiei externe bisericeşti[29].

Articolul face referire şi la faptul că actorii vieţii religioase îşi desfăşoară activitatea  potrivit propriilor statute sau coduri canonice. Această precizare a legii este importantă deoarece include în dreptul public reglementările interne ale cultelor religioase, prin dreptul public înţelegând totalitatea normelor de drept, care asigură şi reglementează relaţiile obşteşti, ale societăţii şi ale statului. Prin recunoaşterea regulamentelor interne ale cultelor religioase ca parte a dreptului public prevederile lor sunt opozabile erga omnes.

Art. 9. – (1) În România nu există religie de stat; statul este neutru faţă de orice credinţă religioasă sau ideologie atee.

Articolul 9 reglementează relaţia dintre cultele religioase şi Stat, Statul asumându-şi statutul de neutralitate.  Articolul se pronunţă pentru neutralitate ş-i nu pentru separaţie.

Nici un text de lege nu s-a pronunţat în mod expres pentru separarea vieţii religioase de cea civilă, în spaţiul românesc[30]. De fapt o asemenea separaţie nu este posibilă. Cetăţeanul nu poate fi incizat şi fracţionat în părţi distincte, el este cetăţean al României şi poate fi membru al unui cult, în egală măsură. Este acceptabilă o separaţie a Bisericii şi Statului, prin separaţia de domenii, şi nu prin negarea calităţii publice a vieţii bisericeşti sau prin dividerea omului în creştin şi cetăţean. În ciuda fragmentării societăţii omeneşti în numeroase structuri şi suprastructuri, organizate în jurul unor valori culturale, economice sau etnice, în lumea noastră modernă este foarte greu să se ignore prezenţa religiei în afacerile publice. Religia nu este o ancilla in ethicis pentru stat  şi nici un muzeu cultural-istoric. Practic mass-media furnizează zilnic exemple care demonstrează faptul că oamenii, instituţiile şi ideile care constituie sfera religiei au o relevanţă continuă şi semnificativă asupra domeniului politic.[31] Schimbările ce au avut loc în lumea noastră sunt departe de a sugera că religia nu este relevantă pentru societatea modernă.

Relaţiile Biserică – Stat, în plan internaţional, pot fi clasificate  în două mari categorii[32]: modelul separaţiei bisericilor faţă de stat şi modelul bisericilor naţionale.

1. Sistemele politice în care statul este separat de biserică presupun : o autonomie totală a bisericilor, reglementări juridice sumare privitoare la viaţa cultelor; asistenţa religioasă nu este obligatorie în diferite instituţii publice ( spitale, armată, azile, şcoală); sprijinul financiar al statului este interzis.

Aceste sisteme se manifestă diferit, căpătând nuanţe poliforme de la un stat la altul:

1. Acomodarea dintre Biserică şi Stat care presupune o neutralitate binevoitoare a statului faţă de religie şi o minimă colaborare.
2. Separatismul rigid care o lipsă totală de colaborare şi îmbracă aspecte discriminatorii, cererile cultelor pentru ajutor fiind considerate ca fiind nefireşti iar clericilor fiindu-le interzis să ocupe funcţii publice.
3. Lipsa de înţelegere a statului pentru problemele cultelor şi pentru nevoia acestora de a beneficia de anumite instrumente juridice.
4. Ostilitatea şi persecuţia vieţii religioase, ideologizată prin teoria separaţiei
5. Sistemele politice ale colaborării dintre Biserică şi stat, sisteme în care Statul declară că nu este separat de Biserică asumându-şi obligaţia de a susţine misiunea Bisericii în instituţiile publice şi sprijină financiar cultele religioase, potrivit principiului proporţionalităţii, salarizând total sau parţial clerul.

Şi acest sistem are mai multe subtipuri:

1. Bisericile de stat, sistem în care una sau mai multe Biserici deţin au monopol asupra problemelor de ordin religios.
2. Biserici dominate, sistem născut din legătura istorică şi naţională dintre o anumită biserică şi statul unde deţine cel mai mare număr de adepţi.
3. Subsistemul cooperării dintre Biserică şi stat în care entitatea suverană cooperează cu bisericile sub diverse forme, bisericile bucurându-se de sprijin financiar.

În Româna s-a optat pentru un sistem echilibrat al neutralităţii atât faţă de culte cât şi faţă de orice ideologie atee. Sintagma „ideologie atee”  este edificatoare pentru atitudinea ateilor militanţi, care au îmbrăcat propriile convingeri în haina „drepturilor omului” şi încearcă limitarea drepturilor religioase invocând laicitatea statului. Laicitatea statului este însă una calmă şi nu presupune atitudine antireligioasă ci neutră. Statul se prezintă ca ne fiind legat de angajamente religioase. Cooperarea sa cu Biserica se limitează la câteva domenii şi se întemeiază pe neamestecul reciproc în treburile proprii fiecăruia.[33]

Motivaţia teoretică pentru care există dorinţa impunerii principiului neutralităţii este aceea că autorităţile de stat nu pot realiza demersuri axiologice în domeniu religiei[34], al cultelor, nu se consideră competente să facă clasificarea acestora în adevărate sau false, ele consideră că numai clericii, teologii, instituţiile specializate ale Bisericii au harul, vocaţia şi competenţa să facă aceste distincţii, iar Statul prin orice reglementare în domeniu ar afecta libertatea religioasă, a celor ce nu sunt cuprinşi în ea.[35]

„Neutralitatea” nu trebuie să plece de la concepţia potrivit căreia viaţa religioasă se autoreglează pe baza unor mecanisme, principii şi procese de natură religioasă şi spirituală, a căror apariţie este posibilă dacă legea şi Statul se limitează doar la protejarea pluralismului şi libertăţii concurenţiale a dominaţiunilor religioase.

„Nutralitatea” nu presupune absenţa statului. Statul, prin instituţiile sale, trebuie să se intereseze de influenţa Bisericilor asupra comportamentului social al cetăţenilor, de lucrarea pe care o desfăşoară pentru crearea premiselor necesare dezvoltării vieţii religioase, spirituale şi morale, de rolul acestei lucrări în realizarea unităţii membrilor societăţii, în afirmarea valorilor şi intereselor generale şi să intervină doar atunci când sunt încălcate linişte publică şi bunele moravuri, precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.[36]

Art. 10. – (1) Cheltuielile pentru întreţinerea cultelor şi desfăşurarea activităţilor lor se vor acoperi, în primul rând, din veniturile proprii ale cultelor, create şi administrate în conformitate cu statutele lor.
(2) Cultele pot stabili contribuţii din partea credincioşilor lor pentru susţinerea activităţilor pe care le desfăşoară.
(3) Statul promovează sprijinul acordat de cetăţeni cultelor prin deduceri din impozitul pe venit şi încurajează sponsorizările către culte, în condiţiile legii.
(4) Statul sprijină, la cerere, prin contribuţii, în raport cu numărul credincioşilor cetăţeni români şi cu nevoile reale de subzistenţă şi activitate, salarizarea personalului clerical şi neclerical aparţinând cultelor recunoscute. Statul sprijină cu contribuţii în cuantum mai mare salarizarea personalului de cult al unităţilor de cult cu venituri reduse, în condiţiile stabilite prin lege.
(5) Nimeni nu poate fi constrâns prin acte administrative sau prin alte metode să contribuie la cheltuielile unui cult religios.
(6) Cultele recunoscute pot beneficia, la cerere, de sprijin material din partea statului, pentru cheltuielile privind funcţionarea unităţilor de cult, pentru reparaţii şi construcţii noi, în raport cu numărul credincioşilor, conform ultimului recensământ, şi cu nevoile reale.
(7) Statul sprijină activitatea cultelor recunoscute şi în calitate de furnizori de servicii sociale.
(8) Autorităţile publice asigură  oricăror persoane, la cerere,  dreptul de a fi consiliat potrivit propriilor convingeri religioase prin înlesnirea asistenţei religioase.

 

Articolul 10 din Lega cultelor face referire la relaţiile financiare ale Statului Român cu cultele religioase. Articol reglementează disponibilitatea Statului pentru a sprijini financiar cultele religioase prin contribuţii directe pentru întreţinerea cultului, construcţii şi reparaţii ale locaşurilor de cult şi în calitatea de furnizori de servicii sociale. Prin mijloace indirecte statul sprijină cultele prin asigurarea cadrului legislativ pentru scutirea de impozitul pe profit[37], încurajarea sponsorizărilor, ect.

Acest articol prevede distribuirea procentuală a sprijinului financiar, dar şi « în funcţie de nevoile reale »[38]. Această ultimă formulare trebuie să primească precizări ulterioare pentru a evita arbitrariul în acţiunea de sprijin financiar. Baza procentuală este stabilită cu ocazia recensămintelor. Principiul proporţionalităţii este firesc deoarece corespunde cuantumului bazei de impozitare.

Unele culte religioase ( cel mai cunoscut caz este al cultului baptist) au protestat împotriva acestor prevederi ale legii, considerând că prin intermediul sprijinului financiar statul anulează sau diminuează autonomia lor. Temerile sunt nejustificate deoarece statul îşi oferă sprijinul, nu-l impune. Statul oferă sprijin financiar la solicitarea cultelor.

În ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă Română, Statul are obligaţii asumate de sprijin încă din timpul secularizării averilor bisericeşti, deoarece unul dintre angajamente a fost aceea de a acorda sprijin financiar pentru acoperirea pagubei rezultate în urma ştirbirii dreptului de proprietate. De această sarcină s-a achitat Statul Român în perioada mult mai târzie. În mai 1874 s-a promulgat Regulamentul pentru mijloacele de întreţinere a clerului pe la bisericile întreţinute de comunele urbane şi rurale, întocmit de Sf. Sinod, prin care se înfiinţau epitropiile bisericeşti, alcătuite din 3 persoane, şi anume: parohul bisericii, un epitrop dintre enoriaşi şi încă unul numit de primărie[39].

Regulamentul pentru mijloacele de întreţinere a clerului pe la bisericile întreţinute de comunele urbane şi rurale a fost în vigoare până la 1893.

Legea clerului mirean şi seminariilor aducea îmbunătăţiri consistente vechilor reglementări.

Legea clerului mirean este cea dintâi reglementare care îi salariza pe preoţi,[40] contribuind la ameliorarea stării lor materiale, împărţindu-i însă în mai multe categorii, după treapta de cultură şi după locul unde se aflau, adică la sate sau la oraşe.

Legea a fost necesară, aşa cum se poate constata din literatura timpului, deoarece dispoziţiile anterioare potrivit cărora pământul Bisericii, veniturile parohiei şi dreptul de a fi învăţători în comune nu au fost respectate,[41] iar preoţii aveau condiţii de trai sub nivel pregătirii lor şi sub importanţa misiunii ce o aveau de îndeplinit.[42]

În perioada interbelică, Legea cultelor din anul 1928 prevedea sprijinul cultelor religioase, însă numai după respectarea unor condiţii precise. Statul nu se implica în aceste activităţi interne, însă nici nu acorda sprijin financiar parohiilor care aveau un număr mai mic de 400 familii în comunele urbane şi 200 în comunele rurale (art. 33).

Când se cerea ˝ajutorul˝ Statului pentru întreţinerea parohiei, înfiinţarea acesteia trebuie admisă şi de Ministerul Cultelor.[43] Dacă nu se cerea sprijin bugetar autoritatea eparhială putea înfiinţa oricâte parohii credea de cuviinţă[44].

Spre deosebire de prevederile legislaţiei interbelice, actuala lege a cultelor, nu îngrădeşte prin mijloace financiare autonomia bisericească, ci prevede sprijinirea în cuantum mai mare a  personalului de cult al unităţilor de cult cu venituri reduse[45].

Chiar şi în perioada comunistă Biserica a primit sprijin financiar de la stat. Sprijinul nu a fost primit din oportunism aşa cum  s-au grăbit să afirme unii critici ai Bisericii Ortodoxe Române[46] căci sumele erau nesemnificative ci era doar o dovadă a statului social pe care –l aveau slujitorii. [47]

Acelaşi articol precizează că Statul completează veniturile cultelor, baza financiară fiind asigurată de resursele interne.

Articolul de lege precizează şi faptul că nimeni nu poate fi constrâns să susţină cheltuielile unui cult religios. Biserica Ortodoxă a folosit permanent contribuţia benevolă a credincioşilor, evitând impunerea unei sume fixe. Această atitudine este una canonică şi biblică în egală măsură[48]

 

Art. 12. – Utilizarea fondurilor băneşti primite de la bugetul de stat sau bugetele locale, precum şi respectarea destinaţiei bunurilor primite în proprietate sau folosinţă de la autorităţile publice locale sau centrale se supun controlului statului.

Această prevedere a legii este firească. Aminteam anterior despre anumite drepturi pe care le poate exercita Statul în relaţiile sale cu cultele religioase – unul dintre acestea este dreptul de control. Acest drept este exercitat în primul rând asupra destinaţiei bunurilor oferite cu titlu gratuit[49] de către stat.

Controlul statului asupra bunurilor oferite cultelor religioase nu este o invenţie a prezentei legi.

Ideea de supraveghere din partea statului asupra chestiunilor bisericeşti întâlnită şi în primele „acte constituţionale româneşti” – Regulamentele Organice[50], au fost concretizată prin apariţia în a nul 1902 a instituţiei denumită Casa Bisericii˝[51].

Legea cultelor din anul 1928 prevedea, de asemenea, posibilitatea controlului asupra întrebuinţării sumelor, pe care le varsă cultelor. Acestea trebuie să ţină în evidenţă conturile de gestiune spre a putea fi cercetate de Ministerul Cultelor, care controla dacă sumele acordate au fost întrebuinţate potrivit destinaţiunii lor şi cu respectarea legii contabilităţii publice (art. 34).

 

Art. 13. – (1) Raporturile dintre culte, precum şi cele dintre asociaţii şi  grupuri religioase se desfăşoară pe baza înţelegerii şi a respectului reciproc.
(2) În România sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de defăimare şi învrăjbire religioasă, precum şi ofensa publică adusă simbolurilor religioase.
(3) Împiedicarea sau tulburarea libertăţii de exercitare a unei activităţi religioase, care se desfăşoară potrivit legii, se pedepseşte conform dispoziţiilor legii penale.

Articolul redat mai sus este foarte important deoarece reglementează relaţiile dintre culte. Reglementarea  este fundamentă pe art. 29, alin. 4 din Constituţie care prevede următoarele: În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.

Numai în urma respectării acestui articol cultele pot deveni factori ai păcii sociale, aşa cum prevede legea.

