Ridicarea la putere

Eram preot la Gherăseni, iar la Gherăseni, pe lângă Paști, cele mai importante zile erau sâmbetele morților. Se mobilizau cu toții și lăsau tot deoparte pentru a-și pomenii morții.

Am zis și noi să ne organizăm mai bine și să facem un catastif cu toate pomelnicele din sat și am început transcrierea lor în registre, în ordinea caselor, astfel încât, atunci când le citim, să știe toți când am ajuns la casa lui. Evident, am trecut și poreclele la fiecare, dar aceasta este o altă discuție, care are relevanță, dacă ne gândim cât de creativi suntem noi, românii, când îi etichetăm pe cei din jur.

În fine, am început munca de transcriere, ceea ce a presupus ceva răbdare și sudoare. Am împărțit sarcinile și se cunoștea după scris, cine s-a ocupat de o parte sau alta din registru.

Spre deosebire de mine, dascălul avea un scris caligrafic și s-a oferit să scrie mai mult. Le-am terminat și eram foarte bucuroși de munca noastră, iar la Moșii de iarnă am început să anunțăm numele de familie, după care nu erau recunoscuți cei strigați, motiv pentru care, cu oarecare stânjeneală, am început să-i strigăm și după porecle, pentru a ști și vecinii și satul al cui este pomelnicul. Așa că, în Biserică, s-a mai auzit și câte câte o zicere  precum … Maria lui Cap de Fier, al lui Broscuță, al lui … fund puțin … și câte și mai câte referiri anatomice și zoologice.

Citeam numele, porecla, apoi numele celor plecați. Și tot citind așa, văd un Ion, iar lângă el el un 8 mic. Intuiesc, da nu-mi vine totuși să cred și-l întreb pe Nea Oana – așa cum i se spunea dascălului Ion Pirnog – ce prezintă semnul respectiv. Ion de 8 ori, părinte! mi-a răspuns foarte natural. Folosise … ridicarea la putere ca pe un fel de shorcut. Ingenioasă formă de prescurtare, nu?! Am citit atunci Ion de opt ori și am mai pus de șapte ori Ion în caiet, ulterior.

Totuși, dincolo de situația care mi-a stârnit zâmbetul ca și unele dintre porecle, aceste sâmbetele ale morților sunt momente care te fac să te gândești cât de minunată este relația aceasta dintre vii și morți. Eu recitam nunele, spuneam Ion, apoi reperam iarăși Ion și iarăși Ion, iar familia revedea chipul fiecărui Ion, știa să aleagă din mulțimea de Ioni pe cel potrivit, și-l mai aducea încă o dată în memorie, în casă, în suflet. Minunat! A avut grijă familia respectivă de fiecare Ion, să-l treacă pe pomelnic. Ceea ce pentru mine era un nume, iar pentru dascăl o repetiție de nume inutil de scris, pentru familie era viață, chip, amintire, lacrimi.

Mă întreb acum, după ce s-au mai schimbat generații, la ce putere a mai fi acel Ion, a mai crescut, a mai scăzut, au mai uitat din trecut, au mai adăugat treceri noi ….. Din păcate, cam după trei generații, amintirile mor și atunci moare definitiv și cel plecat, rămânând doar urme în trupul urmaților, nu și în conștiința lor. Atunci se așterne definitiv pacea uitării…

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și