Tratarea bolnavilor,  din cele mai vechi timpuri la primul război mondial 

Forme pre-instituȚionale de tratare a bolilor

Autoîngrijirea

Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost preocupaţi de evenimente legate de naştere, moarte şi boală. În lupta lor de supravieţuire, omul primitiv s-a străduit prin mijloace empirice să înţeleagă boala pentru a se putea apăra de agresiunea agenţilor patogeni. Practicile de sănătate se bazau în mare măsură pe magie şi superstiţii.

Alcătuirea primelor colectivităţi umane viza asigurarea propriei supravieţuiri. În această etapă de dezvoltare se urmărea satisfacerea unor nevoi primare, diferite pe plan calitativ de cele de astăzi, dar care se regăsesc în nevoile fundamentale enunţate de Virginiei Henderson.

Colectivităţile umane din epocă aveau în vedere să asigure apa curată, necontaminată, hrană suficientă pentru supravieţuire şi dezvoltare, îmbrăcăminte pentru protecţia trupului, odihnă şi relaxare, reducerea pericolului din mediul înconjurător, prevenirea transmiterii unor boli, îngrijirea oricărei vătămări, asistenţă la naştere, întrajutorare umană. Pentru a asigura toate acestea, bărbaţii erau preocupaţi să asigure menţinerea supravieţuirii grupului, iar femeile, cu înţelepciune şi practică transmisă de la o generaţie la alta, selectau din natură acele elemente (seminţe, frunze, fructe, rădăcini etc.) care puteau fi folosite nu numai ca aliment, ci şi ca medicament – remediu.

Tot femeile au descoperit că existau şi alimente sau plante cu conţinut toxic. Practic femeia era cea care împărţea alimentele, alina suferinţele şi asigura viaţa familiei pe care o conducea şi a grupului din care făcea parte.

De atunci şi până astăzi, se poate spune că femeia a fost mereu preocupată de îngrijirea celor mici, slabi, suferinzi sau bătrâni, a fost alături de familiile confruntate cu boala, traumatismul sau naşterea.

Atunci au apărut primele proceduri simple de îngrijire, primele deprinderi şi cunoştinţe specifice, dar totodată, prin neputinţa înţelegerii şi explicării unor manifestări (durerea apărută brusc, pierderea vederii, spasmul muscular, pierderea auzului, pierderea vorbirii).

Din istoria medicinei în antichitate

 

Practicile empirice, odată cu evoluţia omului de-a lungul timpului, încep să fie combinate sau chiar înlocuite prin practici oculte.

Însăşi cauza îmbolnăvirilor, fiind deasupra posibilităţilor de înţelegere din epocă, este explicată prin existenţa duhurilor malefice. Aşa era explicată apariţia unei paralizii, muţenia, instalând astfel frica de necunoscut ce a persecutat mult timp oamenii.

Apare teoria animistă care explică orice se produce în natură ca urmare a unor forţe invizibile, dar cu puteri supranaturale. Spiritele bune ajută, demonii – spiritele rele aduc necazuri, boli sau moarte. Teoria demonică a producerii bolii explică pătrunderea lor în corp, de unde urmează să fie înlăturate.

Astfel apare magia neagră ca soluţie de rezolvare a situaţiei şi care implică sacrificii sau suplicii (dorite sau acceptate).

Se făceau sacrificii de animale şi uneori de oameni (copii handicapaţi fizic sau psihic, bătrâni). Aşa au apărut amuletele cu scopul de a apăra oamenii de influenţe nefaste, de magia neagră sau de boli sau talismanele care purtau noroc.

 

Este evident faptul că medicina primitivă se află la graniţa dintre magie şi religie. În această perioadă, când se formează primul nucleu al medicinii, pe baza simpatiei, apare vindecătorul.

Prin proceduri instinctive, care stau la baza ştiinţei medicale de astăzi, vindecătorul (şamanul sau vrăjitorul) vine în întâmpinarea nevoilor de explicaţie a îmbolnăvirilor şi a necesităţii aplicării tratamentului.