Experienţa ultimilor 17 ani demonstrează că acest articol ca aceste principii nu este respectat fiind încălcat fie prin mijloace prozelitiste, fie prin promovarea ateismului militant. Metoda propusă şi consecvent aplicată de misionarul creştin ortodox este persuasiunea sau libera convingere şi aderare sau opţiune care nu afectează libertatea de conştiinţă Aceasta exclude de la început atât prozelitismul coercitiv cât şi presiunea malefică a celui fanatic.[52]

În absenţa unor prevederi constituţionale[53] care să dezvolte în mod clar un climat de bună convieţuire Legea cultelor ar fi trebuit să fie mai precisă în abordarea acestei chestiuni, pentru a nu permite ca drumul spre prozelitism şi învrăjbire religioasă rămână deschis. Singurele texte de lege care interzic prozelitismul religios sunt: art. 7 din Legea audio–vizualului [54] care interzice în mod expres sponsorizarea emisiunilor care fac prozelitism religios[55] şi art. 11, alin. 3 din Lega învăţământului[56]  care interzice prozelitismul religios în şcoli. [57]

O prevedere legal exprimată cu mai multă fermitate era foarte utilă menţinerii unui climat de pace confesională şi concorda cu practica juridică internaţională.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului face deosebire între mărturisirea de credinţă creştină şi prozelitismul abuziv, deoarece prima corespunde adevăratei evanghelizări, iar a doua reprezintă coruperea sau deformarea care se opune respectului datorat libertăţii de gândire, de conştiinţă şi de religie.[58]

De aceea, instituţiile abilitate trebuie să-şi asume statutul de organisme reglatoare pentru ca acest articol să nu devină doar un enunţ al unei idei nobile

Se consideră că instituţiile statului nu au dreptul să se implice în prevenirea şi interzicerea prozelitismului până ce se va realiza o definiţie juridică a acestui concept, cu participarea instituţiilor specializate ale statului, ai reprezentanţilor laici şi ai reprezentanţilor subiecţilor instituţionalizaţi ai vieţii religioase. Până acum majoritatea partidelor politice şi oamenilor de ştiinţă din ţările democratice cu excepţia Greciei, au considerat că însăşi încercarea de a defini prozelitismul duce la crearea unor premise favorabile încălcării libertăţii religioase.[59] Şi totuşi Statul trebuie să intervină atunci când apare prozelitismul sectar.[60]

Un alt fenomen combătut de Legea cultelor este ofensa publică adusă simbolurilor religioase. Prevederea este introdusă în textul legii  înainte de adoptarea. Apariţia acestei menţiuni din lege a fost favorizată de scandalul internaţional al caricaturilor lui Mahomed, dar şi de modul aberant în care o grupare minusculă,  din România, negând dreptul cultelor de a se manifesta în spaţiul public a cerut eliminarea simbolurilor religioase.

Legiuitorul român, constatând nevoia clarificării pe viitor a unor situaţii similare a adus această menţiune în textul legii.

Prevederea este importantă deoarece poate asigura pacea socială şi respectul reciproc între cultele religioase şi între cei fără opţiuni religioase şi cultele religioase. Experienţa „scandalului icoanelor”  susţinut de reprezentanţi ai unor organizaţii neguvernamentale, care promovează ateismul militant şi de unii lideri ai cultelor neoproptestante, mai cu seamă adventişti, au dus la introducerea cestei menţiuni în continuarea textului care aminteşte de respectul reciproc care trebuie să existe între cultele religioase.

Ultimul alineat al acestei articol aminteşte caracterul penal al acţiunii de împiedicare sau tulburarea a libertăţii de exercitare a unei activităţi religioase.

Codul Penal protejează prin dispoziţiile sale atât cultul cât şi pe slujitorii lui.[61] Titlul IX din codul mai sus amintit este intitulat: Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii sociale privind convieţuirea socială . În cadrul acestui titlu, la articolul 318, alin. a, este sancţionată împiedicarea libertăţii de cult: Împiedicarea sau tulburarea libertăţii de exercitare a vreunui cult religios, care este organizat şi funcţionează potrivit legii, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă[62].

În urma producerii infracţiunilor amintite în textele de lege mai sus citate instituţiile bisericeşti sau persoanele lezate în dreptul lor au posibilitatea să introducă plângere prealabilă la organele abilitate, în termen de două luni. Plângerea prealabilă este condiţie de pedepsibilitate.

Acest articol, unul dintre cele mai vechi din Codul Penal, inspirat după Codul penal italian[63], interzice manifestări privitoare la convieţuirea socială, a căror dezvoltare este condiţionată de libertatea de exercitare a oricărui cult religios recunoscut de lege. Obectul material al acestei infracţiuni pot fi persoanele sau bunurile destinate cultului iar subiectul activ poate fi orice persoană. Nu interesează mijloacele folosite, însă acţiunea trebuie să privească un cult religios care este organizat şi funcţionează potrivit legii. Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale ca urmare a săvârşirii faptei incriminate. Legea nu are condiţii de loc şi de timp pentru existenţa infracţiunii. Latura subiectivă a acţiunii se caracterizează prin intenţie directă sau indirectă[64]. Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care exerciţiul cultului est împiedicat să înceapă, să continue sau în desfăşurarea lui[65].

Art. 14. – (1) Fiecare cult trebuie să aibă un organism naţional de conducere sau de reprezentare.
(2) Unităţile de cult, inclusiv filialele lor fără personalitate juridică, se înfiinţează şi se organizează de către culte potrivit propriilor statute, regulamente şi coduri canonice.
(3) Înfiinţarea unităţii de cult trebuie să fie comunicată, spre evidenţă, Ministerului Culturii şi Cultelor.
(4) Unităţile de cult nou înfiinţate ca persoane juridice pot solicita şi primi sprijin financiar, în condiţiile legii.
          Acest articol face referi la faptul că fiecare cult, în conformitate cu principiul autonomiei poate înfiinţa unităţi de cult noi, pentru  care poate solicitata sprijinul financiar al statului. Cultele au două obligaţii: prima este aceea de a avea un organism naţional care să relaţioneze cu statul şi a doua de a comunica, spre evidenţă, Ministerului Culturii şi Cultelor, înfiinţarea unei unităţi de cult.

 

Art. 15. – Sigiliile şi ştampilele folosite de către un cult sau de către o unitate locală de cult trebuie să conţină şi denumirea oficială sub care cultul a fost recunoscut, sau iniţialele acestuia.

Aşa cum precizează actualul text de lege denumirea unui cult nu poate fi identică cu a altuia. Pentru a evita confuziile, articolul impune ca ştampilele şi sigiliile fiecărei unităţi de cult să conţină şi denumirea oficială a cultului.

Art. 16. – (1) Cultele recunoscute pot folosi, în desfăşurarea activităţilor lor, orice limbă consideră de cuviinţă. Evidenţa financiar-contabilă se va ţine şi în limba română.
(2) În relaţiile oficiale cu autorităţile statului, cultele recunoscute folosesc limba română.         

        Articolul redat mai sus face referire la posibilitatea ca ritualul liturgic, precum şi comunicarea dintre reprezentaţii cultului şi membrii să se poată realiza în orice limbă. Este obligatorie, însă, folosirea limbii oficiale, în relaţiile cu Statul şi în întocmirea evidenţei financiar  – contabile[66].

Secţiunea a 2 a textului de lege face referire la recunoaşterea calităţi de cult. Modul şi condiţiile  în care un cult poate fi recunoscut de către statul român este redat în articolele 17 – 22.

Art. 17. – (1) Calitatea de cult recunoscut de stat se dobândeşte prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Culturii şi Cultelor, de către asociaţiile religioase care, prin activitatea şi numărul lor de membri, oferă garanţii de durabilitate, stabilitate şi interes public.
(2) Recunoaşterea statutelor şi a codurilor canonice se acordă în măsura în care acestea nu aduc atingere, prin conţinutul lor, securităţii  publice, ordinii, sănătăţii şi moralei publice sau drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Art. 18. – Asociaţia religioasă care solicită  recunoaşterea calităţii de cult va formula o cerere în acest sens la Ministerul Culturii şi Cultelor, însoţită de următoarea documentaţie:
a) dovada că este constituită legal şi funcţionează neîntrerupt pe teritoriul României ca asociaţie religioasă de cel puţin 12 ani;
b) listele originale cuprinzând adeziunile unui număr de membri cetăţeni români cu domiciliul în România cel puţin egal cu 0,1% din populaţia României, conform ultimului recensământ;
c) mărturisirea de credinţă proprie şi statutul de organizare şi funcţionare, care să cuprindă: denumirea cultului, structura sa de organizare centrală şi locală, modul de conducere, administrare şi control, organele de reprezentare, modul de înfiinţare şi desfiinţare a unităţilor de cult, statutul personalului propriu, precum şi prevederile specifice cultului respectiv.
Art. 19. – (1) În termen de 60 de zile de la data depunerii cererii, Ministerul Culturii şi Cultelor înaintează Guvernului documentaţia de recunoaştere a cultului, însoţită de avizul său consultativ, întocmit pe baza documentaţiei depuse.
(2) Dacă documentaţia este incompletă sau statutele conţin prevederi contrare legii, acestea se restituie motivat spre completare sau modificare, iar termenul de soluţionare se prelungeşte corespunzător.
Art. 20. – (1) În termen de 60 de zile de la primirea avizului, Guvernul se pronunţă asupra cererii, prin hotărâre de recunoaştere sau de respingere motivată.
(2) Hotărârea Guvernului se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I şi poate fi atacată în justiţie, conform legii.
(3) În caz de respingere a cererii,  asociaţia religioasă poate solicita reluarea  procedurii de recunoaştere  a calităţii  de cult,  numai  dacă prezintă  dovezi din care  să  rezulte că  au  încetat temeiurile care  au  dus  la  soluţia  de respingere.
(4)  Drepturile şi obligaţiile aferente calităţii de cult recunoscut se pot exercita de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului de recunoaştere a acestuia.
Art. 21. – Guvernul, prin hotărâre, la propunerea Ministerului Culturii şi Cultelor, poate retrage calitatea de cult recunoscut atunci când, prin activitatea sa, cultul aduce atingeri grave securităţii publice, ordinii, sănătăţii sau moralei publice ori drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Art. 22. – (1) Modificarea şi completarea statutelor de organizare şi funcţionare sau codurilor canonice ale cultelor se comunică, spre recunoaştere, Ministerului Culturii şi Cultelor.
(2) Actele administrative emise în temeiul prevederilor prezentei secţiuni, precum şi neemiterea acestora în termenele prevăzute pot fi atacate în justiţie, în condiţiile legii.

Aceste articole stabilesc modul în care o asociaţie religioasă poate dobândi statutul de cult. Condiţiile impuse de lege sunt următoarele: condiţii juridice – funcţionarea anterior ca asociaţie religioase timp de 12 ani, respectarea securităţii  publice, ordinii, sănătăţii şi moralei publice sau drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului; condiţii sociale – garanţii de durabilitate, stabilitate şi interes public; un număr de membrii de 0.1% din populaţia României.

Recunoaşterea este făcută la cerea unei asociaţii care îndeplineşte cumulativ aceste condiţii, solicită acest lucru, are o mărturisire de credinţă şi un statut propriu. Recunoaşterea este făcută de Guvernul României pe baza avizului primit de la Ministerul Culturii şi Cultelor în condiţiile prezentei legi. Conform simetriei actelor juridice, pierderea calităţii de cult este hotărâtă tot de Guvern. Conform anexei la actuala lege cultele recunoscute sunt: BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ; EPISCOPIA ORTODOXĂ SÂRBĂ DE TIMIŞOARA; BISERICA ROMANO- CATOLICĂ ;BISERICA ROMÂNÂ UNITĂ CU ROMA, GRECO-CATOLICĂ[67]; ARHIEPISCOPIA BISERICII ARMENE; BISERICA CREŞTINĂ RUSĂ DE RIT VECHI DIN ROMÂNIA; BISERICA REFORMATĂ DIN ROMÂNIA; BISERICA EVANGHELICĂ C.A. DIN ROMÂNIA; BISERICA EVANGHELICĂ LUTHERANĂ DIN ROMÂNIA; BISERICA UNITARIANĂ DIN TRANSILVANIA; UNIUNEA BISERICILOR CREŞTINE BAPTISTE DIN ROMÂNIA; BISERICA CREŞTINĂ DUPĂ EVANGHELIE DIN ROMÂNIA- UNIUNEA BISERICILOR CREŞTINE DUPĂ EVANGHELIE DIN ROMÂNIA ;BISERICA EVANGHELICĂ ROMÂNĂ; UNIUNEA PENTICOSTALĂ – BISERICA LUI DUMNEZEU APOSTOLICĂ DIN ROMÂNIA ;BISERICA CREŞTINĂ ADVENTISTĂ DE ZIUA A ŞAPTEA DIN ROMÂNIA ;FEDERAŢIA COMUNITĂŢILOR EVREIEŞTI DIN  ROMÂNIA; CULTUL MUSULMAN;ORGANIZAŢIA RELIGIOASĂ MARTORII LUI IEHOVA[68]                                                                                Reglementările privitoare la procedura de recunoaştere a cultelor religioase au fost aspru criticate de reprezentanţii unor grupări religioase sau antireligioase mici. Criticile sunt nefondate deoarece un stat trebuie să abordeze în mod serios chestiunea vieţii religioase. Statul român acordă libertate de manifestare, în condiţiile legii tuturor cetăţenilor, însă pentru a se constitui într-un cult, pentru a primi sprijinul statului relevanţa socială este obligatorie. Articolul nu restrânge libertatea de religie ci creează cadrul instituţional pentru dezvoltarea unei vieţi religioase normale. Aceste prevederi legale respectă filonul tradiţional al legislaţiei româneşti[69]. Conform legii cultelor din 1928 cultele puteau fi recunoscute în Stat, dacă mărturisirea de credinţă şi principiile lor religios – morale nu erau potrivnice ordini publice, bunelor moravuri şi legilor tării. Pentru obţinerea recunoaşterii aveau obligaţia să prezinte Ministerului Cultelor un statut, cuprinzând mărturisirea de credinţă, principiile religioas-morale şi sistemul de organizare, conducere şi administrare. Acestea erau examinate de Ministerul Cultelor, care le supunea aprobării Corpurilor legiuitoare. Legea interbelică crea şi în cadrul cultelor două categorii distincte : cultele istorice şi cultele noi.Cultelor istorice nu li s-a cerut pentru recunoaşterea, mărturisirea de credinţă şi nici expunerea principiilor lor morale. Ele erau deja cunoscute, iar îndelungatul trecut al acestor culte constituia o garanţie de concordanţă a principiilor lor cu scopurile superioare urmărite de Stat.                                      Cultele noi recunoscute aveau o capacitate juridică limitată: Nu puteau dobândi decât imobilele şi bunurile necesare pentru serviciul divin (case de rugăciuni), locuinţe pentru slujitori şi cimitire.[70]

În perioada interbelică, în România erau recunoscute 9 culte religioase. Pe lângă Cultul Ortodox, a cărui organizare se stabilea prin lege, mai existau următoarele culte recunoscute de stat: Cultul român – Greco Catolic; Cultul Catolic (de rit latin, Greco-catolic şi armean); Cultul reformat (calvin); Cultul evanghelic luteran; Cultul unitarian; Cultul armeano-georgian; Cultul mozaic; Cultul mahomedan.

Condiţiile de recunoaştere a cultelor nu au fost modificate semnificativ nici prin decretul 177 din anul 1948[71]. Decretul enumără 14 culte religioase, care, pe baza unei mărturisiri de credinţă şi a unui statut propriu, au primit recunoaşterea oficială de funcţionare[72]: Cultul Ortodox; Cultul Catolic; Cultul Armean; Cultul Creştin de Rit Vechi; Cultul Reformat; Cultul Evanghelic de Confesiune Augustană; Cultul Luteran Sinodo Prezbiterian; Cultul Unitarian; Cultul Creştin Baptist; Cultul Creştin după Evanghelie; Cultul Penticostal; Cultul Adventist; Cultul Musulman; Cultul Mozaic.

