IPS Epifanie, 10 ani de la trecerea la cele veșnice

I-am fost colaborator apropiat timp mai bine de 30 de ani. Nu eram invenția dânsului. Lucrasem cu IPS Antonie Plămădeală, care m-a promovat secretar eparhial. în timpul Preasfințitului Antim Angelescu am lucrat la serviciul personal de la Episcopia Buzăului.

Am ajuns să lucrez la Episcopie după o activitate intensă desfășurată la Parohia Beceni, unde, după cutremurul din 1977, am reparat în timp record biserica. Fusese foarte grav avariată. Atunci am fost remarcat și promovat la Centul Episcopal, iar mare parte din activitate mi-am desfășurat-o în timpul Înalpreasfințitului Epifanie.

Au fost două etape istorice diferite. Până în anul 1990 eram preocupați să biruim cenzura și să ne transmitem public mesajul Bisericii. Încă din timpul Înaltului Antonie a început o revoluție editorială. După cum se știe, Înaltpreasfințitul Antonie era un cărturar. De la ora 14 a fiecărei zile, timpul și-l dedica cititului, scrisului, întâlnirii cu oameni de cultură. Era frecventat de toate personalitățile culturale și literare din țară și de foarte mulți teologi străini.

Înaltpreasfințitul Epifanie nu a avut anvergura livrescă a predecesorului, însă a continuat activitatea editorială, sprijinind apariția unor lucrări de istorie bisericească locală, scrise de părintele Gabriel Cocora și Horia Constantinescu. O lucrare aparte și greu de editat a fost colecția de folclor a părintelui Radu Antofie, iar o carte la care a ținut forte mult a fost cartea de predici a părintelui Slevoacă.

În rest, până în 1990 viața religioasă de la Buzău era destul de plată. Dacă Înaltul Antonie era diplomat prin excelență, Înaltul Epifanie avea un caracter abraziv, chiar și în relațiile cu autoritățile, care-l frecventau, chiar și la nivelul cel mai înalt al statului, dar fără să aibă relații apropiate.

După 1990, principala preocupare a Înalpreasfințitului Epifanie a fost construcția de biserici și recuperarea patrimoniului confiscat de comuniști. A fost un moment bun pentru construirea de biserici. S-a recuperat un timp pierdut, deși, chiar și în timpul comuniștilor, biserici s-au construit și la Buzău.

A fost o adevărată luptă cu autoritățile, mai ales pentru faptul că entuziasmul inițial al societății era de multe ori blocat de apucăturile celor care puseseră mâna pe putere, comuniști din eșalonul doi. Uneori erau mai virulenți democrații decât comuniștii.

La 7 ianuarie 2013, după sărbătoarea Epifaniei, a trecut la cele veșnice Înalpreasfințitul Epifanie Norocel. Cumva ne așteptam și ne pregătise. A fost la limită de câteva ori, însă de fiecare dată și-a revenit și s-a recuperat bine. Urma să fie supus unei intervenții chirurgicale, prin luna februarie, la Spitalul Militar. A murit însă, așa cum își dorise. Și-a dorit să fie terminată Catedrala și să fie înmormântat acolo. Și ne mai spunea ceva… aș vrea să mor după slujbă, împărtășit și îmbrăcat cu veșmintele, să nu se mai chinuie nimeni cu mine.

Așa a fost. A murit după slujbă. Slujise la hramul Bisericii Sfântul Ioan din Cartierul Poștă. Deși se întâmpla foarte rar, nu l-am însoțit. A fost fiul meu Paul și chiar îmi relata că a fost în formă forte bună și părea că se simte foarte bine. De fapt, după slujbă, la masă, ne-a chemat și i-a plăcut să i se cânte. Obișnuia să-l roage pe părintele Gabriel Sibiescu să câte câte câte ceva. Nu a fost Gabi, dar au cântat muzică corală elevii, inclusiv doine. Iubea mult natura, satul, viața rurală.

A plecat apoi spre Vrancea. Urma să ne vedem acolo, a doua zi, iar părintele Adrian Ionescu, știristul Arhiepiscopiei, să pregătească materialul pentru Trinitas. Știrea de la Trintas a fost înlocuită de știrile naționale care anunțau decesul. Am vorbit cu autoritățile, cu Marian Oprișan, cu toți cei care puteau interveni. Din păcate decesul se produsese, iar locul în care a închis ochii fără ca să fie simțit, a fost tocmai acela unde, în 1990, atunci când a fost contestat de preoți, s-a despărțit de ei, fără să le zică unde va merge și că nu-i va întâlni la discuții.

L-a tras ceva spre Vrancea, județ în care, o perioadă după 1990, evitase să meargă, pentru a lăsa spiritele să se potolească. Până în 1990 fusese destul de dur cu preoții, iar preoții au taxat situația într-un moment pe care nimeni nu și-l imagina. Însă, după 1990, atitudinea s-a modificat treptat, devenind tot mai părintească. Dacă până atunci țineam echilibrul relațiilor cu greu, mai ales după ce a fost ridicat la rangul de Arhiepiscop, a devenit tot mai înțelegător și protector cu preoții.

După 10 ani de la moarte, imaginile încep să se așeze. Pot spune că a fost un om harnic și foarte sufletist, care a pornit de jos și a reușit să-și ducă misiunea la capăt.

În decembrie 2012, când a împlinit vârsta de 80 de ani, a ținut un cuvânt forte sensibil. Nu era orator strălucit, însă. cu deplină sinceritate și-a povestit drumul vieții, un parcurs pornit de jos, dintr-o familie cu mulți copii și fără posibilități materiale. Îi datora ascensiune intelectuală îndrumătorului său din mănăstire, Epifanie, care l-a obligat să meargă la școala și să i-a dat, în felul acesta, posibilitatea să ajungă până la treapta de Arhiepiscop.

Dacă nu ar fi fost acel turbulent an 90, ascensiunea nu i s-ar fi oprit aici. Iașul era liber de doi ani, iar în cazul unei mutări ar fi ajuns cel puțin în scaunul de Craiova.

Dumnezeu a vrut altfel  și Slavă lui pentru toate!