Vindecătorul, vrăjitorul[1] sau şamanul[2] este chemat în situaţii de urgenţă când i se solicită să recunoască îmbolnăvirea, să dea remedii, să îndeplinească chiar acte chirurgicale, şi mai ales să îndepărteze spiritele rele. Asta dovedeşte că vindecătorul avea cunoştinţe despre anumite remedii vegetale, cunoştea amănunţit ritualul ce însoţea tratamentul, dar apela totodată şi la metode magice menite să îndepărteze spiritele rele folosind măşti, îmbrăcăminte din piele de animale sau apelând la ventrilogism etc.

Stresul emoţional indus astfel, frica, anxietatea şi lipsa de speranţe produceau modificări de natură chimică care adeseori agitau pacientul.

 

îngrijirea acestora era, după model bizantin, un călugăr-bolnicer. În această formă incipientă de organizare, bolniţele pot fi considerate ca prime forme de organizare medicală.

 Practicata din perioada preistorica arta de a îngriji are un caracter universal, putand fi acceptata ca o lege naturala.

Deși a primit recunoasterea ca profesie, „utila si unica”, in a doua jumatate a secolului XX,  de-a lungul timpului „arta de a ingriji” a existat și progresat neîntrerupt, fiind influențată de specificitatile culturale, etnice și religioase.

 

Mesopotamia

Mesopotamienii cautau in valorile etice o unitate de masura care sa le dea o solida baza morala. În acest context raul si bolile nu mai erau considerate simple intamplari.

La inceputurile istoriei lor mesopotamienii au abordat bolile prin prisma medicinei magico-religioase, iar cand acestea dadeau gres se recurgea la serviciile medicului empiric sau la chirurg.

Medicina magica era practicata de preoti, iar cauza bolilor era pusa pe seama greselilor savarsite fata de zei. Diferiti demoni, spirite si duhuri erau asociate unor boli si afectiuni.

Ritualul izgonirilor din corpul suferind era practicat de un preot exorcist numit Asipu.

Preotii se formau in scolile de medicina hieratica, cea mai vestita fiind situata in orasul Bosippa. Patronul medicinei era considerat zeul Ninazu, care avea ca simbol un sarpe incolacit pe toiag.

Pentru aflarea unui prognostic sau a unei terapii eficiente intr-o anumita boala, preotii Asipu foloseau diferite metode de divinatie, constand in studierea organelor unor animale sacrificate, a picaturilor intr-un vas cu apa, interpretari astrologice sau interpretarea viselor.

Cu timpul asiro-babilonienii dezvolta o noua stiinta, numita catarctica, sau „arta de a preveni si vindeca bolile si suferintele morale, prin purificarea sufletului si curatenie corporala”, reusind sa-si dezvolte o medicina empirica pre-stiintifica.

Din codul regelui Hammurabi reiese ca stiinta practicata de medicii empirici se numeste ASUTU, iar practicantul ASU. Activitatea medicilor se desfasura conform unei stricte etici profesionale, care reglementa atributiile si onorariile ce li se cuveneau.

In orasul sumerian Nippur s-a gasit o tablita care contine texte medicale, in special elemente de farmacopee, majoritatea medicamentelor folosite fiind de origine vegetala.

Civilizatia asiro-babiloniana a dat culturii medicale o farmacopee bogata, cu un mare numar de retete si tehnici terapeutice, din care insa lipsea un element esential: cantitatea diferitelor produse componente.

Judecand dupa vechimea textelor descoperite, mesopotamienii au fost probabil, primii care au reusit sa creeze o medicina empirica.

 

Egipt

Pentru egipteni, zeul – în măsura în care este zeu – este prezent neîncetat în lume şi în ceea ce se întâmplă în ea: istoria, natura, societatea, istoria se prezintă impregnate sau chiar identificate cu divinitatea, mai ales natura. Există o întreagă categorie de zei care poartă chiar numele elementului pe care-l definesc[3].