Textul legii cultelor are prevederi concrete şi despre modul în sunt recunoscute şi funcţionează celelalte structuri religioase: asociaţiile religioase. Capitolul III, articolele: 40 – 48 au următorul conţinut: Art. 40. – (1) Libertatea religioasă se poate exercita şi în cadrul asociaţiilor religioase, care sunt persoane juridice alcătuite din cel puţin 300 de persoane, cetăţeni români sau rezidenţi în România, care se asociază în vederea manifestării unei credinţe religioase.
(2) Asociaţia religioasă dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea în Registrul asociaţiilor religioase, care se instituie la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul.
Art. 41. – (1) Oricare dintre asociaţi, pe baza împuternicirii date de ceilalţi, poate formula o cerere de înscriere a asociaţiei în Registrul asociaţiilor religioase.
(2) Cererea de înscriere va fi însoţită de următoarele documente:
a) actul constitutiv, în formă autentică, în care se vor arăta obligatoriu denumirea asociaţiei religioase, care nu poate fi identică sau asemănătoare cu cea a unui cult sau a altei asociaţii religioase recunoscute, datele de identificare şi semnăturile asociaţilor, sediul, patrimoniul iniţial de cel puţin două salarii brute pe economie alcătuit din aportul în natură sau în bani al asociaţilor, precum şi primele organe de conducere;
b) mărturisirea de credinţă proprie şi statutul asociaţiei religioase, care trebuie să cuprindă: structura sa de organizare centrală şi locală, modul de conducere, administrare şi control, modul de înfiinţare şi desfiinţare a unităţilor locale, drepturile şi obligaţiile membrilor, principalele activităţi pe care asociaţia religioasă înţelege să le desfăşoare, în vederea atingerii scopurilor sale spirituale; alte prevederi specifice asociaţiei religioase respective;
c) actele doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial;
d) avizul consultativ al Ministerului Culturii şi Cultelor;
e) dovada privind disponibilitatea denumirii, eliberată de către Ministerul Justiţiei.
Art. 42. – (1) În termen de 3 zile de la depunerea cererii de înscriere şi a documentelor prevăzute la art.41 alin.(2), judecătorul desemnat de preşedintele instanţei verifică legalitatea acestora şi dispune, prin încheiere, înscrierea asociaţiei în Registrul asociaţiilor religioase.
(2) Odată cu efectuarea înscrierii, încheierea prin care s-a dispus înscrierea se comunică, din oficiu, organului financiar local în a cărui rază teritorială se află sediul asociaţiei religioase, pentru evidenţa fiscală, cu menţionarea numărului de înscriere în Registrul asociaţiilor religioase.
Art. 43. – Asociaţiile religioase pot înfiinţa filiale cu personalitate juridică, în conformitate cu statutele lor, potrivit procedurii prevăzute la art. 41 şi 42.
Art. 44. – (1) Asociaţiile religioase beneficiază de facilităţi fiscale legate de activitatea lor religioasă, în conformitate cu Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.
(2) Asociaţiilor religioase li se aplică în mod corespunzător şi prevederile art.10 alin.(2), art.15, 16 şi 28 din prezenta lege.
Art. 45. – Dizolvarea asociaţiei religioase se pronunţă de instanţa competentă atunci când, prin activitatea sa, asociaţia religioasă aduce atingeri grave securităţii publice, ordinii, sănătăţii sau moralei publice, drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului sau când asociaţia religioasă urmăreşte alt scop decât cel pentru care s-a constituit.
Art. 46. – Prevederile prezentului capitol se completează cu dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.246/2005.
Art. 47. – (1) Asociaţiile existente, constituite în conformitate cu reglementările legale privind asociaţiile şi fundaţiile, care au ca obiect de activitate principal exercitarea unei credinţe religioase, şi care doresc să dobândească statutul de asociaţie religioasă, vor depune la judecătoria unde sunt înregistrate o cerere de transformare a asociaţiei şi de radiere a ei din Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor şi de înregistrare în Registrul asociaţiilor religioase ţinut de grefa aceleiaşi judecătorii, însoţită de documentaţia prevăzută la art.41.
(2) Cererea va fi semnată de organele statutare de conducere ale asociaţiei, arătându-se expres dorinţa transformării asociaţiei iniţiale în asociaţie religioasă.
(3) Judecătorul delegat se va pronunţa atât asupra transformării asociaţiei, cât şi asupra înregistrării asociaţiei religioase, stabilind şi perioada în care asociaţia a avut ca obiect de activitate exercitarea unei credinţe religioase.
(4) Perioada stabilită de instanţă va fi luată în considerare şi se va adăuga perioadei de funcţionare a asociaţiei religioase, în vederea dobândirii calităţii de cult recunoscut.
Art. 48. – (1) În toate cererile şi acţiunile în justiţie privitoare la dobândirea sau pierderea calităţii de asociaţie religioasă,  judecata se face cu  prezenţa procurorului şi  cu  citarea reprezentantului Ministerului Culturii şi Cultelor.
(2) Încheierile sau hotărârile pronunţate de către instanţă în cauzele privitoare la asociaţiile religioase pot fi atacate cu recurs, în termen de 15 zile de la pronunţare, la tribunal.

Un alt aspect important reglementat de actuala lege a cultelor este cel patrimonial, prevăzut în cadrul secţiunii a 4 a în articolele 27 – 31

Secţiunea a 3 a textului de lege face referire la personalul cultelor religioase .:

 Art. 23. – (1) Cultele îşi aleg, numesc, angajează sau revocă personalul potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementări.
(2) Personalul cultelor poate fi sancţionat disciplinar pentru încălcarea principiilor doctrinare sau morale ale cultului, potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementări.
Conform acestor alineate angajarea şi revocarea personalului de cult revine exclusiv cultelor, în conformitate cu autonomia de care dispun, făcând obiectul reglementărilor interne[73].

Alin. 3 are următorul conţinut: Personalul clerical şi cel asimilat al cultelor recunoscute nu poate fi obligat să dezvăluie faptele încredinţate sau de care a luat cunoştinţă în considerarea statutului lor.

În  exerciţiul  misiunii  sale,  slujitorul unui cult, ia  cunoştinţă  de  diferite  realităţi  din  viaţa  socială  sau  domestică.

Din acest motiv nu poate fi chemat ca martor într-un proces al cărui subiect este un membru al cultului şi nu poate divulga secretul profesional. Legile civile au reglementări precise în acest sens. Astfel, art. 79, alin. 1 din Codul de procedură penală stipulează: „Persoana obligată a păstra secretul profesional nu poate fi ascultată ca martor cu privire la faptele şi împrejurările de care a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei…“.[74]

Art. 196  din  Codul  penal  stipulează  următoarele:˝ Divulgarea, fără  drept, a  unor  date,  de  către  acela  căruia  i-au  fost  încredinţate  sau  de  care  a  luat  cunoştinţă  în   virtutea  profesiei ori  a  funcţiei, dacă  fapta  este  de  natură  a  aduce  prejudicii unei  persoane, se pedepseşte  cu închisoare  de  la  3 luni  la  2  ani, sau  cu  amendă.[75]

Sancţiunile legii penale sunt competate în cazul Bisericii Orotodoxe şi cu prevederile canonice şi ale Regulamentului de procedură al instanţelor de judecată. Articolul 28 al acestui regulament sancţionează cu depunerea din treaptă pe cel care violează secretul Spovedaniei.[76]

 

Alin.4 al acestui articol este o noutate în dmeniul vieţii religioase, însă este foarte util. Alineatul prevede următoarele : Exercitarea funcţiei de preot sau orice altă funcţie care presupune exercitarea atribuţiilor de preot fără autorizaţia sau acordul expres dat de structurile religioase, cu  sau fără personalitate juridică, se sancţionează potrivit legii penale.

Sancţiunile penale la care face referire acest text de lege sunt prevăzute în articolul 281 din Codul Penal. Infracţiunea este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la o lună la un an sau cu amendă, în conformitate cu art. 63, alin. c. din Codul Penal.

Ar fi fost utilă şi o sancţionare a portului ilegal de uniformă, sancţiune aplicabilă în funcţie de normele interne ale fiecărui cult.

Articolul. 24. al Legii are următorul conţinut :  (1) Salariaţii şi asiguraţii cultelor ale căror case de pensii sunt integrate în sistemul asigurărilor sociale de stat vor fi supuşi prevederilor legislaţiei privind asigurările sociale de stat.
(2) Salariaţii şi asiguraţii cultelor care dispun de case de pensii sau fonduri de pensii proprii se supun regulamentelor adoptate de către organele de conducere ale cultelor, în conformitate cu statutele acestora şi în acord cu principiile generale ale legislaţiei privind asigurările sociale de stat.
Acest articol consfinţeşte o stare de fapt. În cazul Bisericii Orotodoxe Române, casa de pensii a fost integrată în sistemul asigurărilo socale de stat, iar personalul bisericesc se bucură de aceleaşi drepturi ca toţi ceilaţi contribuabili.

Prin hotărârea Sfântului Sinod nr 607 din 1992 Casa de pensii a Bisericii Ortodoxe Române a fost integrată în sistemul asigurărilor sociale de stat[77], personalul clerical şi neclerical fiind dator la aceleaşi prestaţi şi având aceleaşi beneficii ca şi ceilalţi contribuabili.

Prestaţiile de asigurări sociale ˝reprezintă veniturile de înlocuire pentru pierderea totală sau parţială a veniturilor profesionale, ca urmare a bătrâneţii, invalidităţii, accidentelor, bolilor, natalităţii sau decesului˝ cunoscute sub denumirea de ˝riscuri asigurate˝(art. 7/1 din Legea 19/2000).

Aceste prestaţii se cuvin contribuabililor, corelativ cu obligaţiile privind plata contribuţiilor de asigurări sociale şi se acordă sub formă de pensii, indemnizaţii, ajutoare şi alte tipuri de prestaţii prevăzute de lege[78].

 

Art. 25. – Personalul clerical şi cel asimilat, precum şi personalul monahal aparţinând cultelor recunoscute este scutit de îndeplinirea serviciului militar.

Şi acest articol consfinţeşte o situaţie de fapt. Slujitorii cultelor au fost scutiţi de serviciul militar după 1990[79], iar în momentul actual serviciul militar obligatoriu s-a desfiinţat, deci textul este depăşit.
Art. 26. – (1) Cultele pot avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, conform statutelor şi reglementărilor proprii.
(2) Pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare şi canonice.
(3) Existenţa organelor proprii de judecată nu înlătură aplicarea legislaţiei cu privire la contravenţii şi infracţiuni în sistemul jurisdicţional.

Aşa cum se poate constata din lecturarea art. 26 statul recunoaşte organele proprii de judecată ale cultelor, fără ca judecata acestora să excludă aplicarea legislaţiei de stat. Biserica Ortodoxă a avut permanent instanţe proprii de judecată, instanţe care până la „secularizarea” dreptului din timpul domniei lui Cuza au avut şi sarcini civile.[80] Existenţa unor norme şi instituţii interne pentru judecarea personalului clerical în Biserica Ortodoxă este tradiţională şi necesară deoarece sunt norme interne de morală şi disciplină care scapă vederilor legii civile însă sunt încălcări ale moralei şi disciplinei interne[81].
Art. 27. – (1) Cultele recunoscute şi unităţile lor de cult pot avea şi dobândi, în proprietate sau în administrare, bunuri mobile şi imobile, asupra cărora pot dispune în conformitate cu statutele proprii.
(2) Bunurile sacre, respectiv cele afectate direct şi exclusiv cultului, stabilite conform statutelor proprii în conformitate cu tradiţia şi practicile fiecărui cult, dobândite cu titlu, sunt insesizabile şi imprescriptibile şi pot fi înstrăinate doar în condiţiile statutare specifice fiecărui cult.
(3) Prevederile alin. (2) nu afectează redobândirea bunurilor sacre confiscate în mod abuziv de către stat în perioada 1940-1989, precum şi a celor preluate fără titlu.
Acest articol recunoaşte dreptul de proprietate a cultelor religioase. În perioada comunistă Biserica Ortodoxă Română a suferit cea mai mare ştirbire a dreptului de proprietate din istoria sa, fiind deposedată de bunuri imobile[82] ce le deţinea în proprietate. Aceste bunuri îi erau absolut necesare misiunii sale şi de unele dintre ele nu a fost lipsită nici în veacurile persecuţiilor creştine[83].

Prima lege de expropriere a fost dată la 2 august1948 (Decretul nr. 176) şi consta în trecerea în proprietatea Statului a Bunurilor bisericilor congregaţiilor, comunităţilor sau particularilor, ce au servit pentru funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor de învăţământ general, tehnic sau profesional.

Au urmat apoi exproprierile terenurilor agricole care nu au fost realizate printr-o lege specială.

Terenurile agricole ce aparţineau Bisericii Ortodoxe Române nu au fost expropriate pe baza articolului 10 din constituţia din 1952, ci au fost predate pe baza ordinului patriarhal nr. 334 din 18 martie 1949. De aceea, după 1990 restituirea proprietăţilor bisericeşti nu mai avea nevoie de legi de reîmproprietărire ci de voinţă politică.

Biserica a fost deposedată în perioada comunistă de un număr important de bunuri şi de peste 50.000 ha. teren arabil[84].

După 1989 s-a încercat de către Stat, cu foarte mare reţinere, repararea în parte a prejudiciilor materiale produse instituţiilor bisericeşti[85].

După cum se poate constata, din lista legilor de stat, Biserica a primit unele clădiri şi bunuri de patrimoniu, acolo unde s-a mai putut face restituirea şi unde au existat bunăvoinţă din partea Statului.

În materie de restituiri funciare din 1989 până acum au funcţionat două legi, lega 18/1991[86] şi legea 1/2000[87].

Alin. 2 al acestui articol este foarte important deoarece reafirmă statutul deţinut de bunurile sacre, respectiv cele afectate direct şi exclusiv cultului, stabilite conform statutelor proprii în conformitate cu tradiţia şi practicile fiecărui cult, dobândite cu titlu. Acestea  sunt insesizabile şi imprescriptibile şi pot fi înstrăinate doar în condiţiile statutare specifice fiecărui cult.

În materie de proprietate, Biserica Ortodoxă Română, îşi organizează activitatea în concordanţă cu Regulamentul pentru administrarea averilor bisericeşti, 29 sept. 1950.[88] Regulamentul are 62 de articole şi reglementează administrarea, înstrăinarea sau grevarea bunurilor ce aparţin instituţiilor bisericeşti. În art. 2 al regulamentului se fac precizări privitoare la împărţirea pe categorii a bunurilor bisericeşti.

Acest regulament declară bunurile sacre imprescriptibile, inalienabile şi insesizabile şi acordă dreptul fiecărei instituţii de a le administra prin organe proprii, însă sub supravegherea forurilor ierarhice superioare, în conformitate cu Legea nr. 31/1954.

Legiuirile sunt în concordanţă cu dreptul laic, deoarece izvorul este comun – dreptul roman. Un exemplu concludent este Regulamentul pentru administrarea bunurilor bisericeşti.

Bunurile sacre bisericeşti sunt conform vechii tradiţii juridice inalienabile, insesizabile, imprescriptibile, fiind asimilate ca statut juridic bunurilor din domeniu public.

Prin caracterul inalienabil al dreptului de proprietate, se înţelege că bunurile care fac obiectul său sunt scoase din circuitul civil, deci nu pot fi înstrăinate în mod voluntar, prin acte juridice şi nu pot forma obiectul exproprierii.[89]

Caracterul inalienabil nu permite dezmembrarea dreptului de proprietate prin constituirea drepturilor reale derivate cum ar fi uzul, uzufructul, abitaţia şi servitutea.

