Case înfiate

Nu am găsit niciodată argument pentru a-mi construi o casă de vacanță. Nu mă înnebunesc după vacanțe, iar dacă mi-am dorit să fac ceva atunci când am avut timp liber, am călător. Mi-a plăcut să schimb atmosfera, să văd mai mult, să simt diferențele, să gust din ele din plin. Am bătut locuri destule, dar nu m-am săturat. Regret că nu am scris la timp ce am trăit în călătoriile mele.

Așadar, ideea unei case de vacanță, nu m-a ispitit suficient pentru a căuta soluții. Recunosc, nu am trăit presiuni care să mă forțeze să trag pe dreapta, motiv pentru care nu am o casă de vacanță.

Totuși am înfiat o casă. Undeva, pe un deal, la locul numit Podul Fântânii, am o casă. Melancolic după anii copilăriei am zis să o recompun, fără să realizez că lumea de atunci și lumea de azi, nu sunt la fel.

Mi-am dorit să fac o mică activitate zootehnică, motiv pentru care am dat roată casei unde am copilărit, casei bunicilor. Mi-am dorit mult această casă în copilărie, dar, legile succesiunii m-au pus la rând. Cu toate acestea am început să construiesc micul meu vis paradisiac, în curtea casei pe care tatăl meu a moștenit-o la Blăjani.

Cei din jur, însă, nu au fost prea încântați, iar ceea ce eu credeam că vine de la sine, s-a transformat într-o chestiune complicată. Lumea se schimbase, e clar.

Dar, proprietar de animale cum eram, trebuia să găsesc o soluție, motiv pentru care am cumpărat casa de pe Podul Fântânii. A fost o întreagă aventură, care a durat mai bine de doi ani. Am cumpărat, pe rând, de la fiecare moștenitor dreptul său. Nici nu mai știau unul de altul, iar unii habar nu aveau unde se află.

În fine, după peripeții care de care mai provocatoare sau simpatice – una dintre moștenitoare mi-a impus condiția ca notarul să nu fie bărbat, că are soțul gelos – am devenit proprietar cu acte în regulă. Casa se află în vecinătatea unui tern al rudelor mele, pe care după o vizită la Brașov, mi-au dat dezlegare chiar să construiesc.

Dar, a apărut problema pășunatului, iar autoritățile nu au privit cu deschidere gândul meu, motiv pentru care mi-am încărcat turma și am plecat în lume.

Totuși, casa a rămas, iar starea ei nu era de loc bună. Pe Podul Fântânii au fost mai multe case. O alunecare de teren le-a surpat și toți s-au mutat. Doar casa pe care am cumpărat-o eu de la familia Pințoiu a rămas în picioare.

A rămas în picioare, dar a fost și ea afectată, pentru că zona aceea are terenuri instabile. Există o pânză freatică de suprafață, care face ca apa să mustească ici, colo. Pentru animalele care pasc pe izlazul comunal, care începe din dreptul casei mele, e bine. Pentru oameni, deloc. Nici apa nu e potabilă, nici terenul stabil. Dar, am cumpărat casa și nu o puteam lăsa să cadă, iar de vândut …. cine s-ar fi încumetat la așa ceva.

Într-o zi, Ion Gogan, omul care, pentru mine reprezintă tipologia țăranului din romanul Ion – cioban-zidar, așa cum îi place să spună că e – s-a oferit să o refacă. O voiam ca în povești, dar visul meu iarăși nu a avut temei. Era o casă care nu avea nimic de povestit, deci i-am permis amicului meu din copilărie să o facă cum crede. Lucrează, din când în când la ea. Au trecut patru ani de când bojdeuca cu două camere și un hol a intrat în renovare.

Construcția este pe final și parcă nu reușesc să intru în spiritul locului. Atunci când am început lucrările am fost nevoit să scot tot ce era în interior. O viață de agoniseală, de trudă, de chin, o duceam de mal. Borcane, farfurii, saltele, o dormeză mucegăită, niște dulceață începută cu ceva ani buni în în urmă …. M-am descotorosit de toate rapid, cu gândul la nimicnicia noastră.

Nu îmi amintesc chipuri proprietarilor. Am trecut des pe acolo, dar nu-mi aduc aminte să-i fi văzut vreodată. De aceea, nici tabloul cu fotografii inegale, prinse sub un geam prăfuit, nu-mi spun prea multe. De-a valma, copii cu ochi mari și frunți acoperite de căciuli cu moț și bătrâni cu căciulă și bătrâne îmbrobodite. O poză de la o nuntă, la care socrii stau mândrii, cu pieptul în față și floare albă prinsă în mijlocul pieptului, este așezată în mijlocul tabloului. Le-am luat, le-am șters, le-am pus într-un album. Sunt înaintații casei mele, trupuri și duhuri care au trăit în acel loc, care au iubit, s-au mâniat, au suferit, au plâns, poate că au râvnit să se întoarcă cândva – deși aceasta nu prea o cred, având în vedere condițiile de trai de pe Podul Fântânii.

Simt casa aceasta ca pe un înfiată, și încerc să-i schimb capitalul vieții. Vreau să o văd ca pe un loc bun pentru lectură, uneori îmi este dor de ea, dar ca să treci peste Blăjanca sau să urci pe Hulă, trebuie să fie pământul secetos.

Mereu mi-am zis că nu-mi trebuie și că este o nebunie. Pentru a vedea dacă mai sunt și alți nebuni în sat, am pornit să văd cine a mai făcut așa gesturi de bravură. Ei bine, am găsit în fundul Cornencii, niște case superbe. Pe lângă casa familiei Stănescu, exemplar refăcută și îngrijită, mai sunt încă două construcții uimitor de frumoase. Una, în partea de jos a drumului, pare a fi construcție nouă, refăcută în stil tradițional. Cealaltă, mai sus de casa care a aparținut părintelui Macovei, este exemplar reconstituită. Deci, mai sunt temerari … ca să nu le spun altfel. Bravo lor, pentru că locul unde sunt casele este superb.

În timp ce anumite case și-au găsit salvatori, sunt și case care pier treptat și este mare păcat de ele. Nu mai amintesc de casa lui Iancu Moraru, pentru că nu are nimic pitoresc. Singura caracteristică este încăpățânarea de a sta în picioare. Casa aceasta cu prispă de de lemn închisă cu sticlă, rezistă fără stăpâni de zeci de ani. Eram copil când am văzut ultima dată, îngropat până la jumătate, în glod, parte din angrenajul morii. Iancu era și atunci mort și casa goală.

O altă casă care a trebui salvată este casa Tomescu. Tomescu a fost unul dintre oamenii luminați și înstăriți ai satului, ceea ce nu i-a adus mereu viață bună. O vreme, în casa lui a funcționat școala.

Și pentru că veni vorba de școală … nici fosta Școală din Dodănești nu se simte prea bine, iar despre cea din Corneanca nici nu are rost să mai vorbim.

Mai sunt și alte case care ar trebui salvate, dar fac și oamenii ce pot ….  Oricum, dacă vă pică în mână o casă veche și aveți cu cine lucra, salvații chipul. E de înțeles că nu poți locui într-o clădire obosită, scormonită de șobolanii care și-au făcut galerii, dar dacă aveți cu vine lucra, salvați prispa casei muntenești, pentru că ea dă valoare unui edificiul în această zonă.

Sale!