Hagi și chiulul de la ore

Citeam o știre care anunța că e ziua lui Hagi. 58 de ani. Cine și-a imaginat că și fotbaliștii îmbătrânesc?!

Pentru generația noastră, Hagi a fost una dintre puținele forme de divertisment. Pe lângă faptul că i-a făcut pe toți bieții României să joace fotbal și să viseze, generația de aur a fotbalului românesc, îi scotea pe români din rutină, din cenușiu, din izolare.

Nu aveam contact cu exteriorul decât prin modalități … ilicite, precum posturile de radio Vocea Americii –  care-mi plăcea – și Europa Liberă, pe care-l ascultam rar. Un alt contact cu exteriorul îl mai reprezentau aparatele video și poveștile muncitorilor români care se sacrificau pentru familie și ardeau pe nisipurile Libiei, la sondele de petrol.

În rest, fotbalul era singurul moment când mai respiram aerul lumii. Poate că atracția copiilor pentru fotbal venea și din acest mister al călătoriilor, pe care fotbaliștii le aveau pentru un popor întreg.

Hagi și echipa lui făceau ceea ce doar Ceaușescu mai făcea. Doar la plenarele Partidului Televiziunea Română transmitea și la alte ore decât între 20-22.  Iar dacă la plenare nu se uita nimeni, la fotbal, totul se punea în mișcare, iar programul de lucru se mula în funcție de meciurile transmise în direct de Televiziunea Română.

Îmi amintesc că eram la gimnaziu, la Școala 1 din Buzău. Învățam după amiază și mai toate meciurile se jucau în timpul orelor noastre de școală. Când era meci, școala rămânea goală. Eram muștruluiți pentru chiul, însă, era un chiul … îngăduit. Profesorii doar că nu ne spuneau direct că ar trebui să … vedem și noi meciul. Oricum, și dacă nu ar fi spus-o, tot plecam. Dincolo de plăcerea unui meci de fotbal și de un chiul … mai puțin ilicit, trăiam sentimentul patriotic al confruntării cu alte țări. Aveam emoții nu doar în momentele grele sau sublime ale echipei noastre, ci și când se intona imnul național Trei culori cunosc pe lume.

Deci, fugeam de la ore sărind gardul din spatele școlii și, obligatoriu, trebuia să găsim un loc unde să vedem meciul.

Noi nu aveam televizor color, iar cel pe lămpi pe care-l aveam, ne lăsa baltă când meciul era mai fierbinte. Trebuia să-l lăsăm să se răcească, dacă după doi, trei pumni, imaginea continu să se dea peste cap. Uneori, constatam că în vreme ce televizorul se odihnea, scorul se schimba … Trebuia să așteptăm seara Telejurnalul să vedem cum s-au petrecut lucrurile.

Dar, nu toate televizoarele erau la fel. Existau deja televizoare color, iar magia meciurilor color crea dependență. Vedeai bine echipele, le distingeai jucătorii, vedeai o lume altfel decât cea din cenușiul comunist.

Evident, a apărut și inițiativa privată clandestină, care, contra cost, îți dădea posibilitatea să vezi meciurile, dar și filme de pe casete video, în culori.

Undeva, pe strada Dreaptă, un … antreprenor transformase o cameră neterminată a casei în cinematograf. Pusese niște canapele lungi, precum cele folosite la țară pentru nunți și pomeni, și avea clientelă bogată.

Erau acolo tineri cât la un cinematograf. Întuneric, pământ pe jos, curent, un loc care ducea ușor spre senzația de promiscuitate. Ce conta! Juca Hagi și mergeam acolo. Ne bucuram și ne îmbrățișam la gol, ne întristam și sufeream la ratări. Plângeam când pierdeam, iar dacă încă mai era ziuă afară, încingeam pe maidanul dintre blocuri un meci pe cinste, în care ne imaginam că jucam noi, acolo, departe de casă, și că ne băteam adversarul cum Hagi nici nu visa. Ne mâzgăleam tricourile sau treningurile pe spate, cu cretă, pentru a avea și noi numere, precum jucătorii adevărați și căutam să aveam vaze și lovituri asemănătoare. La final, frânți și oarecum îngrijorați pentru lecțiile ratate, mergeam mai mult tiptil acasă, pentru a evita întrebările părinților despre ziua de școală. Dacă spuneam că am fost și părinții erau chemați la școală tocmai pentru că lipsisem ….  Orice tolerau părinții, dar nu minciuna, așa că, o comunicare minimală era cea mai bună formă de a evita, prin omisiune, adevărul.

Oricum, Hagi era vinovat pentru chiulul de la școală!

Când Hagi era suspendat sau accidentat, entuziasmul unei escapade de acest gen se reducea drastic.

Dacă ar căuta cineva curios prin cataloagele din gimnaziu și ar scoate datele absențelor de la ore ar putea ști exact când a jucat Hagi. Deci, dacă am chiulit la școală,  e clar, Hagi e de vină!

Astăzi, copiii au tot felul de device-uri, care ar putea să  transmită meciul în cele mai fascinate moduri, dar România nu mai are în teren un Hagi, iar fotbalul este acaparat de indivizi care nu nimic în comun cu valoarea sportivă.

Nici fotbal nu mai avem, motiv pentru care, pofta de mișcare a tinerilor de astăzi nu se compară cu a noastră, a celor care nu ratam o pauză școlară sau un timp liber, fără batem mingea.

La mulți ani Hagi! Ai contribuit la frumusețea și sănătatea copilăriei noastre!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și