Caracterul insesizabil al dreptului de proprietate reglementează faptul că bunurile nu pot fi urmărite de creditori în temeiul unui titlu valabil[90]. Acest caracter juridic împiedică încălcarea pe ocolite, a inalienabilităţii bunurilor, în situaţia în care bunurile ar fi urmărite silit de către creditori, ajungându-se astfel la înstrăinarea acestora pentru acoperirea creanţelor prin preţul obţinut[91].

Dreptul de proprietate asupra acestor bunuri este şi imprescriptibil. Sub aspect extinctiv, constă în faptul că imprescriptibilitatea permite revendicarea bunurilor oricând, iar dreptul la acţiune nu se stinge indiferent cât timp nu a fost exercitat.

Sub aspect achizitiv, imprescriptibilitatea nu permite dobândirea acestor bunuri prin uzucapiune sau posesie de bună credinţă.

Referitor la termenul de prescripţie a celorlalte bunuri bisericeşti, ele sunt reglementate de dreptul comun, adică 30, respectiv 20 de ani[92]. Anterior, bunurile bisericeşti se bucurau de prescripţii privilegiate, în dreptul canonic aplicându-se cel mai adesea termenul de 40 de ani.[93]

Aceste bunuri bisericeşti au avut mereu acest regim juridic, însă aveau termene privilegiate faţă de bunurile publice, existând o perioadă de prescripţie de 100 de ani, mai puţin aplicată în dreptul canonic ortodox şi una de 40 de ani aplicată cu consecvenţă.

O altă chestiune importantă din acest capitol este cea a cimitirelor. Conform art. 28. – (1) Unităţile locale ale cultelor pot avea şi întreţine, singure sau în asociere cu alte culte, cimitire confesionale pentru credincioşii lor. Cimitirele confesionale se administrează potrivit regulamentelor cultului deţinător. Identitatea confesională a cimitirelor istorice este protejată de lege.
(2) În localităţile în care nu există cimitire comunale şi unele culte nu au cimitire proprii, persoanele decedate care aparţineau cultelor respective pot fi înhumate potrivit ritului propriu, în cimitirele existente în funcţiune.
(3) Prevederile alin. (2) nu se aplică cimitirelor aparţinând cultelor mozaic şi musulman.
(4) Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a înfiinţa cimitire comunale şi orăşeneşti în fiecare localitate.
(5) Cimitirele comunale sau orăşeneşti se organizează astfel încât să aibă sectoare corespunzătoare pentru fiecare cult recunoscut, la cererea cultelor ce funcţionează în localitatea respectivă.

Legea recunoaşte posibilitatea existenţei cimitirelor confesionale precum şi obligativitatea autorităţilor locale de pe teritoriul României de a înfiinţa cimitire publice.

Biserica Orotodoxă Română are propriile ei norme, rercunoscute de Statul Român, cuprinse în Regulamentul cimitirelor din 1959[94], norme ce sunt în concordanţă cu actuala Lege a cultelor.

 

Art. 29. – (1) Cultele au dreptul exclusiv de a produce şi valorifica obiectele şi bunurile necesare activităţii de cult, în condiţiile legii.
(2) Utilizarea operelor muzicale în activitatea cultelor recunoscute se face fără plata taxelor către organele de gestiune colectivă a drepturilor de autor.

Articolul 29 în alin. 1 reafirmă monopolul cultelor religioase asupra producerii şi valorificării obiectelor de cult, iar în alin. 2 exceptează cultele de la anumite prevederi ale legii nr. 8[95]din 26 mart. 1996[96] privind dreptul de autor şi drepturile conexe.

Articolul 30 face referire strictă la bunurile bisericeşti sau similare din străinătate, proprietate a statului român sau a cultelor din România, pot constitui obiectul unor acorduri bilaterale semnate de statul român, la solicitarea celor interesaţi.
Dosebit de important pentru relaţiile patrimoniale este articolul 31. Articolul prevede următoarele :

Art. 31. – (1) Bunurile care fac obiectul aporturilor de orice fel – contribuţii, donaţii, succesiuni – precum şi orice alte bunuri intrate în mod legal în patrimoniul unui cult nu pot face obiectul revendicării lor ulterioare.
(2) Persoanele care părăsesc un cult recunoscut nu pot emite pretenţii asupra patrimoniului cultului respectiv.
(3) Disputele patrimoniale dintre cultele recunoscute se soluţionează pe cale amiabilă, iar, în caz contrar, potrivit dreptului comun.
(4) În cazul retragerii calităţii de cult recunoscut potrivit prevederilor prezentei legi sau al dizolvării, destinaţia patrimoniului este cea stabilită prin statutul acestuia.

Alin 1 al acestui articol redă căile prin care cultele pot dobândi un patrimoniu. Patrimoniul cultelor poate fi dobândit prin contribuţii, donaţii, succesiuni – precum şi principiul irevocabilităţii bunurilor oferite unui cult religios, principiu care asigură circuitul civil al bnurilor şi este întărit în articlul următor.

Alineatul 2 este total opus prevederilor anterioare ale Decretului 177 care prevedea următoarele ˝În cazul în care majoritatea sau toţi credincioşii unui cult religios trec la un alt cult religios, patrimoniul unităţilor locale de cult trece în proprietatea cultului religios adoptat. Dacă numărul credincioşilor care trec la un alt cult religios este mai mic de jumătate plus unul, patrimoniul rămâne în proprietatea cultului părăsit, iar credincioşii care au plecat vor fi despăgubiţi în cotă parte˝.

Alineatul 4 stabileşte în mod expres destinaţia patrimoniului în cazul dispariţiei unui cult sau al unei asociaţii religioase.

Articolul 31 stabileşte ca regulă principiu rezolvării problemelor cu caracter patrimonial pe cale amiabilă. Apelul la instanţele de drept comun se face numai după epuizarea primei căi.

Precizarea legii este utilă deoarece ultimii 17 ani ai au marcaţi de neînţelegeri între Biserica Unită şi Biserica Ortodoxă.

Deşi, fiind considerată o neînţelegere ce aduce prejudicii dialogului interconfesional, disputa a fost abordata interbisericesc[97], conflictul a căpătat nuanţe tot mai agresive.

În anii 90 Biserica Română Unită cu Roma pleca de la situaţia de drept creată prin decretul 358/1948. Acest act normativ nu dispunea ci constata desfiinţarea acestui cult. Prin Decretul-Lege nr. 9/1989 nu se dispunea reînfiinţarea persoanei juridice desfiinţate prin decretul abrogat.[98]

Situaţia de fapt era de asemenea schimbată deoarece pe parcursul a 40 de ani s-a făcut transformări sociale, culturale, demografice, administrative şi economice şi au avut loc atâtea modificări în structura psihică a membrilor societăţii, încât este imposibil să se mai reconstituie cu exactitate.[99]

De aceea s-a creat prin Decretul-lege nr. 126 din 1990 (art.3), o comisie de dialog între cele două culte religioase, care stabilea o procedură extrajudiciară pentru redobândirea locaşurilor de cult[100].

Această procedură extrajudiciară a fost adeseori încălcată[101],prin apelarea la instanţele de drept comun sau prin încercarea de a impune rezolvarea diferendului printr-o nouă lege, care urma să uzeze de forţa de constrângere a Statului.[102]

 

Aşa cum este firesc pentru orice text de lege şi textul legii cultelor se încheie cu dispoziţii finale şi tranzitorii. Aceste dispoziţii abrogă textul decretului 177 şi stabilesc principiul conform căruia legea organică a cultelor nu poate fi modificată decât în urma consultării prealabile a cultelor.

Evaluări finale

Aşa cum se poate constata actuala lege a cultelor este bine structurată juridic, reglementează, uneori cu prea multe detalii viaţa religioasă din România şi umple un vid legislativ. Legea are reglementări utile însă unele dintre ele inaplicabile doar pe baza acestui text. Având în vedere aceste aspecte apariţia unui regulament sau a unor norme de aplicare a Legii nr. 489 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor[103]este absolut necesar.

[1] Lega nr.489/2006 a fost publicată în Monitorul oficial ( prescurtat M.Of.) Partea I (prescurtat P I), nr. 11/8.01.2007.

[2] Gheorge I. Mihai, Radu I.Motica, Fundamentele dreptului – optima justitia, Edit. ˝All beak˝, Bucureşti, 1999, p.12.

[3] Alături de lege celelalte izvoare formale ale legii sunt: obiceiul, jurisprudenţa şi doctrina.

[4] Adam Popescu, Teoria dreptului,Edit. Fundaţiei ˝România de mâine˝, Bucureşti, 1998, p.25.

[5] Prof. Univ. Dr. Gheorghe Uglean, Curs de drept constituţional şi instituţii politice, Edit. Proema, Baia Mare, 1997, p.220.

[6] A fost votată în Senat şi Adunarea Deputaţilor în Şedinţa din 6 april. 1928 şi promulgată cu Decretul nr. 1093/1928. A fost publicată în M.Of. nr. 89/22 april. 1928. A se vedea Regulamentul de aplicare a legii din 10 iul. 1928. A se vedea, de asemn’enea, Arhim. I. Scriban, Zarva cea mare. Legea cultelor, în B.O.R., an. XLVI, (1928), nr. 4, p. 359-361; Idem, Spicuiri din cuvântările de la Senat despre Legea cultelor, în B.O.R., an. XLVI, (1928), nr. 5, p. 459-461; Idem, Discursuri la Legea cultelor, în B.O.R., an. XLVI, (1928), nr. 7, p.664.                                                                                                                                      Legea a fost completată cu Instrucţiuni pentru aplicarea art. 45,47,48,49 şi 50 din Legea pentru regimul general al cultelor, 10 iul. 1928, referitoare la procedura de schimbare a cultului, publicate în M.Of. nr.149/10 iul. 1928. A se vedea textul legii însoţit de formularele tipizate ce trebuiau completate cu ocazia  la Chiru C. Costescu, E. Bărbulescu, Colecţiunea de legiuiri bisericeşti şi şcolare adnotate (legi, regulamente, canoane, statute decizii, jurisprudenţe), Tipografia ˝Lupta˝, Bucureşti, 1931, p. 116-137.

Legea a primit unele modificări. A se vedea Legea pentru modificarea unor articole din Legea pentru regimul general al cultelor, 3 aug. 1929 . Legea a fost votată de Adunarea Deputaţilor şi Senat în Şedinţa din 23 şi 27 iul. 1929 şi a fost promulgată prin Decretul nr. 2752/1929, M.Of. nr. 170/3 aug. 1929. Decretul-lege pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din legea pentru regimul general al cultelor, 3 mart. 1940, promulgat prin Înalt Decret Regal (în continuare Î.D.R.) nr. 688/1940, M.Of. P.I, nr. 53/3 mart. 1940.

 

[7] Decretul este emis de Ministerul Cultelor, publicat în M.Of nr. 178/4 august 1948 şi republicat în M.Of. nr. 204/3 Septembrie 1948. Despre una dintre modificările acestui decret A se vedea, Modificările aliniatului 4 al articolului 48 din Legea pentru regimul general al cultelor, în B.O.R., an. LXXIV, (1956), nr. 6-7, p. 625.

[8] Drepturile omului sunt definite astăzi ca fiind ˝acele prerogative conferite de dreptul intern şi recunoscute de dreptul internaţional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea şi statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale şi care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esenţiale şi unor aspiraţii legitime, în contextul economico-social, politic, cultural şi istoric al unei societăţi. A se vedea: Adrian Năstase, Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol, Edit. Institutului român pentru drepturile omului, Bucureşti 1992; C. Jofa, Protecţia drepturilor omului, Edit. Fundaţiei Chemarea, Iaşi 1995, p.16-17. Biserica deşi nu a participat la elaborarea diverselor declaraţii, nu este străină de formarea unei mentalităţi în care să poată apărea asemenea documente. Biserica le acceptă respectând valoarea lor universală, şi utilitate lor pentru omul văzut ca o cunună a creaţiei, deşi din punct de vedere biblic nu se poate vorbi de drepturi ale omului ci de obligaţii şi de iubire jertfelnică. A se vedea: Pr. Conf. Dr. Vasile Răducă, De la drepturile omului la drepturile religioase, în S.T. an. LII (2000), nr. 1-2, p.65; Pr. Dr. Vasile Palade, Drepturile omului – idealuri şi realităţi în lumea modernă, în B.O.R. an. CXV (1997), nr. 7-12, p. 156; Mihai Brânzea, Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului după învăţătura creştină ortodoxă, în S. T. an. XLVI (1994), nr. 1-3, p.114-119; Pr. Dr. C. Coman, Biblia în Biserică, Edit. Bizantină, Bucureşti 1997, p. 37.

[9]  Din punct de vedere ortodox, libertatea de a nu crede, ateismul sau agnosticismul este sancţionat ca şi apostazia. A se vedea art. 8 din Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, în Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, Edit. I.B.M. B.O.R., p. 56.

[10] A se vedea Pr. Paul Iulius Negoiţă, Creştinismul şi drepturile omului – evoluţia istorică a conceptului şi a instituţiei drepturilor omului, în Glasul Adevărului, ( serie nouă), an. XII (2001), nr. 124, p. 95-100.

[11] Despre aplicarea drepturilor omului în funcţie de condiţiile materiale şi spirituale A se vedea I. Fonta, Comisia pentru drepturile omului, despre respectarea drepturilor şi libertăţilor religioase, în B.O.R., an. CIX (1992), nr. 4-6, p. 201-208.

[12] Concepţia monogenistă despre apariţia omului a influenţat istoria gândirii sociale, oamenii având dorinţa primordială a valorificării fondului comun, lucru dificil de realiza datorită diferenţelor pe care le introduc sistemele sociale. Acesta fond comun şi diferenţele aparent inexplicabile dintre membrii unei societăţi, au fost motivele pentru care oamenii au teoretizat şi au cerut drepturi egale pentru toţi. Întâlnim aceste frământări în sistemele filosofiei antice, în sistemele stoice, iusnaturiste greceşti şi romane. O contribuţie însemnată în antichitate, privind ideea că fiinţa umană posedă prin natura sa anumite drepturi au avut-o Platon, Epicur, Aristotel, Cicero, Seneca şi alţii. Epicur ajunge la noţiunea dreptului natural prin generozitatea unor nevoi şi a protecţiei sociale:˝Ceea ce este recunoscut prin experienţă ca folositor pentru nevoile întregii societăţi, fiind socotit un lucru drept, este natural, indiferent dacă acest lucru pare unora drept şi altora nedrept˝. Epicur conchide că :˝dreptatea este aceiaşi pentru toţi˝. Stoicii antici au insistat asupra egalităţii între toţi oamenii prin denunţarea caracterului artificial şi retrograd al graniţelor impuse între popoare, idee care a fundamentat în bună măsură instituţiile marilor imperii. În concepţia filosofilor romani, dreptul natural este un drept comun, universal şi cunoscut la toate popoarele. În concepţia lui Cicero este ˝o lege dreaptă, o raţiune justă potrivit naturii, extinsă asupra tuturor, statornică, veşnică˝. Dreptul natural a jucat un rol progresist şi în Evul Mediu având ca reprezentanţi de seamă pe Grotius, Loeke, Montesquieu, Hobbes, etc. Sub influenţa acestor opinii au apărut şi primele enunţări ale drepturilor omului: Magna Charta(1215); Petiţia pentru drepturi(1628); Habeas corpus act(1679); Bilul drepturilor(1689). Acestea au fost urmate de Declaraţia de independenţă, adoptată de ˝bunul popor din Virginia˝ în anul 1776 şi de Declaraţia franceză din 1789. Pe baza acestor declaraţii a evoluat concepţia despre drepturile omului trecând într-o nouă etapă prin introducerea acestor principii în Constituţiile unor state europene ( Suedia 1809, Spania 1812, Norvegia 1814, Belgia 1830, Sardinia 1848). După primul război mondial mişcarea pentru drepturile omului a început să capete valoare internaţională prin apariţia Ligii Naţiunilor. Importanţa acestui domeniu a crescut, iar perioada actuală este cea mai prolifică în elaborarea de instrumente juridice.

