Observ un gest tot mai frecvent în fața icoanelor: atingerea icoanei cu mâna. Desigur, există dorința noastră de a atinge ceea ce este sacru. De fapt, este mai mult decât dorință, este nevoie.
Încă, lucrurile s-au mai domolit. În satul unde slujeam ca preot cândva, la Gherăseni, aveam două mămițe care prindeau veșmântul și-l mototoleau bine peste cutele fețelor, iar în vârful feței stă nasul, apoi sunt și ochii … Le zâmbeam, dar nu îndrăzneam să le zic nimic. Simțeau nevoia să se atingă de veșminte și le ânțelegeam.
Nici acum nu aș zice nimic, dar gestul atingerii icoanelor cu mâna e tot mai des și înlocuiește sărutul icoanelor. A fost acea sumbră perioadă Pandemică și am devenit mai precauți, însă nu trebuie să uităm că mâinile ating ceea alți vor săruta, de aceea, dacă cineva nu sărută icoana, în locul mângâierii ei cu mâna, poate că ar fi mai potrivit să facă o plecăciune și e suficient.
Fiți sigur, Dumnezeu va răsplăti gestul și jertfa și vă va mângâia la fel de tandru cu atingem noi chipurile sfinte.
Daruri cu tâlc
Ceai de urzică
Cuvant despre Cer
Recuperări istorice
Fascinația rostirii
Blăjani – file de monografie