Mitologia egipteană este un dovadă a preocupărilor pe care egiptenii le aveau pentru medicină. Dovada este susținută pe existența practicilor medicale regăsite în diferie documente. Cele mai cunoscute scrieri medicale egiptene sunt: Papirusul Ebers (descoperit in 1873 la Teba), Papirusul Brugsh(1909 in Memphis), Papirusul Edwin Smith (1862), Papirusul Hearst si Papirusul Chester Beatty. Studiul lor releva baza empirica a procedeelor medicale, amestecate cu magia si practicile religioase.

Medicii egipteni se formau de regula in jurul templelor si erau considerati reprezentanti ai marelui zeu Toth, patron al stiintelor si al bibliotecarilor. Preocuparile medicale erau in deplina concordanta cu civilizatia egipteana si aveau un caracter mistico-religios, dezvoltand in paralel si o medicina empirica, laica, bazata pe unele proceduri terapeutice ce isi dovedisera eficacitatea de-a lungul timpului. Desi cunosteau arta imbalsamarii si practica disectiei cadavrelor, se pare ca aveau putine cunostinte despre anatomia corpului omenesc.

 

Aflam de la istoricul grec Herodot[4], ca medicina egipteana avea un oarecare grad de specializare:„Tara este plina de medici, unii pentru ochi, altii pentru dinti, altii pentru abdomen, altii pentru boli ascunse.”

Istoricul grec Diodore relateaza despre obligativitatea bolnavilor egipteni, ca odata insanatositi sa relateze preotilor, simptomele bolii avute si remediile folosite. Se pare ca vechii egipteni semiologia anginei pectorale si a infarctului miocardic.

Incepand din jurul anului 1650 ICh., in Egipt incepe sa se formeze o medicina sociala si o medicina a muncii. Soldatii primeau ingrijire medicala gratuita, constructorii de piramide erau supravegheati medical, favorizand astfel dezvoltarea chirurgiei si a ortopediei. Totusi in vechiul Egipt nu s-a gasit nici o urma a vreunei institutii comparabila cu spitalul.

 

India

Experientele medicinii indiene pot fi catalogate pe trei mari perioade trei perioade:

medicina pre ariana (300-1500 ICh..), medicina vedica (700 ICh., – pana acum),

medicina ayurvedica (traditionala indiana). Conceptele medicale ale civilizatiei preariene au putut fi deduse odata cu descoperirea minelor de la Mohenj-Daro si Harrapa, ai caror locuitori, se pare ca acordau o mare importanta igienei corporale.

Medicina vedica are la baza o conceptie medicala mitica, bazata pe exorcizare si demonologie.

Filozofia medicala indiana se bazeaza pe existenta unor canale (nandi, dhamani si hira) prin care circula forta organica, care va constitui fundamentul pe care se vor construi, atat medicina ayurvedica cat si tehnica yoga.

Ayurveda, sau „stiinta vietii”, este o conceptie bio-medicala asupra omului sanatos, dar si bolnav. Cel mai vechi text de medicina ayurvedica este cunoscut sub denumirea de Carakasamita, reprezentand o colectie de carti in proza si versuri, cuprinzand in mod separat, cunostinte de anatomie, diagnostic, prognostic si diferite terapii.

In India educatia medicala se facea in universitati, cele mai cunoscute fiind, Nalanda si Takasila. Dupa 7 ani de invatatura, „invatacelul” isi desavarsea cunostintele sub indrumarea unui maestru. Odata dobadit, dreptul de a practica, medicul se obliga sa inlature suferinta si sa lupte pentru fericirea oamenilor. Ingrijirea medicala era acordata, deopotriva de catre barbati cat si de femei. Bolile erau diagnosticate prin obsevartie si examinarea cilinica, medicul luand in observatie trei elemente principale: culoarea conjunctivei, aspectul limbii si caracteristicile urinei. Din arsenalul terapeutic bazat pe droguri, vegetale si produse de origine animala, faceau parte: boraxul, sulfatul de cupru, carbonat de sodiu, mercurul, rezepina, tiroida, extracte de substanta nervoasa, etc.