[13] G. Romanato, M. Lombardo, I. P. Culianu, Religie şi putere, Edit. Nemira, p. 14.

[14] Curatela (lat. curare- a îngriji)- este instituţie de drept civil având drept scop ocrotirea juridică a persoanelor fizice aflate în anumite situaţii speciale, prevăzute de lege, care le împiedică să-şi exercite drepturile şi să-şi apere interesele. A se vedea Mircea Costin, Mircea Mureşan, Victor Ursa, Dicţionar de drept civil, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 167.

[15] Prof. univ.dr. Gheorghe Beleiu, Drept civil român, Edit. „Şansa S.R.L., Bcureşti, 1993, p. 286.

[16] Chestiunea schimbării religiei era tratată cu deplină seriozitate în perioada interbelică, aşa cum reiese din Instrucţiunile pentru aplicarea art. 45,47,48,49 şi 50 din Legea pentru regimul general al cultelor din 10 iulie 1928. Conform acestor instrucţiuni nimeni nu se putea înscrie decât la unul dintre cultele recunoscute la momentul respectiv. Puteau trece la alt cult persoanele care aveau vârsta de 18 ani împliniţi. Femeia măritată chiar dacă nu a împlinit 18 ani, puteau trece la un alt cult. Consimţământul soţului nu era necesar.

Nebunii (indiferent dacă erau sau nu puşi sub interdicţie) nu puteau trece de la un cult la altul. Declaraţiile colective de trecere de la un cult la altul sau de părăsire a unui cult nu erau valabile (art. 2). Principala prestaţie ce trebuiau îndeplinite erau următoarele: Declaraţia verbală care trebuia făcută în mod personal înaintea ofiţerului stării civile de la locuinţa persoanei. În momentul declaraţiei respectiva persoană trebuia să fie însoţită de doi martori, rude sau nu, care să confirme hotărârea sa. Ofiţerul stării civile se asigura de identitatea persoanei prin buletinul de înscriere la biroul populaţie s-au prin cunoaşterea personală, iar respectivul trebuia să facă dovada că este major. Ofiţerul stării civile lua act de declaraţia solicitantului care avea obligaţia să arate prenumele şi numele copiilor născuţi în căsătorie dar şi în afara căsătoriei. Aceiaşi declaraţie făcea şi cel ce părăsea un cult fără să treacă la altul. Ofiţerul stării civile încheia un proces verbal care în afara datelor amintite mai sus cuprindea: prenumele, vârsta, profesia şi domiciliul, precum şi referinţele martorilor, care erau membrii ai cultului părăsit. Procesul verbal era semnat de ofiţerul stării civile, de declarant şi de martori. Respectându-se cerinţele de mai sus actele stării civile se puteau face şi în formă autentică, fiind trecute apoi într-un registru special. O altă formalitate ce trebuia îndeplinită în demersul unei persoane de a trece de la un cult la altul consta în încunoştinţarea reprezentantului cultului ce urma să fie părăsit. În termen de 8 zile ofiţerul stării civile trimitea o copie de pe procesul verbal încheiat reprezentantului legal al cultului (preot, pastor, rabin, hogea), căruia declarantul aparţine. Trimiterea se făcea pe cale administrativă şi se menţiona într-un registru special. Dacă ofiţerul stării civile care a primit declaraţia era reprezentant al cultului (Bucovina şi Basarabia până la 1930), atunci declaraţia nu mai era trimisă. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu cei ce deveneau aconfesionali. Trecerea se considera realizată după scurgerea unui termen 30 de zile de la înmânarea procesului verbal făcută reprezentantului cultului ori în cazul amintit mai sus de la data declaraţiei şi dacă nu se revenea asupra hotărârii. După prescrierea termenului ofiţerul stării civile făcea menţiune pe certificatul de naştere despre schimbarea cultului. Menţiunea se făcea şi pe actul de căsătorie în cazul persoanelor căsătorite şi pe certificatele de naştere ale copiilor minori. Se făcea de asemenea menţiune despre cultul la care se făcea trecerea. Următoarea etapă era încunoştinţarea, după expirarea termenului de 30 de zile atât a reprezentantului cultului părăsit cât şi a celui pentru care a optat solicitantul. Despre această schimbare ofiţerul stării civile era obligat să elibereze o dovadă. Aceste instrucţiuni de aplicarea legii fac referire directă şi la religia copiilor (cap. II). Astfel, copii născuţi din căsătorie, urmau cultul părinţilor, dacă ambii părinţi aveau acelaşi cult. Dacă părinţii erau de diferite confesiuni, copii urmau, indiferent de sex, cultul tatălui. Orice convenţie contrară era nulă de drept.

La declararea copilului, tatăl făcea menţiunea direct, sau prin act autentic, cărui cult vrea să aparţină copilul. Dacă tatăl nu era în viaţă acest drept aparţinea mamei. Copilul născut de o mama care nu mai coabita cu soţul său era scris în registrele stării civile ca aparţinând cultului indicat de cel ce făcea declaraţia . Copilul născut în afara căsătoriei urmau religiei mamei, chiar dacă era recunoscut de tată ( art. 2).

Tatăl şi mama care aveau nemulţumiri puteau cere rectificarea actelor (art. 3). Copiii găsiţi fără a se cunoaşte cultul căruia aparţin primeau cultul persoanei care se ocupa cu creşterea lor. Dacă copilul a fost încredinţat unui azil, întreţinută de stat urma cultul ortodox, iar dacă a fost încredinţat unei instituţii confesionale adopta cultul acesteia. Dacă era încredinţat unui azil întreţinut de judeţ îmbrăţişa cultul majorităţii populaţiei din judeţ; aceeaşi prevedere aplicându-se şi cultelor întreţinute de comună. Această determinare era făcută de Ministerul Cultelor şi era obligatorie pentru ofiţerul stării civile (art. 4). Instrucţiunile de aplicare prevăd următoarele în cazul copiilor adoptaţi: când copilul era adoptat de o singură persoană, lua cultul acesteia; în cazul adoptării copilului mai mic de 18 ani de ambii părinţi acesta lua la cererea acestora cultul adoptatorului de acelaşi sex cu el. În cazul în care era adoptat de către o singură persoană un copil ai cărui părinţi erau în viaţă, copilului şi ambilor părinţi li se cerea acordul pentru schimbarea cultului adoptatorului; dacă unul dintre părinţi este în viaţă acordul acestuia este îndestulător (art. 5). Schimbarea cultului se făcea pe baza  actului de adopţie şi prin întocmirea unui proces verbal. Procesul Verbal avea următorul conţinut: Anul 1936 luna iulie 10 zile.

Noi ofiţerul stării civile, al comunei ………, constatăm că astăzi, data mai sus arătată, s-a prezentat înaintea noastră Dl……., profesia …….., personal cunoscut nouă (sau a cărui identitate s-a stabilit cu actul Nr…) şi s-a declarat că e de confesiune catolică şi vrea să treacă la ortodoxie.

Ne-a mai declarat că este născut în oraşul ……., Jud. …….., la data………, că e căsătorit în comuna…….. şi că din căsătorie are 2 copii mai mici de 18 ani, un băiat şi o fată de aceiaşi religie cu el, …………

Declaraţia aceasta a fost făcută de Dl. ……………….. în faţa martorilor…………, (profesia)……….., în etate de ……., şi …………, (profesia)……….în etate de ……..

Pentru care am încheiat acest proces verbal semnat de noi, de declarant şi de martori. A se vedea, Lascar Davidoglu, Repertoriu de formulare juridice, Tipografia  Închisorii ˝Văcăreşti˝, Bucureşti, 1937, p.115-116.

[17] A se vedea: Diac. Prof. Univ. Dr. Petre I David, Ecumenismul factor de stabilitate în lumea de azi,Edit.Gnosis, Bucureşti, 1999.

[18] În prezentul studiu sunt analizate toate articolele cu excepţia art. 32 – 39 care fac referire la învăţământul religios. Aceste articole vor face obiectul unui alt studiu.

[19] Articolele 23 din Constituţia din 1923 şi articolul 19 al Constituţiei din 1938 conţin următorul text: Biserica Ortodoxă Română fiind religia marii majorităţii a românilor, este biserica dominantă în Statul Român iar Biserica Greco-Catolică are întâietate faţă de celelalte culte. La acest text N. Gr. Popescu-Prahova, în lucrarea  Raporturile dintre Stat şi Biserică, apărută Tipografia Uniunii clericilor ortodocşi români din Basarabia la Chişinău în anul 1936, face următorul comentariu :Constituţia mai declară că Biserica Ortodoxă Română, fiind religia mari majorităţi a Românilor, este biserică dominantă în Statul Român, iar cea greco-catolică are întâietate faţă de celelalte culte. Această declaraţia este sterilă şi lipsită de conţinut precum şi de urmări practice.

Privind retrospectiv formula aceasta de Biserică dominantă, formulă îndelung contestată de catolici se poate constata că nu exprima situaţia juridică a Bisericii Ortodoxe, ci exprimă sub o sintagma acceptată cu multă diplomaţie, faptul că este majoritară, constatare ce nu avea nici un rost într-un text constituţional, ce proclama deplina egalitate a tuturor cultelor(p. 270-271.)

 

 

[20] Prof. univ. dr. Gh. Beleiu, op.cit., Edit. ˝Şansa˝, Bucureşti, 1993, p. 351.

[21] Pentru ca să poată în chip legal poseda averi şi să se prezinte în Justiţie pentru apărarea drepturilor lor, legea recunoaşte calitatea de persoană juridică organizaţiilor cultelor istorice, create şi reprezentate în conformitate cu sistemul lor de organizare şi prevăzute în statute: comunităţile, parohiile, protopopiatele, mănăstirile, capitulele, episcopiile, arhiepiscopiile, mitropoliile etc. (art. 11).

În conformitate cu principiile Dreptului public modern, legea nu recunoaşte calitatea de persoană juridică Bisericii romano-catolice în întregimea ei. Totuşi, în chip indirect, Biserica romano‑catolică a obţinut această recunoaştere prin redactarea insidioasă, neobservată de diplomaţii noştri în timpul tratativelor, a art. IX din Concordat, articol ce impunea principiile enunţate de Codex juris canonicii în detrimentul legislaţiei române.

Prin acest articol Biserica romano-catolică şi-a salvat şi proprietatea averilor bisericeşti în cazul când comunităţi sau fracţiuni de comunităţi romano-catolice ar trece la un alt cult. Prin concordat Statul Român recunoaşte Bisericii romano-catolice, în întregimea ei, un ˝dominium eminens˝ asupra averilor bisericeşti, teorie ce, desigur, era favorabilă Bisericii romano-catolice, dar care nu este împărtăşită de toţi canoniştii romano-catolici.

Efectele juridice ale acestei concepţii privitoare la dreptul de proprietate creau un avantaj major Bisericii Romano catolice, deoarece patrimoniul unei comunităţi religioase catolice, chiar dacă toţi credincioşii ei treceau la alt cult, rămânea neâmpărţit timp de 100 de ani, Statul fiind dator să salarizeze în această perioadă personalul deservent,  comunitatea respectivă fiind socotită ca persoană morală patrimonială, a cărei substanţă rezidă în bunuri, iar nu în grupul social care a constituit-o, neglijându-se faptul că scopul creştinismului nu a fost acela de a crea şi a menţine instituţi patrimoniale, fără a ca acestea să fie puse în slujba vieţi religioase.

Biserica ortodoxă, în întregimea ei, fost recunoscută ca persoană juridică mai ales că la momentul respectiv îi lipsea organul permanent, care să o reprezinte.

Legea de organizare a Bisericii Rrtodoxe Române, din 6 Mai 1925, acordase Bisericii Ortodoxe Române, în întregimea ei, calitatea de persoană juridică (art. 27).

Sub influenţa presiunilor romano-catolicilor, care cu prilejul dezbaterii proiectului de lege pentru regimul general al cultelor pretindeau aceeaşi recunoaştere şi pe seama Bisericii romano-catolice, vechiul articol 27 a fost modificat, iar expresia “Biserica întreagă ca atare” a fost înlocuită cu termenul de “Patriarhie”. Prin urmare, Patriarhia, ca parte constitutivă a Bisericii ortodoxe române, devenea persoană juridică.

Acordarea statului de persoană juridică instituţilor bisericeşti, atât prin Statutul Bisericii Orotodoxe Române (art. 27) cât şi prin Legea cultelor (art. 11), corespunde doctrinei canonice[21] şi este în concordanţă cu principiul canonic al autonomiei interne. A se vedea : Prof. Univ. Lazăr Iacob, Personalitate juridică a bisericii, Tipo. Cărţii Bisericeşti, Bucureşti, 1940, p.31-38,  Mitropolit Dr. Nicolae Bălan, Biserica neamului şi drepturile ei (discurs rostit la discuţia generală asupra proiectului de lege a cultelor, în şedinţa de la 27 martie 1928, a Senatului României), Edit. Arhidiecezană, Sibiu, 1928, p.51-52, 78-107.

 

[22] Formularea se regăseşte şi legislaţia anterioară anului 1989. Dispariţia diferenţierilor din sistemul de drept românesc dintre instituţiile de drept public şi  între cele de drept privat, făcute de legea din 1954 şi găsirea altor criterii de diferenţiere a creat nevoia Bisericii de a-şi exprima calitatea sa de persoană de utilitate publică, pentru a nu căpăta un statut intolerat de lege.

[23] În perioada intebelică au fost dezbateri privitare la statutul de funcţionari publici al slujitorilor cultelor. Preoţii nu au fost priviţi pur şi simplu numai ca funcţionari ai statului. Erau doar asimilaţi funcşionarilor publici. O analiză a naturii funcţiei lor ne arată că preoţii nu erau consideraţi ca funcţionari în sens propriu, ci numai în sens impropriu. Ei sunt apostoli în serviciul Bisericii; de la aceasta îşi primesc ei misiunea. Numirea de către stat rămânea fără efect, dacă Biserica nu le acorda, prin hirotonie, dreptul de săvârşi cele sfinte. Pe de altă parte, preoţii nu pot fi revocaţi numai de către puterea civilă. Pentru a fi funcţionar al Statului nu este de ajuns să fie plătit de acesta, sub un titlu oarecare, din bugetul statului; trebuie ca respectivul să primească de la acesta mandatul cel deţine, ceea ce are ca consecinţă dreptul autorităţii civile, care l-a conferit, de a-l revoca în formele determinante de lege.

 

[24] Acelaşi statut a fost conferit şi de legislaţia din perioada 1948 – 1999. A se vedea : Diac. Vintilă Popescu, Libertatea cultelor religioase în România, în O, an. V (1953), nr.1, p. 164-165; Pr. Liviu Stan, Statutul Bisericii Ortodoxe Române, în S.T., an. I (1949), nr. 7-8, p.639-640.

