33 de ani fără să ne încheiem socotelile

Eram seminarist în 1990 și am mers pentru prima dată prin cartierul Micro 14 de Crăciun, să vestim Nașterea Domnului. Oamenii din cartier erau încă confuzi, dar au deschis ușile preotului. Erau confuzi, dar fericiți. Încă nu simțeau degringolada, încă mai sperau că mai au câte cava de împărțit din zestrea defunctului regim și credeau că Iliescu și ai lui vor împărți cu ei avuția națională, care se făcuse pe foamea și frigul îndurat de ai. Habar nu aveau că nici măcar firimituri nu vor cădea de la masa stăpânilor. Noii stăpâni voiau banii regimului, pentru că știau exact despre ce e vorba.  Le-a dat românilor sentimentul că de atunci sunt liberi și au fost o vreme, până când libertatea de a face ce vor a fost anulată de prin lipsa resurselor, financiare care permiteau acțiuni cu adevărat libere.

Ne-am transformat de atunci într-o națiune de transfugi economici. De foame, sărăcie și nedreptate, au plecat un sfert dintre români.

Nu s-a schimbat nimic pentru omul de rând, cu excepția faptului că acum plecau fără să mai treacă Dunărea în înot.

Regimul politic a jubilat. Pe Ceaușescu l-au eliminat fizic pentru liniștea lor, iar românii care ar fi putut să-i conteste au plecat și din afară au început să finanțeze țara. Au mai deranjat clasa politică doar pe la alegerile prezidențiale. La cele locale, cele mai importante de fapt, urmașii lui Iliescu, au câștigat mereu, pentru că au promis românilor rămași că-i vor slava din situația în care ei înșiși i-au dus. Evident, nu au fost și nici nu sunt capabili să-i salveze și nici interes nu au: cei nesalvați le sunt votanți! De ce să-i piardă făcându-i să trăiască mai demn?!

Ei bine, dacă toți acești oameni care mai așteaptă naiv un bine pe care cei ce le-au făcut rău nu-l vor realiza pot încă aștepta, sunt familii și români care așteaptă altceva, așteaptă să li se facă dreptate.

Atunci, în 1990, am ajuns la o mamă care plângea. Avea poza copilului în mână și plângea. Murise la așa zisa Revoluție. Un glonț răzleț l-a trimis din lumea aceasta în veșnicie. Plângea mama băiatului de 20 de ani și era sigură că ce va face dreptate. Era sigură că Iliescu și ai lui vor face dreptate, că justiția îi va condamna pe vinovați.

Am trecut an de an pe aceasta familie. Au trecut 10 ani de enigmă. Au trecut 20 de ani de minciună. Tatăl s-a uscat pe picioare și a murit.

Au trecut 30 de ani. Între timp a murit și mama. A murit și așteptarea. Dreptate nu s-a făcut, însă, înainte să plece în mormânt, mama a înțeles că noi, românii, am fost victimele unei excrocherii politice. A plecat neconsolată pentru că a înțeles că fiul ei, cel pe care-l ținuse în brațe în pruncie și în care-și pusese speranța bătrâneților, putrezește în pământ, în timp ce falși revoluționari și larvele regimului comunist au pus mâna pe putere și au devenit putrezi de bogați.

Sunt 33 de ani de în care justiția a tăcut. 33 de ani în care românii sunt mințiți. 33 de ani de socoteli nefăcute.

România este o țară care poate avea de toate. Chiar dacă, ipotetic, va avea tot, nu va avea pace cu trecutul și nu-și va putea dobândi încrederea în ea însăși atâta vreme cât românul știe și simte că e o țară în care nu poți avea parte de dreptate nici viu și nici mort.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și