In esenta medicina ayurvedica poate fi rezumata astfel: este creata de preoti, filozofi sau medici, fiind practicata de profesionisti; se bazeaza pe o literatura medicala temeinica, ce contine o semiologie bogata, dar si un arsenal terapeutic medical si chirurgical evoluat, comparaabil cu cel european; in ecuatia sanatate-boala, bolnavul reprezinta factorul pasiv ce apeleaza la factorul activ pentru a-l salva.

China

Atat civilizatia antica chineza cat si medicina pe care au dezvoltat-o, se bazeaza in special pe viziunea cosmologica asupra lumii. De aici ideea ca microcosmosul corpului omenesc, nu reprezinta altceva decat o imagine miniaturala a macrocosmosului. Interzicerea disectiilor a dus la dezvoltarea unei anatomii sofiste in care se incerca un paralelism intre alcatuirea corpului si astrologie, soldat de cele mai multe ori cu deductii aberante. Pe baza acestor conceptii se va dezvolta medicina traditionala si acupunctura.

 

Intre secolele XII si III IH, mestesugul vindecarii incepe sa se diferentieze pe ramuri: medici de boli (internisti), medici de tumori (chirurgi), medici de hrana (dieteticieni) sau medici de animale (veterinari). Prima lucrare medicala chineza cunoscuta este Yi Jing (Cartea Schimbarilor) atribuita imparatului Fu Xsi (2850 ICh.), ce reuseste sa fundamenteze conceptiile filozofice ale stiintelor medico-chirurgicale ale acelor vremuri. Imparatul Sei Nung (2748 ICh.) publica Farmacopeea vegetala Chineza (Pen Tsao) iar imparatul Huang Ti (2697 ICh.) editeaza o scrisoare medicala celebra, numita Canonul Medicinei (Nei Ching), in care reuseste sa formuleze principalele obiective ale artei medicale chineze: „Vindecarea bolnavilor si intarirea sanatatii celor sanatosi.”

In paralel cu medicina cosmologica se va dezvolta si o medicina empiric- pragmatica, scolile medicale aparand, se pare, in perioada 800 – 1000 era noastra, unde medicii erau invatati sa consulte bolnavii cu deosebita minitiozitate.

Terapia prin acupunctura, ce cauata sa aduca redobandirea echilibrelor diferitelor organe ale corpului prin intepere si presopunctura diferitelor puncte corespondente ale organelor interne, a reusit sa reziste timpului peste 1200 de ani.

 

Iudeea

Codul de sanatate cuprins in Vechiul Testament[5], abordeaza in primul rand aspecte ale igienei individului, familiei si comunitatii, cu scopul de mentinere a sanatatii si prelungirea vietii.

Vechii evrei aveau programe atent planificate de vizitare si ingrijire a bolnavilor la domiciliu, pentru curatenie fizica si spirituala, atat al celui suferind cat si a familiei sale.

Preotii erau aceia care dadeau vedictul, de curat sau purcat unei persoane, pe baza cartilor sfinte si tot ei decideau izolarea bolnavilor suferinzi de boli contagioase sau reintegrarea in familie a celor vindecati. Medicina laica era practicata de medici (Rofe) si moase (Hacania)

Grecia antica

Miturile si legendele vechilor greci se oglindesc si in preocuparile pentru perfectionarea artei de vindecare a trupului si sufletului[6]. Pentru eleni bolile erau rezultatul pedepaselor pe care zeul Apollo si sora sa Artemis le aplicau pamantenilor intrati in conflict cu ei. Apollo era recunoscut in Olimp ca patron al medicinei iar Artemis zeita care ocroteste campurile, animalele, si vindeca miraculos bolile. De la zeita Artemis a deprins virtutile plantelor medicinale centaurul Kiron, cel care avea sa formeze o intreaga pleiada de medici practicieni, printre care se va numara si faimosul medic al antichitatii grecesti, Asklepios.

Patronul medicinii sacerdotale, zeul medic Asclepios, îşi are originea în localitatea Tricca (Thessalia), într-o regiune în care medicina populară a cunoscut o puternică dezvoltare, în special legată de unele plante medicinale foarte căutate, mai ales pe muntele Pelion.