[25] Caracterul de instituţie de utilitate publică este negat de anumiţi membrii ai societăţii civile care invocă faptul că un cult religios nu se adresează decât membrilor săi, nu şi celorlalţi membrii ai societăţii. Argumentaţia este superficială deoarece un cult are porţi deschise pentru toţi membrii societăţii. Plecând de la o asemenea argumentaţie nici spitalele nu ar trebui să fie incluse în categoria instituţiilor de utilitate publică, deoarece nu toţi cetăţenii se îmbolnăvesc.

[26] Acest principiu decurge din respectarea suveranităţii Statului şi se manifestă prin socotirea Statului ca formă de stăpânire pe care a orânduit-o Dumnezeu, prin neamestecul Bisericii în treburile Statului, prin supunerea Bisericii faţă de legile Statului şi, implicit, prin recunoaşterea dreptului de supraveghere şi control din partea autorităţii de stat.

Clerici care încalcă acest principiu săvârşind diferite fapte penale sunt sancţionaţi şi prin cele mai aspre pedepse penale bisericeşti. A se vedea: Mag. Armand Alex. Munteanu, Aplicarea epitimiilor în lumina sfintelor canoane,  în S.T., an. XIII, (1961), nr. 7-8, p. 450-451; Idem, Pedepse aplicate clericilor de către Biserică,în B.O.R., an. LXXIX, (1961), nr. 9-10, p.910. A se vedea şi Pr. Constantin Dron, Canoanele – text şi interpretare, Tipo. Cărţii bisericeşti, Bucureşti, 1932, p.263-266, comentariul la canonul 84 apost. şi can. 31 ap. 34  VI Ec. ; precum şi  canonul can. 18, sin. IV ec. care considera conspiraţia contra Statului ca o crimă de aceeaşi gravitate şi înaintea şi în viaţa religioasă ca şi în cea civilă şi o sancţionează cu aceiaşi severitate cu care o sancţionează statul. Pr. Prof. Liviu Stan, Importanţa canonico-juridică a Sinodului IV ecumenic, în O, an. III (1951), nr. 2-3, p. 457. Din studiul literaturii patristice se poate constata că Biserica se ruga pentru stat chiar şi în perioada persecuţiilor. Pr. Drd. Costică Popa, Principiul loialităţi faţă de stat la apologeţii latini, în XXVII (1975), nr. 1-2, p.52-64; Pr. Răzvan A. Mare, Relaţiile dintre Biserică şi stat la părinţii secolelor I-III, în Almanahul Bisericesc, Edit. Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, Slobozia, 2002, p.89-105 Deşi în general loialitatea faţă de stat este privită ca nefiind condiţionată de nimic există şi alte păreri care consideră că aceasta trebuie să fie condiţionată de ideologia pe care o împărtăşeşte statul respectiv, de atitudinea sa faţă de bunăstarea Bisericii, de modul în care înţelege să traducă în realitate conlucrarea sa cu Biserica pentru binele obştesc, etc. Observarea acestui principiu de către Biserică nu trebuie înţeleasă ca o aservire a Bisericii faţă de interesele Statului. În catolicism este întâlnită asemenea concepţia potrivit căreia trebuie să existe o diferenţiere între guvernările drepte şi nedrepte. Spre exemplu Bonaventura consideră că ˝acela care abuzează de putere merită să piardă suveranitatea.˝ N. Gr. Popescu – Prahova, op. cit.,cit.,p.227.

 

[27] Ca o consacrare a aplicării acestui principiu, art. 4 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române prevede următoarele: ˝Relaţiile Bisericii Ortodoxe Române cu statul se exercită în lumina prevederilor Constituţiei României şi a legilor care reglementează raporturile dintre stat şi cultele religioase legal recunoscute. A se vedea Hotărârea Sfântului Sinod nr. 1058 din 4-5 martie, 2003, apud. Hotărâri ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române referitoare la activitatea bisericească (1986 – 2002), Edit. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2003, p.239.

[28] Biserica, în conformitate canonul 34 apostolic, cu principiul etnic enunţat în canonul 2 al Sinodului II Ecumenic adaptare teritorială, precum şi cu principiul canonic al acomodării teritoriale a circumscripţiilor bisericeşti la împărţirea administrativ politică a statului, lucrează în limitele geografice ale unui stat naţional, aliniindu-se principiilor vieţii sociale şi respectând legile emise de organele abilitate ale entităţii statale, respectând totodată preceptele biblice privitoare la relaţia spiritual – temporal. A se vedea: Pr. Prof. Liviu Stan, Despre autocefalie, în O, an VII (1956), nr. 3, p.386 Pr. prof. dr. Alexandru Stan, Drept bisericesc – împreună cu canoanele apostolice şi ale sinoadelor ecumenic (Text original grec şi traducere nouă)I, Târgovişte, 2002, p. 133. Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Diaspora ortodoxă şi organizarea ei canonică. Problemă pe agenda sfântului şi marelui sinod, R.T. an. VI (1996), nr. 3-4, p. 223. Arhiep. Peter L´Huilier, Dreptul bisericesc la sinoadele ecumenice I-IV ( trad. Pr. Prof. univ. dr. Alexandru I.Stan), Edit. ˝Gnosis˝, Bucureşti, 2000, p. 191-192; Prof. Iorgu Ivan, Etnosul-neamul-,temei divin şi principiu fundamental canonic al autocefaliei bisericeşti,în vol. Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1885-1995), E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1985, p.194-195; Idem, Vechimea şi formele raporturilor Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte biserici Ortodoxe, în G.B., an. XL (1980), nr.10-12, p. 793 – 796.

[29] Statul se deosebeşte esenţial de Biserică. El reprezintă ˝o organizaţie politică prin excelenţă˝, în cadrul căreia a apărut Biserica la un moment dat. Biserica şi Statul fiind diferite prin natura lor, prin scopul şi prin structura lor, relaţia dintre ele are la bază principiul autonomiei bisericeşti, principiu ce dă dreptul Bisericii de a emite legi proprii şi de a restrânge dreptul de control al Statului numai la acţiunea externă a Bisericii.

Statul, admiţând că ˝de internis non judicat praetor˝ îşi limitează controlul său numai la cele externe ale credinţei religioase fără a impieta la cele de natură internă spirituală. Biserica a combătut cu promptitudine intenţia puterii politice de a se implica în chestiuni interne. Mărturie a acestei realităţi stau canoanele 12 al sinodului IV Ecumenic,  30 apostolic şi 3 al sinodului VII ec.: primul dintre canoanele are caracter prohibitiv şi opreşte împărţirea eparhiile numai prin acte ale autorităţii politice, fără de consimţământul sinoadelor bisericeşti. al doilea prevede pedeapsa caterisirii celor ce dobândesc funcţii ecleziastice cu sprijinul autorităţilor politice, iar cel de-al treilea reproduce textul celor două, întărindu-le.[29]  De asemenea, canonul 11 al sinodului de la Sardica interzice apelul la puterea lumească fără acordul întâistătătorului bisericii respective şi sancţionează cu lipsirea celui în cauză de demnitatea avută, iar canonul 12 al sinodului de la Antiohia interzice aducerea disputelor interne bisericeşti înaintea tribunalelor civile. De aici se pot observa că limitele implicării statului în viaţa bisericească, pentru a fi canonic şi legal, nu trebuie contravină principiului autonomiei externe.  Principiu este denumit cu un termen grecesc  ce  înseamnă capacitate de a legifera singur şi de a te conduce după legile tale proprii în toate privinţele, în tot ce se referă la natura ta proprie. Spre exemplu, art. 3 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române fixează poziţia Bisericii Ortodoxe Române în Stat, definindu-i situaţia juridică specifică în raport cu Statul, care precizează că ea este autonomă.

Statul nu trebuie să intervină în viaţa internă Bisericii sau în guvernarea acesteia, în învăţătura credinţei, în viaţa ei liturgică, sau practica duhovniciei etc. nici în general în activitatea instituţiilor duhovniceşti canonice, cu excepţia acelor aspecte în care Biserica acţionează ca o personalitate juridică obligate să intre în relaţie cu Statul, cu legile sale şi cu organele puterii. Biserica aşteaptă de la stat respect faţă de normele sale canonice şi celelalte statute interne.

Dreptul de control al statului se exercită sub trei forme în raport cu care poate fi analizată permanent relaţia Biserică – Stat: jus reformandi; jus inspciendi cavendi; jus advoctiae. Referitor la cele prezentate a se vedea următoarea bibliografie: Pr. Prof. Liviu  Stan, Relaţiile  dintre  Biserică  şi  Stat, în O, an. IV, (1952), nr. 2-4, p.356; Idem, Importanţa canonico-juridică a Sinodului IV ecumenic, în O, an. III (1951), nr. 2-3, p.457. Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. Floca, Prof. Dr. Sorin Joantă, Administraţie bisericească parohială şi  legislaţie, Edit.  Arhiepiscopiei Ortodoxe Române  Sibiu, Sibiu, 2001, p.8; Pr. Prof. Liviu Stan, Despre autonomia bisericească, în S.T., an. X, (1958), nr. 5-6, p. 376; Idem Obârşia autocefaliei şi autonomiei, în MO, an.  XIll ( 1961), nr. 1-4, p. 80-113; Idem, Autocefalia  şi autonomie în Ortodoxia, în MO, an.  XIII (1961), nr. 5-6, p. 278-316; N. Bălan, Chestiunea Bisericească în România şi autonomia Bisericii noastre, Sibiu, 1910; Dr. Stelian Marinescu, Dispoziţiuni canonico-juridice în Pravilioara de la Iaşi din 1784, în G.B an XLI (1982), nr.4-6, p.433; Idem Dispoziţii canonico-juridice în ˝Capete de poruncă˝ din anul 1714, în G.B., an. XXXIV (1975), nr. 1-2, p. 134; Arhid. Prof. Ioan N. Floca, Importanţa şi actualitatea hotărârilor sinodului VII Ecumenic de la Niceea (787), în O, an. XXXIX (1987), nr.4, p.15; Ioan I Ică jr., Germano Marani, Gândirea socială a Bisericii,Edit. Deisis, Sibiu, 2002, p. 194; Pr. Dr. Dumitru Găină, Regimul legal al cultelor religioase din Australia,( Teză de doctorat) Edit. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1995. Legea cultelor din 1928 acordă independenţă subiecţilor vieţii religioase (fără să utilizeze termenul de autonomie) în conducerea afacerilor lor interne, pe care trebuie să le administreze în conformitate cu statutul lor de organizare, aprobat în condiţiile prevăzute de lege (art. 12). A se vedea şi art. 4 din Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române.

 

[30] În perioada interbelică era practicat sistemul ˝parităţii˝. Potrivit acestui principiu, toate cultele recunoscute primeau o protecţie egală. Cultele astfel ocrotite erau egale în faţa legilor, iar adepţii lor se bucură în Stat de acelaşi drepturi civile şi politice.

˝Paritatea˝ este un sistem intermediar între sistemul uniunii celor două puteri şi sistemul separaţiei.

Nu poate fi confundat cu sistemul separaţiei, căci Statul pariterist nu se dezinteresează de chestiunile religioase şi de cult. Sistemul separaţiei Biserică-Stat, dimpotrivă, proclamă libertatea şi independenţa diferitelor comunităţi religioase şi incompetenţa puterii civile faţă de ele.

 

[31] G. Moyser, Politics and religion in the Modern Word, Routledge, London, 1991, p. 17.

[32] Clasificarea este inspirată de cea a fostului secretar de stat pentru culte, Ilie Fonta. A se vedea, Starea actuală şi perspectivele relaţiei Stat – subiecţii instituţionalizaţi ai vieţii religioase, în B.O.R., an. CXV (1997), nr. 7-12, p.222-224. Modul în care diversele tipuri de relaţie Biserică-stat sunt aplicate în diferitele ţări ale lumi poate fi studiat în lucrarea Biserica în Stat a d-lui Radu Preda, p. 102-114; Pr. Prof. Liviu Stan, Biserică şi cult în dreptul internaţional, în O, an. VII (1955), nr.4, p. 574-578.

 

[33] Ioan I Ică jr., Germano Marani, Gândirea socială a Bisericii,Edit. Deisis, Sibiu, 2002, p. 194.

[34] Spre exemplu Consiliu II Vatican consideră că statul este incompetent în materie de religie. A se vedea Jean Claude Eslin, Dumnezeu şi puterea, (trad.Traian Petrache şi Irina Floarea), Edit. Anastasia, Bucureşti 2001, p.321.

[35] Idem, Eliminarea tuturor formelor de intoleranţă şi de discriminare ca urmare a convingerilor sau religiei, în S.T. an. XLIII (1991), nr. 3-6, p.153.

[36] Idem, Starea actuală şi perspectivele relaţiei Stat – subiecţii instituţionalizaţi ai vieţii religioase, în B.O.R. an. CXV (1997), nr. 7-12, p.236-236.

[37] Prima lege privitoare la scutirea de impozit datează de la 31 martie 1885 şi se numeşte Legea pentru scutirea pe impozitul funciar. Articolul 12, alin b şi c face următoarele scutiri de impozit: Încăperile menite pentru exerciţiul osebitelor culte recunoscute cu locurile şi îngrădirile lor cuprinse în îgrăditurile lor, precum şi locuinţele clerului de mir şi ale servitorilor bisericeşti de orice religiune, fără însă a cuprinde în această excepţiune casele ce asemenea feţe ar avea pentru închiriere şi speculaţie. Moşiile şi încăperile ce sunt proprietatea statului, episcopiilor şi seminariilor cu îngrăduirile lor, aşezămintele publice şi de binefacere, încăperile publice de învăţământ, casele judeţene şi comunale, casele de locuinţă şi cancelarie ale puterilor străine…˝A se vedea:C. Hamangiu, Codul civil adnotat cu trimiteri la doctrina franceză şi română şi jurisprudenţa compelctă de la 1898-1925, vol. II, Edit. ˝Universala˝ Alcalay, Bucureşti 1925, vol. II, p. 732. Legea a fost modificată în anii 1893,1901,1902,1903 şi 1906. În legătură cu această lege a se vedea Legea privitoare la impozitul păcurei, 29 martie 1887 art. 2,3; Legea pentru echilibrarea bugetului, 31 martie 1909 şi Legea pentru reducerea impozitului funciar pe imobilele urbane ne închiriate din 7 feb. 1902.

[38] Neclarităţile legii au dus şi în perioada interbelică la unele efecte negative În asemenea condiţii cultele minoritare erau privilegiate. A se vedea, I. Mateiu, Politica bisericească a Statului Românesc, Sibiu, 1931, p. 85. La pag. 80-94 ale aceleiaşi lucrări I. Mateiu dă şi cifrele bugetului pe 1931, din care rezultă nedreptăţirea Bisericii Ortodoxe, pe care Constituţia o declara ˝dominantă˝ în Statul Român.

[39] Acest regulament mai cuprindea reglementări privitoare la: salarizarea clerului; întreţinerea bisericilor; fixarea parohiilor; numirea şi pregătirea clerului de mir; controlul administrativ şi disciplinar în Biserică.

 

[40] Franţa post revoluţionară a fost prima ţară unde preoţii au fost salarizaţi de stat. Aceştia făceau parte din serviciul public asemenea soldaţilor şi magistraţilor; foarte adesea li se dădea denumirea de ofiţeri de morală sau cei ai cultului. N. Gr. Popescu-Prahova, op.cit., p.96.

