Bocetul

Acum morții de duc în liniște. Nu, nu pleacă în liniște din lumea aceasta și, de multe ori nu mai pleacă din patul lor modest, din casa lor, ci de pe paturile de fier ale spitalelor.

Se murea, în general, târziu, iar la Blăjani oamenii nu știau de bolile de care se moare astăzi. Ca peste tot în lume și aici femeile sunt mai longevive, deși mahmureala toamnelor, le mai strica liniștea caselor. Dar  speranța de viață a celor care nu u fost secerați prin războaie a fost mereu peste 80 de ani.

Am văzut, din nefericire și morți nefirești. Am fost luat de străbunica Steliana, cu două flori în mână – zambile cred că erau – și dus la vecinul Gelu. Îi murise un copil care era cam de vârsta mea. Cu obraji de înger, era întins pe o masă, cu câteva flori în jur, fără sicriu,. Atunci se încropea unul din scânduri. Se auzeau sculele.

Multă vreme de atunci m-am tot întrebat de ce murise acel copil atât de frumos. Ba, în primele zile, i-am cerut lui Dumnezeu să facă un schimb cu mine. Mi se părea fără noimă moartea copilului acela rumen, ușor bucălat, cu fața așa de liniștită.

Mai târziu, în adolescență, a murit Căpitan. Nu-mi mai amintesc numele, deși eu nu-i spuneam niciodată așa. Atât de marcat am fost că, deși eram la Seminarul Teologic, mi-am făcut de lucru ca să nu merg la înmormântarea aceea cu brazi și doliu alb. Nu am scăpat, m-am intersectat cu cortegiul pe Drumul Al Mare și poate că ar fi fost mai bine dacă mergeam, pentru că bocetele celor care-i urmau și-au rupt inima, mai ales atunci când vorbele aminteau de prietenia mea cu Căpitan.

Neîmplinit  încă matrimonial, tânărul nu a fost dus pe Ulița bisericii la cimitir, de un alai și un cortegiu,  ci pe drumul principal, stricându-mi planurile de a-nu întâlni. Nu am mai vorbit de atunci despre el și nici nu am aflat dacă moartea l-a prins ca urmare a fracturii de la săniuș, sau din cauza unei suferințe a rinichilor.

Și pentru că tot vorbeam despre bocete, da, ca în toate satele, femeile boceau la morminte. Boceau la parastase, boceau la Eroi, boceau cu jale mare la înmormântări. Prin 1986 moartea a trecut și pe la noi. Cumva, la vreme, pentru că străbunica, Steliana, avea 84 de ani. Era născută în 1902.

O știam doar așa, atinsă de ani, pentru că mă veghease în nopțile febrile, dar și în zilele de joacă. Deci, îi știam prezentul, nu și trecutul. Din bocetul fiicei sale, Aurica, i-am aflat și drumul pe care-l încheia, de la plecarea din familia Cucilor, din Băieștii de peste deal, la statutul de orfan de tată, alături de ceilalți 11 frați, la grija purtată de bunicul Alecu, la căsătoria cu Anton Mușat, la plecare soțului prea devreme, pe la 40 de ani, din cauza rănilor Primului Război Mondial, la pierderea unicului fiu, Ionel, în Al Doilea Război Mondial.

Steliana și Anton Mușat

Deși copilărisem la țară, școala o făceam la oraș, iar strângerea de inimă pe care am avut-o înainte de întâlnirea cu trupul fără viață al străbunicii, a fost ușurată de starea oficială pe care o îmbrăcase momentul. Era așezată în coșciug, cu chipul liniștit și trupul acoperit cu florile din grădini. Era îmbrobodită cu broboadă neagră, așa cum umblau bătrânele văduve și era îmbrăcată în hainele pe care le avea de mult pregătite, ca și scândura pentru sicriu. A plecat cu patul și apoi cu căruța trasă de boi spre cimitir din salon, din camera, unde se intra rar și, în mod obligatoriu, la marile evenimente din viața familiei. Cred că ultima utilizare a salonului, fusese la un moment fericit, când mătușa Gina fusese cununată acolo cu Emil, care militar fiind nu putea merge pentru ceremonie la biserică, pentru că așa erau vremurile. În rest, salonul era ceva mistic, iar eu intram cu sfială. La țară, deși aveau case, oamenii trăiau modest, trăiau în camera din fund, lipită cu pământ și fără prea multă lumină.

Ion Mușat, erou în Al Doilea Război Mondial, decedat în ultima zi de război, în Munții Tatra

Mergeam în primul rând, după străbunica, la capul ei. Mamaie și vecinele continuau să bocească și adaptau bocetul la locul unde se aflau și aminteau de oamenii pe care-i cunoscuse. Și am aflat din nou, cum, înainte de moară, soțul Anton, și-a luat copii în brațe, apoi pe ea și i-a zis: de acum descurcă-te și tu cum oi putea …. Și s-a descurcat, cum a putut, încă 40 de ani, iar acum mergea să-i stea alături, deși în groapa de aleea principală a Bisericii Sfântul Nicolae, unde are mormântul, pământul i-a topit orice urmă soțului.

Așa a fost bocetul, iar cele spuse au fost întărite de preotul Popescu, delegat al Episcopului, să-i rostească necrologul. A vorbit frumos preotul, dar tot bocetele despărțirii și singurătății m-au marcat cel mai tare.

Le-am auzit de multe ori și le-am înțeles mai bine după ce moarte luase și de la noi din casă. Nu am mai trecut niciodată fără să le aud atunci când am trecut pe lângă crucile de la colțuri de pe margini de drum, care aminteau de un suflet pierdut.

Au la Blăjani, ca și în alte părți, oamenii obiceiul să pună cruci acolo unde cineva cade, iar la Blăjani, se murea în pat, dar și pe drum, pentru că nimeni nu dădea atâtea drepturi bătrâneții, cât dăm noi astăzi. Munceau în continuare, umblau în continuare, foarte rar zăceau înainte să moară.

Nici străbunica mea nu a zăcut. Slabă și iute a fost până într-o zi de Sfinții Arhangheli, când și-a trimis ginerele la Băiești, pentru că era hramul bisericii și se pomeneau morții. Când s-a întors a găsit-o căzută și noaptea s-a stins …. Apoi a urmat bocetul, ultimul bocet din familia noastră, pentru că atunci când a murit mamaie, deși în toată copilăria mia- zis să o bocesc dacă moare, nimeni nu a bocit-o. A murit la Buzău, este înmormântată în Cimitirul Sfântul Andrei din Buzău, într-un pământ care nu e al ei și în tăcerea emancipată a orașului, în care ducem morții la mormânt în tăcere, fără să încercăm să-i mai trezim bocindu-le viața.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și