Pe acest munte era localizată peştera faimosului centaur vindecător Chiron, mare cunoscător al buruienilor de leac şi maiestrul care ar fi împărtăşit arta medicală lui Achile, Iason şi Asclepios, cel mai strălucit dintre cei trei.[7] El nu numai că vindeca toate bolile, dar îi aducea la viaţă şi pe morţi[8]

Pășind din Panteon printe muritori, pătrundem într-o veche tradiție medical. Teraputica Greciei antice este dominată de personalitatea lui Hipocrate, fiind considerat părintele medicinei. S-a născut în insula Cos și a trăit între 430-377 ÎH și prin școala sa inaugrează era raționalismului. Operele lui au fost adunate de discipolii săi în secolul al III lea ÎH.[9]

În medicina preclasică greacă ştim despre practicieni medici în genere dar nu ştim nimic despre personalitatea unuia sau altuia dintre medici.[10]

Medicina hippocratică făureşte concepte teoretice despre condiţiile de sănătate şi boală. În aceasta, un rol de prim-plan îl ocupă teoria umorilor asociată complexului organism-mediu, acesta din urmă ca ambianţă a celor patru elemente, ca mediu alimentar, geografic-climatic şi meteorologic. Sănătatea este starea naturală, boala este deteriorarea acesteia, iar în conflictul dintre cauzele patogene şi natura originară, ce tinde către restaurarea curativă, medicina are menirea să intervină, conlucrând cu natura.[11]

În concepția hipocratică, același medicament putea avea efecte deosebite și se folosea după două principii – cel al contrariilor, față de simptomele bolii (contraria contrriis curantur), sau cel cu efecte asemănătoare bolii (similia similibus curantur), principii care stau astăzi la baza terapiei medicamentoase – alopatia și homeopatia.[12]

Homeopatia, întemeiată de către Samuel Chiristian Friederich Hahnemann (1755-1843), medic german, este clasificată printre ramurile medicinei alternative sau complementare, care grupează alte metode de promovare și restaurare a stării de sănătății decât cele ale medicinii clasice (hipocratice, alopate)[13]

Folosindu-si de tanar arta de a vindeca, acesta este zeificat si identificat ca zeu al medicinii. Metodele sale de tratament erau descantecul, elixirul, buruienile de leac, alifiile si interventiile chirurgicale. Templele inchinate zeului vindecator erau de regula asezate in locuri cu clima calda, inconjurate de multa verdeata, unde cei bolnavi erau adusi pentru a-si mentine o igiena riguroasa si un regim de viata foarte chibzuit. De fapt sanctuarele lui Asklepios erau un fel de sanatorii cu caracter laic iar discipolii lui numiti asklepiazi, sunt considerati primii medici ai antichitatii.

Incepand cu secolul VI ICh. filozofii medici greci renuntand la un empirism fara orizont, reusesc sa diferentieze o filozofie laica, punand bazele dezvoltarii stiintelor biologice, inclusiv al medicinei. Interpretarile materialiste asupra lumii, enuntate de filozofii greci, desi nu aveau o baza experimentala, prezinta importanta datorita gandirii rationale pe care cauta sa o promoveze.

Cel care a reusit sa sintetizeze cunostintele medicale ale timpului sau, elaborand o conceptie medicala unitara bazata pe filozofia materialista a fost Hippocrate din Kos, care a reusit desprinderea medicinii ca stiinta din cuprinsul general al filozofiei.

Cele aproximativ 67 de carti meduicale atribuite lui Hippocrates, cunoscute sub numele de „Corpus Hippocraticum“, reprezinta conceptia stiintifica si filozofica a „epocii de aur” a culturii elene. Principiile generale ale doctrinei hipocratice se fundamenteaza pe urmatoarele teze patogenice:

Teoria dezechilibrului celor patru umori prin care sangele produs de inima, phlegma produsa de creier, bila neagra (melancolia) produsa de de splina, si bila galbena secretata de ficat, trebuie sa fie in echilibru, aparitia bolii datorandu-se dezechilibrului produs intre aceste umori.