[41]Chestiunea stării materiale a clerului creştin în genere şi a celui român din Regatul României,în B.O.R., an. XIV, (1891), nr.11, p.785. A se vedea de asemenea Raportul P.S. Pimen, Episcopul Dunării de Jos asupra veniturilor Epitrahilului,în B.O.R., an XXX, (1907-1908), nr. 4, p.395.

[42] P.S. Episcop Silvestru al Huşului pronunţa următoarele cuvinte în plenul Senatului:˝Este adevărat că serviciul preoţesc este spiritual, dar persoana care-l săvârşeşte pe lângă spirit mai are şi corp şi ca atare se hrăneşte cu pâine, cu sare şi altele, şi se îmbracă cu haine ca toţi ceilalţi oameni.

Apoi, D-lor pe un tânăr care are un studiu de 11ani sau 15 ani, cum au absolvenţi de 7 clase seminariale şi ai facultăţii de teologie, poţi să-l înrolezi în cadrul unui serviciu pe care nu-l poate părăsi niciodată fără riscul dispreţului societăţii, fără riscul de a fi numit om de nimic, renegat, căci aşa este numit acel care-şi leapădă preoţia, poţi să-l înrolezi ,zic, fără să aibă o siguranţă de existenţa în cariera sa?”. Discurs pronunţat în şedinţa Senatului de la 17 decembrie 1890 cu ocazia discuţiei adresei de răspuns la mesajul tronului, privitor la ˝îmbunătăţirea soartei Clerului mirean şi votarea în acest scop a legii parohiilor.˝în B.O.R., an. XIV, (1891), nr. 11,p.795.

[43] A se vedea art. 29 din Statutul pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române.

[44] De această prevedere al Legii cultelor din 1928 unele eparhii au abuzat, înfiinţând parohii cu un prea mic număr de credincioşi, care nu puteau să asigure existenţa personalului parohiei şi întreţinerea bisericii respective.

[45] În perioada interbelică Statul îşi rezerva dreptul de a reţine salariile clericilor, care se împotrivesc dispoziţiunilor lui: ˝Ajutoarele vor putea fi retrase sau suspendate de Ministerul Cultelor celor vinovaţi pentru agitaţiuni împotriva ordini şi siguranţei Statului şi pentru violarea dispoziţiunilor acestei legi˝(art. 31). Legea nu spune, dar se poate deduce, că măsura retragerii salariilor nu putea fi luată decât împotriva celor definitiv condamnaţi de tribunalele competente pentru una din cauzele indicate în art. 31. Persoana bisericească acuzată de săvârşirea vreunei crime sau a unui delict putea oricând, în conformitate cu legile în vigoare, să fie suspendată din serviciu cu oprirea salariului până la pronunţarea sentinţei de către tribunalele competente.

 

[46] A se vedea: Olivier Gilet,  Religie şi naţionalism, – ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist (trad. Mariana Petrişor), Edit. Compania, Bucureşti, 2001; Paul Neguţ, Biserica şi Statul – o interogaţie asupra modelului ˝simfoniei˝ bizantine, Edit. Institutului Biblic Emanuel, Oradea, 2000.

 

[47] A se vedea, Î.P.S. Bartolomeu Anania, Amintiri despre Patriarhul Iustinian, în B.O.R., an. CXVI (1998), nr. 1-6, p. 116.

[48] A se vedea: Pr. Prof. Liviu  Stan, Iubeşte  pe  aproapele  tău, în ˝Mitropolia  Olteniei˝, an. I ( 1959), nr. 9-10, p. 549; Iorugu D. Ivan, Bunurile  bisericeşti  în  primele  şase  secole, Bucureşti, 1937, p. 14; Dr. Constantin Preda, Credinţa şi viaţa bisericii primare, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2002.

 

[49] Statul nu face donaţii. Singura formă sub care Statul poate oferi cultelor religioase anumite bunuri este folosinţa gratuită. Despre posibilităţile juridice ale unui asemenea contract a se vedea: Prof. Dr. Francisc Deak, Tratat de drept civil, contracte speciale, Edit. Actami, Bucureşti 1998, p.291-301.

[50] A se vedea: Pr. drd. Traian Valdman, Chestituni privitoare la organizarea şi lucrarea Bisericii în legiuirile Moldovei din prima jumătate a veacului XIX, în M.M.S., an. XLVII (1971), nr. 3-4, p. 190; C.G. Disescu, M.A.Dumitrescu, Drept Constituţional, Edit. Institutului de arte grafice Carol Gobel, Bucureşti, 1905; Andrei Rădulescu, Centenarul Regulamentului Organic al Ţării Româneşti, Bucureşti 1931; Radu Carp, Ioan Stratomir; Laurenţiu Vlad, De la „pravilă” la „constituţie”, Edit.Nemira, Bucreşti,2002

 

[51] Primul conducător al acestei instituţii a fost profesorul Petre Gârboviceanu. A se vedea  Prof. Maria Munteanu-Breasta, Profesorul Petre Gârboviceanu, primul organizator al învăţământului normal şi clerical şi al Cassei Bisericii, în S.T., an. XLII (1990), nr.2, p.121-130.

 

[52] Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Misiune, prozelitism şi normă juridică, în B.O.R. an, CVIII (1990), nr. 5-6, p.55.

[53] Prozelitismul este interzis expres prin lege în Grecia şi Burundi. În Grecia, prozelitismul este interzis prin Legea nr. 1. 363/1934 şi prin Prevederile Constituţiei din 1975.

[54] Publicată în M.Of. nr. 131/29 iun. 1995.

[55] Un articol prohibitiv ar trebui introdus şi în Legea privitoare la adunările publice, publicată în M.Of. nr. 129/25 sept. 1991.

[56] Legea nr. 84/1995, republicată în M.Of. nr. 606/101 dec. 1999.

[57] Acelaşi lucru prevedea şi O.G. nr. 106 privitoare la constituirea clerului militar, 30 aug. 2000, publicată în M.Of. nr. 436/3 sept. 2000.

[58] Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ( trad. Dr. Ionel Olteanu, Coriolan Atanasiu, Irina Patrulius), Edit. Institutului român pentru drepturile omului, Bucureşti, 2001.

[59] Ilie Fonta, Statutul juridic al denominaţiunilor religioase din unele ţări europene. Trăsături ale asociaţiilor şi organizaţiilor religioase, în B.O.R. an. CXV (1997), nr. 1-6, p. 282.

[60] Preocuparea pentru combaterea sectelor este una internaţională. A se vedea Anne Fournier, Catherine Picard, Secte, democraţie şi mondializare, ( trad. Radu şi Rodica Valter), Edit. Gramar, Bucureşti, 2006.

[61] Î.P.S. Antonie Plămădeală, Biserica în mers, Edit. Mitropoliei Ardealului, Sibiu 1999, vol. I, p.87.

[62] A se vedea Codul Penal, Edit. Lumina lex, Bucureşti 1997, p. 160.

[63] A se vedea Codul penal ˝Carol al II lea˝ adnotat, vol. II, Edit. Librăriei Socec & Co. S.A., Bucureşti 1937, p.258.

[64] Gh. Nistoreanu, A. Boroi, I. Molnar, V. Dobrinoiu, I. Pascu, V. Lazăr, Drept penal-partea specială, Edit. Europa Nova, Bucureşti, 1999

[65] O încălcare a acestui articol s-a de lege s-a produs la Buzău, la liceul „Dr. C. Anegelescu”, unde în timpul unui serviciu religios ortodox de binecuvântare a unui corp de clădire, un cadru didactic adventist a tulburat linişte cultului prin acţiuni intenţionate.

[66] Biserica Ortodoxă Română foloseşte limba română articolul ne fiind relevant pentru relaţiile cu Statul. Cu toate acestea articolul este în total acord cu unul dintre principiile fundamentale de organizare şi funcţionare ale Bisericii Ortodoxe – principiul etnic. Despre acest principi a se vedea: Prof. Iorgu Ivan, Etnosul-neamul-,temei divin şi principiu fundamental canonic al autocefaliei bisericeşti,în vol. Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1885-1995), E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1985, p.194-195; Idem, Vechimea şi formele raporturilor Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte biserici Ortodoxe, în G.B., an. XL (1980), nr.10-12, p. 793 – 796. Despre modul cum s-a impus acest principiu în primele veacuri creştine a se vedea: Vechea organizare a Bisericii şi Sinodul I Ecumenic, în S.T., an. XXII (1970), nr. 3-4, p.267-278.

[67] Biserica Greco – catolică a dispărut în perioada comunistă. A se vedea: Decretul nr. 358 pentru stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic, 2 decembrie, 1948. (Decretul este emis de Ministerul Cultelor şi publicat in B. Of., nr. 281/ 2 dec. 1948). Acest decret stabileşte situaţia patrimoniului Biserici Greco Catolice, dându‑i două destinaţii, aşa cum se poate observa din textul celor două articole ale textului: ˝În urma revenirii comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român şi în conformitate cu art. 13 din Decretul nr. 177 din 1948, organizaţiile centrale şi statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, organele, congregaţiunile, protopopiatele, monastirile, fundaţiunile, asociaţiunile, precum şi orice alte instituţii şi organizaţiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista˝ (art. 1).  Averea mobilă şi imobilă aparţinând organizaţiilor şi instituţiilor arătate la art. 1 din prezentul decret, cu excepţia expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat.  O comisie interdepartamentală compusă din delegaţi ai Ministerelor: Cultelor, Finanţelor, Afacerilor Interne, Agriculturii şi Domeniilor şi Învăţământului Public, va hotărî destinaţia acestor averi, putând atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române, sau diferitelor ei părţi (art. 2). A se vede şi revista „Ortodoxia”, an. I, (1948), nr. 4, p.7-133.

Biserica Greco – Catolică a reapărut în anul 1990 între cultele recunoscute în urma  Decretului-lege nr. 126 privind unele masuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică), 24 aprilie 1990 (publicat în M.Of. nr. 132 din 26 noiembrie 1990)

Acest decret lege a fost primul referitor la viaţa religioasă de după schimbările politice din anul 1989. Acest decret –lege are 4 articole cu următorul conţinut:

˝Ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) este recunoscuta oficial.

Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) se organizează şi funcţionează în conformitate cu regimul juridic general al cultelor religioase din România (art.1).

Bunurile preluate de către stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, aflate în prezent în patrimoniul statului, cu excepţia moşiilor, se restituie, în starea lor actuala, Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică). În vederea identificării, inventarierii şi predării acestor bunuri se instituie o comisie formata din reprezentanţi ai statului şi ai Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică), numiţi prin hotărâre a guvernului (art. 2).

Situaţia juridica a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxa Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.(art.3).

În localităţile în care numărul lăcaşurilor de cult este insuficient în raport cu numărul credincioşilor, statul va sprijini construirea de noi lăcaşuri de cult, în care scop va pune la dispoziţia cultelor respective terenul aferent în cazul în care acestea nu dispun de acest teren şi va contribui cu fonduri băneşti la constituirea resurselor financiare necesare.(art.4)

 

 

[68] Recunoaşterea acestui cult a produs nemulţumiri deoarece în unele state europene este interzis. Astfel, în Germania şi Franţa, conform hotărârii Curţilor constituţionale, îşi încheie activitatea legală organizaţiile    Martorii lui Iehova şi Scientologii, limitându-le acestora, pentru totdeauna bucata delicioasă a prodigioasei lor activităţi economice. Paradoxal însă prin ordinul ministrului culturii şi cultelor cu nr. 2657/22.05.2003 a fost recunoscut ca constituit legal Cultul Martorilor lui Iehova. Este un drept dobândit, chiar dacă în momentul de faţă cultul Martorii lui Iehova nu se încadrează în condiţiile legii. Caracterul neretoactivităţii legii nu afectează recunoaşterea acestui cult.

 

[69] Tratamentul acordat acestor trei tipuri de organizare religioasă diferă de la stat la stat. Astfel, unele state acordă un tratament egal cultelor, asociaţiilor şi sectelor, atât pe plan juridic cât şi practic, interzicând ca o biserică să fie declarată biserică oficială de stat. Alte state acordă aceiaşi libertate tuturor însă impun condiţia ca practicarea cultului şi învăţăturile să nu contravină securităţii, ordinii, liniştii publice, moralităţii sau bunelor moravuri. A se vedea Ilie Fonta, Comisia pentru drepturile omului, despre respectarea drepturilor şi libertăţilor religioase, în B.O.R., an. CIX(1992), nr. 4-6, p.201-208.

[70] Art. 23.

[71] Aşa cum aminteam anterior acest decret a de devenit mai târziu lege. Despre diferenţa dintre cele două tipuri de acte normative a se vedea, Virginia Greceanu-Cocoş, Contabilitatea şi legislaţia unităţilor de cult, Edit. Societăţii ˝Adevărul˝ S.A., Bucureşti, 2001, p.34.

[72] O analiză a acestor statute a se vedea la Prof. Iorgu Ivan, Statutele de organizare şi funcţionare ale cultelor religioase din Republica populară Română, în S.T., an. VI,(1952), nr. 2, p.216-240.

[73] Pentru Biserica Ortodoxă a se vedea Regulamentul de procedură al instanţelor de disciplină şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române din 12 ian. 1950, cu toate modificările ulterioare.

[74] Codul de procedură penală, Editura Atlas lex, Bucureşti, 1997, p. 38. Codurile  de  procedură  penală  mai  vechi  aminteau  în  mod  expres  faptul  că  preoţii  nu  erau chemaţi  ca  martori în  chestiuni  ce  ţineau  de desfăşurarea  activităţii   profesionale. Vezi. Codul  de  procedură  penală  a  lui  Carol  al-II-lea (1936)I art. 146-147.

[75] Vezi, Codul  Penal, Edit. Lumina  Lex, Bucureşti  1997, p.106.

[76] Leguirile Bisericii  Ortodoxe  Române, Edit. I.B.M. B.O.R., Bucureşti  1953, p. 59.

[77] Pentru organizarea anterioară a se vedea Regulamentul pentru funcţionarea casei de pensii şi ajutor a Biserici Ortodoxe Române, 15 iun. 1959.

 

[78] Pensiile

Pensia este suma de bani ce se plăteşte lunar asiguraţilor care îşi încetează activitatea datorită atingerii anumitor limite de vârstă şi invalidităţii, pe tot timpul vieţii de la pensionare, copiilor urmaşi până la o anumită vârstă şi soţiei care are calitatea de urmaş, pentru a li se asigura acestora condiţii optime de viaţă. Sistemul public de asigurări sociale acordă mai multe categorii de pensii.

Pensia pentru limita de vârstă se acordă asiguraţilor care îndeplinesc cumulativ, la data pensionării, condiţiile privind:

• vârsta standard de pensionare, care este de 60 de ani pentru femei şi 65 pentru bărbaţi;
• stagiul minim de cotizare realizat în sistemul public, care este de 15 ani, pentru femei şi pentru bărbaţi.

Există vârste şi stagii diferite, prevăzute de lege, pentru condiţii deosebite de muncă, ce influenţează mărimea acestui tip de pensie.

Pensia anticipată se acordă asiguraţilor care au depăşit stagiul complet de cotizare cu cel puţin 10 ani şi solicită pensia anticipată cu cel puţin 5 ani înaintea vârstei standard de pensionare.

