Să mor acum, când viața este cea mai frumoasă?!

Pentru mine, 2 februarie nu este doar o mare sărbătoare religioasă, ci și un a rădăcinilor. Sunt leat cu Regele, spunea tataie! Deci, 2 februarie, 1921 era anul nașterii.

Să mor acum, când viața este cea mai frumoasă?! spunea, undeva, la sfârșit, fără să știe cu un accident stupid îi va răpi frumusețea unei vieți care începuse să porte greutatea anilor.

Ca mulți alți bunici, nu purta doar povara anilor, ci și greutatea vremurilor.

Tot caut de ceva timp informații mai clare despre lupta de la Cotul Donului. Istoriografia nu a fost prea generoasă cu acest eveniment, cu lupta românilor agățați la remorca germană.  De fapt, nu fusese luptă, ci măcel. De acolo scăpase, iar drumul spre casă a fost un calvar la fel de mare, asemenea frontului. Am tot căutat informații, pentru că adesea povestea despre război. Din păcate, nici jurnalul pe care-l scrisese despre acel timp, care pentru noi, generațiile care au prins cea mai pașnică perioadă din istorie, sunt ireale.

Și totuși, el și ei au trăit greul vieții și în tinerețe. Aveau deja familiile ciuntite după Primul Război Mondial. Când, ei, cei care sperau doar la pace au plecat la război, înainte să fi trăit ceva din viață, probabil și-au blestemat clipa în care s-au născut.

Erau săraci, dar liberi și în tihna lor, așteptând să-și înfiripeze viața, în universul lor, care părea strimt, dar care-i hrănea.

Atunci când a plecat pe front și-a îmbrățișat prunii. Se ruga să-i mai vadă, dar nu știa ce va fi. Și-a abandonat cerul acela albastra și porumbul care stătea să se desfacă, chemându-l la clacă.

Fără nicio chemare însă, a plecat pe front. Nebunia unora se juca cu viața lor, iar ei plecau fără să știe prea bine pentru ce. Recunoștea, cu sinceritate, că nu erau pregătiți, nici militar și nici mental pentru ceea ce va fi. Și s-a întors după ce a văzut oameni murind, gropi comune, sărăcie, durere, suferință.

Nu murise în infernul acela și să moară când viața era mai frumoasă ca niciodată?! Din păcate, așa este legea firii. A murit când viața nu mai avea războaie, când toate dezideratele unui muritor erau atinse.

Și-a mai îmbrățișat încă o dată copacii, pe fiecare în parte, de data aceasta fiind sigur că nu o să-i mai vadă. Ruptura de locul său de suflet, de satul său, de Blăjani, a fost începutul morții. Dacă așa este boieria, slavă Domnului că nu-s boier! îmi spunea atunci când, venea la Biserică în Micro 14, ca un orășean cu timp liber, așa cum devenise.

Nu i-a fost lungă boieria, iar zâmbetul cald, ce făcea parte din fizionomia constantă a feței, agilitatea cifrelor, clarul scrisului și mai ales umorul înțelept și extrem de bine conturat, s-au stins brusc, după stupidul accident din fașa blocului, unde ieșise să vadă cerul noaptea, așa cum fac țăranii care nu-și pot imagina că deasupra lui stau vecinii și nu stă direct Dumnezeu.

Sale!