Teza temperamentelor, care sustine ca oamenii aflandu-se sub influenta factorilor cosmici si geografici formeaza urmatoarele tipuri tempramentale: sangvinic (vioi), flegmatic (rece), coleric (impetuos), melancolic (timid, trist).

In ceea ce priveste etiologia bolilor, Hippocrate sustine in tratatul “Despre aer,ape si lacuri”:„Orice boala are o cauza naturala si nimic nu se intampla fara interventia naturii… Nu exista boli divine datorita interventiei zeilor… Natura este primul medic al bolnavilor si numai favorizand eforturile sale putem obtine oarecare succes.” Observarea atenta a bolnavului, descrierea simptomelor bolii pentru un diagnostic cat mai exact, fac din lucrarea „Despre prognoze”, o carte de referinta pentru tripla misiune a medicului: „sa judece asupra celor petrecute, sa cunoasca cele prezente si sa prevada cele ce vor fi.” Referindu-se la terapie enunta un pricipiu universal valabil: „nu exista reguli absolute, caci nu exista boli, ci bolnavi si organisme diferite ce pot reactiona in mod diferit la acelasi remediu.”

De la Hippocrate ne-a ramas si celebrul juramant atribuit lui, care cuprinde îndatoririle morale ale unui medic în exercitarea profesiunii sale. În multe universitati, absolventii

facultatilor de medicina presteaza la sfârşitul studiului juramântul lui Hippocrate:

“Jur pe Apollo medicul, pe Esculap, pe Higea şi Panacea şi pe toti zeii şi zeitele, pe care îi iau ca martori, ca voi îndeplini acest juramânt şi poruncile lui, pe cât ma ajuta fortele şi ratiunea:

• Sa respect pe cel care m-a învatat aceasta arta la fel ca pe propriii mei parinti, sa împart cu el cele ce-mi apartin şi sa am grija de el la nevoie; sa-i consider pe descendentii lui ca frati şi sa-i învat aceasta arta, daca ei o doresc,fara obligatii şi fara a fi platit.
• Sa transmit mai departe învataturile acestei arte fiilor mei, fiilor maestrului meu şi numai acelor discipoli care au jurat dupa obiceiul medicilor, şi nimanui
• Atât cât ma ajuta fortele şi ratiunea, prescriptiunile mele sa fie facute numai spre folosul şi buna stare a bolnavilor, sa-i feresc de orice dauna sau violenta.
• Nu voi prescrie niciodata o substanta cu efecte mortale, chiar daca mi se cere, şi nici nu voi da vreun sfat în aceasta privinta. Tot aşa nu voi da unei femei un remediu avortiv.
• Sacra şi curata îmi voi pastra arta şi îmi voi conduce viata.
• Nu voi opera piatra din başica, ci voi lasa aceasta operatie celor care fac aceasta meserie.
• În orice casa voi intra, o voi face numai spre folosul şi bunastarea bolnavilor,

ma voi tine departe de orice actiune daunatoare şi de contacte intime cu femei sau barbati, cu oameni liberi sau sclavi.

• Orice voi vedea sau voi auzi în timpul unui tratament voi pastra în secret, pentru ca aici tacerea este o datorie.
• Daca voi respecta acest juramânt şi nu îl voi calca, viata şi arta mea sa se bucure de renume şi respect din partea tuturor oamenilor; daca îl voi trada devenind sperjur, atunci contrariul.”

 

 

Roma antica

Către anul 300, Esculap a fost adus cu forța de la Epidur la Roma, ca să predea medicina.[14] Apoi a început importarea panteonului elen. Odată cu el au pătruns artele și știința.

Romanii au dezvoltat servicii comunitare de sanatate a caror organizare eficienta a contribuit la perpetuarea functionarii acestora, chiar dupa destramarea imperiului. In primul secol al eri noastre, o serie de invatati ai vremii reusesc sa cuprinda in operele lor sinteza cunostintelor acumulate in diverse domenii.