Pensia anticipată parţială se acordă asiguraţilor care au realizat stagiile complete de cotizare precum şi cei care au depăşit stagiul complet de cotizare cu până la 10 ani şi solicită pensia anticipată parţială cu reducerea vârstei standard de pensionare cu cel mult 5 ani.

În cazul acestei pensii, la împlinirea vârstei standard de pensionare pensia anticipată parţială devine pensie pentru limită de vârstă prin eliminare dacă au cotizat în perioada de anticipare.

Pensia de invaliditate se acordă asiguraţilor care şi-au pierdut total sau cel puţin ½ din capacitatea de muncă, din cauza:

• accidentelor de muncă definite de lege;
• bolilor profesionale şi tuberculozei;
• bolilor obişnuite, care n-au legătură cu munca;
• accidentele care nu au legătură cu munca.1.5.

Pensia de urmaş se acordă copiilor şi soţului supravieţuitor dacă persoana decedată era pensionară şi îndeplinea condiţiile pentru obţinerea unei pensii.

Copii au dreptul la această pensie până la vârsta de 16 ani sau până la 26 ani dacă îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ organizată potrivit legii.

Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş toată viaţa, dar numai la împlinirea vârstei standard de pensionare dacă durata cotizaţiei a fost de cel puţin 15 ani sau se va diminua cu 6% pentru fiecare an de cotizaţie în plus.

Pensiile de toate categoriile se calculează, stabilesc şi plătesc conform legii, normelor şi regulamentelor CNPAS publicate în Monitorul Oficial.

Indemnizaţiile

Indemnizaţiile de asigurare socială reprezintă sume de bani ce se acordă în cadrul sistemului de asigurări sociale persoanelor asigurate după un stagiu de cotizare de cel puţin 6 luni în ultimele 12 luni anterioare producerii riscului.

Baza de calcul a indemnizaţiilor se determină ca medie a veniturilor lunare din ultimele 6 luni pe baza cărora s-a calculat contribuţia individuală de asigurări sociale în lunile respective. Potrivit prevederilor legislaţiei actuale, în România se acordă indemnizaţii pentru: incapacitate temporară de muncă, maternitate, creşterea copilului şi îngrijirea copilului bolnav.

Indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă se acordă asiguraţilor dacă dovedesc o asemenea incapacitate printr-un certificat medical eliberat conform reglementărilor legale. Indemnizaţia se suportă fie de angajator pentru primele 4 zile, fie din bugetul asigurărilor sociale între 4-180 zile, cu respectarea dispoziţiilor legale.

Indemnizaţia de maternitate se acordă asiguraţilor drept concediu pentru sarcină şi lăuzie pentru o perioadă de 126 zile calendaristice înainte şi după naştere. Baza de calcul a indemnizaţiei se determină cu 85% ca procent din media veniturilor lunare din ultimele 6 luni pe baza cărora s-a stabilit contribuţia individuală la asigurări sociale în lunile respective.

Indemnizaţia pentru creşterea copilului sau îngrijirea copilului bolnav se acordă unuia dintre asiguraţii care îndeplinesc calitatea de părinţi, de tutore, de persoană care a adoptat sau i s-a încredinţat spre creştere, educare sau în plasament de familial copii.

Indemnizaţia se acordă pentru:

1. creşterea copilului până la vârsta de 2 ani;
2. creşterea copilului cu handicap până la vârsta de 3 ani;
3. îngrijirea copilului bolnav până la vârsta de 7 ani;
4. îngrijirea copilului cu handicap până la 18 ani.

Baza de calcul este aceeaşi ca şi indemnizaţia de maternitate.

Indemnizaţia pentru trecerea temporară în altă muncă.

Trecerea în altă muncă se face numai pentru persoanele care desfăşoară activităţi condiţionate de:

1. contract de muncă individual;
2. funcţii elective sau numiri în cadrul autorităţilor executive, legislative sau judecătoreşti;
3. incapacitatea de a lucra în condiţiile de la locul de muncă anterior producerii riscului, conform propunerii medicului curant şi avizului medicului expert.

Prestaţia se materializează într-o ˝indemnizaţie pentru trecerea temporară în altă muncă˝ numai pentru 90 de zile dacă asiguratul realizează un venit brut inferior mediei veniturilor din ultimele 6 luni. Mărimea indemnizaţiei este egală cu diferenţa între această medie şi salariul cuvenit la noul loc de muncă temporar.

Indemnizaţia pentru reducerea timpului de muncă.

Reducerea se poate face cu ¼ din durata normală de muncă pentru asiguraţii cu contracte de muncă individuale care, din motive de sănătate, nu mai pot realiza durata normală de lucru. Într-o perioadă de cel mult 90 de zile asiguratul primeşte:

1. fie reducerea cu 25% a timpului de lucru;
2. fie o indemnizaţie calculată ca la pct. 2.1. de mai sus.

Reducerea de timp se propune de medicul curant şi se avizează de medicul expert al asigurărilor sociale.

Indemnizaţia pentru carantină este plata pentru acea perioadă care include şi timpul de muncă în care asiguraţilor li se interzice continuarea activităţii din cauza unei boli contagioase. În această perioadă, stabilită prin certificatul eliberat de Inspectoratul de sănătate publică, asiguratului i se plăteşte o indemnizaţie de 75% din baza de calcul stabilită ca la punctul 2.1. de mai sus.

Ajutoare

Ajutorul de deces se acordă în două cazuri şi anume:

1. decesul unui membru de familie al asiguratului sau pensionarului care poate fi: soţul, copii până la 18 ani sau 25 de ani, fiind la studiu, ori părinţii şi bunicii oricăruia dintre soţi. În aceste cazuri beneficiarul decesului poate fi asiguratul sau pensionarul;
2. decesul asiguratului sau pensionarului când beneficiarul ajutorului de deces poate fi o singură persoană care poate fi, după caz: soţul supravieţuitor, copilul, părintele, tutorele, curatorul, moştenitorul, în condiţiile dreptului comun, sau în lipsa acestuia persoana care dovedeşte că a suportat cheltuielile ocazionate de deces.

Mărimea ajutorului de deces se stabileşte anual prin legea bugetului asigurărilor sociale şi poate fi mai mic decât valoarea salariului mediu pe economie. Pentru membrii de familie ajutorul reprezintă ½ din cel de mai sus.

Ajutorul pentru procurarea de proteze, orteze şi alte produse ortopedice care nu sunt suportate din fondurile asigurărilor sociale de sănătate.

Pentru a-şi procura din resursele proprii proteze, orteze sau alte produse ortopedice, asiguraţii şi pensionarii pot beneficia de la bugetul asigurărilor sociale de “ajutoare” care să completeze resursele proprii. Modalităţile de stabilire şi de acordare a acestor ajutoare sau indemnizaţii se stabilesc prin lege.

Ajutorul pentru tratament balnear.

Acesta se acordă integral din bugetul asigurării sociale pentru asiguraţii aflaţi în incapacitate temporară de muncă pe o perioadă ce depăşeşte 90 de zile sau parţial pentru restul de asiguraţi.

Ajutorul pentru reabilitare profesională.

Se acordă asiguraţilor aflaţi în incapacitate temporară de muncă ce depăşeşte 90 de zile. Ajutorul se acordă în baza respectării unui “program” individual de recuperare “obligatoriu” realizat de organe competente.

 

[79] Hotărârea nr. 618 privind modul de executare a serviciului utilitar alternativ, 17 octombrie 1997 (publicat în M.Of. nr. 282 din 17 octombrie 1997).

Această hotărâre dă în sarcina Secretariatul de Stat pentru Culte să confirme, la solicitarea centrelor militare, faptul ca preceptele cultelor sau grupărilor religioase declarate de recruţi fac parte din categoria celor care nu permit executarea serviciului militar sub arme.(art.6, alin.3).A se vedea şi prevederilor art. 4 din Legea nr. 46/1996 privind pregătirea populaţiei pentru apărare şi Decizia nr. 6 din 15 decembrie 2001 cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 46/1996 în cazul neprezentării pentru executarea serviciului utilitar alternativ la care se refera acest text de lege, publicată în M.Of. nr. 818 din 19 decembrie 2001.

[80] A se vedea Ştefan Berechet: Judecata bisericească la primii creştini, în B.O.R., an. XLI (1922), nr. 10, p.697-707, nr. 11, p.667-773; Dreptul vechilor noştri ierarhi la judecata mirenilor, în B.O.R., an. LVI (1938) nr. 11-12, p.751-761; Pr. Prof. Dr.Mircea Păcurariu, Dicasteria şi Consistoriul Mitropoliei Ungrovlahiei, în B.O.R., an. LXXXVII (1959), nr. 710, p.960-979.

[81] A se vedea: Pr. Ardmand Munteanu, Pedepse aplicate clericilor de către Biserică, în B.O.R., an. LXXIX (1961), nr. 9-10, p.900-919; Întărirea disciplinei clerului potrivit Sfintelor Canoane şi Legiuirilor actuale ale Bisericii Ortodoxe Române, în G.B., an. XXXIX (1980), nr.6-9, p.535-556 ; Prof. Iorgu Ivan Îndeletnicire mai nouă impusă de progresul tehnic şi consecinţele canonice la care se pot expune preoţii care o practică, în G.B., an. XLVI (1987), nr. 1, p.80-95.

[82] Despre împărţirea bunurilor în dreptul civil a se vedea: Prof. Univ. Dr. Gheorghe Beleiu, Drept civil roman, Edit. ˝Şansa˝ S.R.L. Bucureşti, 1993, p.90-97. A se vedea de asemenea, R.Naz,Dictionnaire de Droit canonique, Tome deuxième, Paris 1937, p. 840-841.

[83] A se vedea, Iorgu Ivan, Bunurile bisericeşti în primele 6 secole, (teză de doctorat), Bucureşti, 1937.

[84] A se vedea datele publicate sub titlul: Pământul clerului. 70.000 de ha pentru Biserica Ortodoxă, în ˝Curentul˝ 18 august 1998, nr. 2.

[85] Ionuţ Condureanu, Pr. Ilie Comşa, Bunurile Bisericii şi legislaţia actuală, Vestitorul Ortodoxiei, an. XII (2001), nr. din 31 dec. 2001, p.11.

[86] M.Of. nr. 37/20 feb. 1991.

[87] Legea 18/91 a dat impresia unei legi în ˝aşteptarea întoarcerii trecutului˝.

În baza ei s-a reconstituit în parte dreptul proprietate a unităţilor de cult, iar astăzi parohiile ce deţin pământ (până la 5 Ha.) îl deţin în baza acestei legi.

Actul normativ a fost modificat şi completat prin Legea 169/1997 şi respectiv legea nr.1/2000.

Legea 1/2000 foloseşte noţiunile de retrocedare, reconstituire şi revendicare, clarificându-le în mod corespunzător[87].

Art. 23 din lege se referă la dreptul organelor reprezentative ale unităţilor de cult la redobândirea şi reconstituirea suprafeţelor de teren agricol în următoarele suprafeţe:

– până la 200 ha, centrului patriarhal;

– până la 100 ha, centrele eparhiale;

– până la 50 ha, protoieriilor;

– până la 50 ha, mănăstirilor şi schiturilor;

– până la 10 ha, parohiilor şi filiilor.

Legea prevede şi retrocedarea suprafeţelor de pădure până la 30 de hectare. A se vedea şi Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, 15 noiembrie 2000.

 

[88] A fost aprobat cu Decizia nr. 32.234 din 29 sept. 1950; A se vedea, B.O.R., an. LXVIII, (1950), nr.7-9, p. 450-461.

[89] Legea 33/1994 consideră că locaşurile de cult, monumente, ansambluri şi situri istorice, precum şi cimitirele pot fi expropriate pentru utilitate publică, însă numai prin lege.

[90] Privitor la acest aspect a se vedea, Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Edit. All beak, Bucureşti 1998, p.274-367.

[91]Dr. Emil Bălan, Domeniul Administrativ, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.24-25.

[92] Referitor la efectul acestor termene, a se vedea: Acad. Prof. Dr. Doc. Ioan P. Filipescu, Dreptul civil-dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Edit. Actami, Bucureşti, 1998, p.46-242.

[93] Gheorghe Cronţ, Prescripţia în dreptul bisericesc ortodox, în B.O.R., an. LVI, (1938), nr.1-4, p.34-40.

[94] A fost modificat de Sfântul Sinod în şedinţa din 23 sept. 1977 şi recunoscut prin Adresa nr. 16.285/993 din 30 dec. 1981. A se vedea B.O.R.,  an. C, (1982), nr. 1-2, p.101-109. O chestiune juridică legată de acest Regulament se referă la moştenirea locului de veci şi efectele ei asupra masei succesorale. A se vedea, L. Mihai, În legătură cu partajul succesoral, în R.R.D., an. 1987, nr.2, p.26-27.

[95] Legea mai sus enunţată protejează şi operele din domeniul religios cu caracter literar şi artistic.

Dreptul de autor este un drept atât asupra creaţiilor integrale cât şi asupra părţilor originale dintr-o creaţie.

Legea este aplicabilă şi în cazul operelor comune şi a celor colective.

Nici o lucrare nu poate fi publicată fără acordul autorului sau al editurii care deţine acest drept (atunci când o editură cumpără dreptul de autor, autorului îi rămâne totuşi posibilitatea să modifice conţinutul lucrării sau chiar să o retragă de pe piaţă, plătind daunele provocate), decât din motive ştiinţifice, în mod fragmentar şi cu indicarea locului citării.

Legea îşi găseşte aplicarea şi în cazul picturilor şi al sculpturilor chiar dacă sunt realizate după norme prestabilite.

Actul normativ are efecte şi în legătură cu modul de impozitare a veniturilor ce se realizează în baza dreptului de autor.

 

[96] M.Of. nr.60/26 martie 1996.

[97] Uniatismul metodă de unire în trecut şi căutarea actuală a deplinei comuniuni (Documentul de la Balamand), Edit. Arhiepiscopia Sibiu, Sibiu, 1993.

[98] Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Aspecte ale relaţiei Bisericii Ortodoxe Române cu grupul de episcopi şi ordinari care ridică pretenţii şi revendicări patrimoniale, în. B.O.R., an. CVII (1990), nr.1-2, p. 56-57.

[99] Ibidem, p. 57.

[100] A se vedea: Pr. Paul Iulius Negoiţă, Administraţia parohială în raport cu diferitele legi, hotărâri şi ordonanţe guvernamentale care se referă la Biserică, în Glasul Adevărului, (serie nouă), an. XII (2001), nr. 128, p.114.

[101] A se vedea Patriarhia cere respectarea procedurii extrajudiciare a Comisiei mixte de dialog, în Cotidianul ˝Ziua˝, din 18 martie 2002, p.7.

[102] A se vedea: M. Boilă, Din nou în Agora după jumătate de veac, Edit. Dacia, 1999; Legea Boilă, scânteia care poate aprinde şi amplifica conflictul, în ˝Glasul Adevărului˝, an. VIII (1997), nr. 80-82, p.34-40; Pr. Prof. Costică Panaite, Greco-catolicii, din nou, la atac!, în ˝Glasul Adevărului˝, an. IX (1998), nr. 86-88, p.54-59. Date cu privire la patrimoniul Bisericii Greco-Catolice vezi în ˝Transilvania Jurnal˝, 3 august, 1998, p.3; Cotidianul, 21 oct. 1998, p.2.

[103] Lega nr.489/2006 a fost publicată în Monitorul oficial ( prescurtat M.Of.) Partea I (prescurtat P I), nr. 11/8.01.2007.