Cele mai remarcabile personalitati medicale romane sunt considerati Aulus Cornelius Celsus (60 ICh.-20 DCh) autorul lucrarii „De arte medica”, cel care a introdus in semiologia medicala celebrele caracteristici ale inflamatiei: „rubor et tumor cum color et dolor” si celebrul medic antic, Galenus (129-201), nascut in Pergam, Turcia de astăzi, cosnsiderat ultimul mare reprezentant al medicinei antice. Datorita disectiilor si vivisectiilor publice, este considerat primul mare experimentator al medicinei. In tratatul sau „De simplicum medicamentorum“, reuseste sa descrie si sa clasifice aproximativ 473 de remedii vegetale.

Galenus a influențat, asemenea lui Hippocrate, ale cărui teorii le-a valorizat, a influnențat multă vreme medicna vestică. După căderea Imperiului Roman influența sa a continuat în lumea arabă și apoi în Evul Mediu.[15]

Creştinism şi medicină

Sfântul Evanghelist Luca era medic[16], iar în primele veacuri un mare număr de creștini aveau ca meșteșug medicina[17]. Istoricul Eusebiu de Cezareea vorbește despre, despre Alexandru Frigianul, medic de profesie, stabbilit în Galia, iubitor de Dumnezeu. Alți medici menționați erau preoți, ca Zenobius, medic și preot din Sidon, Petru, împodobit cu demnitatea preoției dar și cu arta îngrijirii trupurilor, episcopii Tiberius și Vasile al Ancirei, despre care Fericitul Ieronim spunea că devenise savant în arta medicală, Teodot, doctorul, episcop al Laodiceei, despre care Eusebiu, dăruit cu arta de a tămădui trupul. Aceleași competențe le aveau și Ioan episcopul Trimitundei, sau medicul grec Gherantios, sfințit episcop al Nicomididiei, personalitate iubită de contemporani pentru modul în care trata pacienții. În Siria, patriarhul Teodosie era un medic celelbru, iar Politianos a continuat să-și practice ocazional meșteșugul, după alegerea ca patriarh al Alexandriei.[18]

Se poate considera ca Bizanțul secolului IV s-au născut strămoșii spitatului modern. Acele xenontes bizantine au reprezentat primele instituții care oferă îngrijire medicală bolnavilor și primul curent al dezvotării spitalicești în Evul Mediu, din care atât Occidentul latin, cât și orientul musulman sau inspirat. Doi părinți ai Bisericii au avut un rol fundamental în această naștere: Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Ioan Hrisostom. Primul a ridicat, în 370, într-un cartier perifieric din Cezareea un spital dotat cu personal medical, numit Vasiliada, iar cel de al doilea a deschid mai multe spitale la Constantinopol, ăn secolul al V-lea. Biserica din Alexandria a constituit corpuri de asistenți, așa numiții parabolani, în anii 416-418 au depășit numărul de 500. Teodor de Patra, în incinta mănăstirii sale a constituit un spital pentru monahi și pentru asitanța sarmanilor. Tradiția continuă, iar în secolul al XII lea la Mănăstirea Pantocrator avea organizat un serviuciu medical deservit de medici și personal eajutător. Tradiția a continuat. Biserica a avut un rol important în organizarea instituțională a spitalelor. Erau spitale publice conduse de preoți[19] sau sub epitropia diferitelor biserici. Această tradiție a fost preluată și în țările romane[20], un exemplu fiind dat la Iași de mitropolitul Veniamin Costachi.

Biserica a înființat și alte instituții  de asistență socială: chirocomiile – azile pentru văduve, partenocomiile – case de adăpost pentru fetele tinere, befotrofiile – case pentru copiii mici, orfanotrofiile – orfelinate, xendohiile – case pentru primirea străinilor, ptohiile – azile pentru săraci, nosocomiile – spitale, gherontocomiile- azile de bătrâni[21]

 

Islamul şi medicina

Avicena a fost cel mai influent filosof şi om de ştiinţă musulman. El s-a născut în Bukhara în 1980 şi în curând şi a demonstrat calităţile științifice.[22] A fost personalitatea care a influiențat cel mai mult lumea arabă.

Ingrijirile medicale practicate de arabi aveau la baza mostenirea medicala hippocratica, adaptata la principiile islamice. Cea mai reprezentativa figura a medicinei arabe a fost Abu al Hussein ibn Abdallah ibn Sina (980-1037) mai cunoscut sub numele de Avicena. In tratatul sau „Al Quanun” (Canonul Stiintelor Medicale) reda cu rigurozitate matematica cunostintele medicale ale vremii: anatomia, fiziologia, diagnosticul, si tratamentul. A facut primele descrieri clinice ale diabetului zaharat (boala urinilor dulci si antraxul (focul persan), areusit sa faca o diferentiere argumentata intre ulcer, gastrita si stenoza pilorica precum si intre meningism si meningita.

[1] A se vedea, James George Frazer, Creanga de Aur, V vol., Edit. Minerva, București, 1980.

[2]  Despre şamanism a se vedea: Mircea Eliade, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, (trad. Cezar Baltag), Edit. Humanitas, București, 1997.

 

[3] Sergio Donadoni, Religia egipteană, în  Istoria Religiilor, vol. I, Edit. Polirom, Iaşi, 2008, p. 61.

[4] A se vedea,  Herodot, Istorii, III vol. (trad. Felicia Ștef), Edit. Teora, București, 1998.

 

[5] A se vedea, Pavel Chirilă, Mihai Valica, Meditație la medicina biblică, Asociația Filantropică Medicală Creștină Cristiana, București, 1992.

 

[6] A se vedea, Robert Flaceliere, Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle, Complexul Editorial Basarabia Chişinău, 1990.

 

[7] I.I. Russu, Aesculapius – contribuţii la istoria medicinei, în vol. Istoria Medicinei – studii şi cercetări, Edit. Medicală, Bucureşti, 1957, p. 11-

[8] N.A. Kun, Legende şi mituri ale Greciei Antice, Edit. Lider, Bucureşti, p.36.

[9] Iuliana Popovici, Dumitru Lupuleasa, Tehnologie Farmaceutică, Vol. I, Edit. Polirom, Iași, 2011, p. 30.

[10] Ion Banu, Demersuri în filozofia orientală, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1998, p. 256.

[11] Idem, p.160.

[12] Lăcrămioara Ochiuz, Iuliana Popovici, Dumitru Lupuleasa,  Terminologie medicală și farmaceutică, Edit. Polirom, Iași, 2011, p.25.

[13] Oana Iftimie, Alexandru Iftimie, Homeopatia – o analiză științifică și spirituală, Edit. Lucman,București, 2012, p. 9.

[14] Indro Montaneli, Roma, o istorie inedită, (trad. George Miciacio), Edit. Artemis, București, p.80

[15] Clifford A. Pickover, The medical book, Sterling, New York, p.50.

[16] Epistola către Coloseni, IV, 4.

[17] Exemple de clerici care au practicat medicina au existat și există și astăzi. Spre exemplu, în Transilvania, primii medici cu știință erau episcopii: De Placentia, Iacob, doctor și episcop de Cisnad, Ladislau doctor și episcop de Oradea. A se vedea, Eugeniu N. Alexandrescu, Preotul și îngrijirea bolnavilor, Tipografia Sfintei Mănăstiri Cernica,  1941, p. 66.

[18] Jean Claude Larchet, Teologia bolii, (trad. Vasile Mihoc), Edit. Oastea Domnului, Sibiu, 2005, p. 116-117.

[19] Idem, p.124-130.

[20] A se vedea, Nestor Vornicescu, Instituții de îngrijirea sănătății patronate de Mănăstirea Neamț, în rev. Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 5-6, 1962.

[21] Ioan Floca, Drept canonic orotodox, legislație și administrație bisericească, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Orotodoxe Române, București, 1990, p. 531-532. A se vedea și Liviu Stan, Instituții de asistență socială în Biserica veche, în rev. Ortodoxia, nr. 1-2, 1957.

[22] Charles Van Doren, A history of knowlwdge, Ballantine Books, New York, 1991, p.114.