Nunta

Oficiez din tot sufletul cununii. Cine s-a cununat na Sfântul Andrei, în Buzău, a revenit. Evident, nu s-a întors ca mire sau mireasă, ci și-a dorit să-i oficiem cununiile prietenilor și finilor. Cu toate acestea, nunta în sine nu-mi place prea mult. Poate că nu sunt petrecăreț, sau poate pentru s-a pierdut ceva din autenticitatea nunții de altă dată. Acum totul s-a profesionalizat, totul este organizat de alții, pe bani.  Decibelii sparg timpanele, pentru a acoperi inexactitățile muzicanților, iar nuntașii stau pe telefoane.  Amprenta proprie și implicarea este minimă. Îmi amintesc că până și la nunta mea cu Mirela, în 1997, era mai altfel. Fiecare familie s-a îngrijit de ceea ce avea de făcut, după tradiție, iar mâncare a fost pregătită acasă, la o mică clacă. A fost, totuși, o nuntă de oraș, fără plocoane, așa cum erau nunțile la țară.

Îmi amintesc de nunți și făcute, dar și nefăcute, din satul copilăriei mele Blăjani. La capitolul nunți nefăcute, intră vecinul meu Sandu. Tanti Maria, mama tânărului tot mai tomnatic, se îngrijea mereu de cele necesare nunții. Porcul creștea până se plictisea, pentru când se însoară Sandu. Țapul creștea până îmbătrânea, să fie bun în toamnă, la pastramă, când urma să se însoare Sandu. Vinul stătea în beci până se acrea, păstrat tot pentru nunta lui Sandu. Sandu însă, deși era băiat fără cusur, cu serviciu bun și cuminte, nu se însura ….

Dacă la această nuntă a speranței asistam zilnic, în discuțiile pe care mamaia Aurica le avea cu Tanti Maria, mama lui Sandu. am văzut și câteva nunți pe bune. Eram timid și nu am intrat în miezul evenimentelor, dar la nunta vecinului Titi, am participat.

Ai mei nu s-au dus pentru că exact în ziua aceea fusese înmormântată străbunica și acolo doliul era doliu, iar cu ploconul, găina, m-au trimis pe mine de dimineață. După ce am studiat terenul, am hotărât să trec și seara pe acolo, deși doliul parcă nu mi-ar fi permis. Îmi amintesc că timp de o lună nici aparatul de radio nu l-am deschis. Cu toate acestea, m-am strecurat pe lângă cortul nunții, pentru că îmi plăcea nespus să văd dansurile în perechi, în cerc, ale tinerilor. Și a fost o nuntă pe cinste și cum se face. Masa era … fudulie, cu adevărat. Deși apăruseră stațiile de amplificare, nu erau atât de agresive, iar farmecul îl dădeau țiganii muzicanți. Deci, la rece, cântau țiganii și jucau blăjanarii de-și rupeau pantofii. Fără exagerare, așa a fost! Efectiv, nu-i interesa nimic și nu-i oprea nimic. Cum era toamnă, o ploaie zdravănă a început să curgă. Cortul, improvizat din niște fâșii de cort militar, lua apă. Uscatul de sub tălpi s-a înmuiat, dar jocul continua, de nici nu ziceai că se petrecuse ceva. Cum ternul devenea impracticabil, ajutorul de ginerică a venit cu roaba și încărca la lopată frământătura de sub picioare. Până la 4 dimineața a durat jocul. De seara până la 4, iar la 4 au pus mesele. Așa era tradiția, ca spre dimineață să se pună mesele, pentru că nimeni nu se grăbea și nici nu moțăia.

S-au pus mese și canapele lungi, special făcute pentru nunți și pomeni, acoperite cu preșuri din coade, să fie moi și calde. Erau acolo adunate mese de la toți vecinii, iar cortul era ticsit de lume. Ploaia continua să toarne, iar acoperișul cortului unde stăteam mă aciuasem și eu făcuse burtă, de aproape că se prăvălea peste bucate. Ajutorul de ginerică, atât de util în timpul dansurilor, precum un preparator la ringului de box, a intervenit iarăși. A luat o sapă și a împins burta cortului în sus, pentru a forța apa să alunece de pe acoperiș. Dar, apa nu a vrut așa, ci printr-o falie a cortului a picat toată peste toți cei din rândul de la perete. I-a făcut ciuciulete, dar nimeni nu s-a supărat. Dansul, țuica, tinerețea i-a făcut să nu-și piardă veselia și să devoreze mezelul, care tocmai apăruse la nunți, și nelipsitele sarmale.

Deci, a fost o nuntă ca în povești, dar care nu a durat decât o zi, semn al pierderii din entuziasmul trecutului. La părinții mei, nunta a durat trei zile. A fost în mai, 1973. 1973 nu spune multe, dar mai …. Nu oricine se căsătorește în mai. Oamenii erau superstițioși și nu făceau nuntă în mai, de teamă că nu ține și că poate fi …. mai rău. Ai mei au riscat, iar nunta a fost în casă părinților mirelui, adică la Blăjani. O nuntă normală, cu lume multă, cu trei zile de tradiții și cu oboseală pe măsură. Cu umorul pe care-l avea la fel de pregnant ca zâmbetul tataia îmi povestea cum lăutarul satului, Dună, a cântat un marș forțat. Vă amintiți că orice nou venit era întâmpinat prompt cu marșul atunci când ajungea la nuntă. Ei bine, după două zile de petrecere, Dună adormise tolănit pe un scaun. Ursul, câinele casei, liber și el la nuntă, a dat târcoale tuciului cu sarmale, i-ar socrul mare l-a atenționat: marș! Dună s-a sculat și fără ton a dat drumul la marș, privind buimac să vadă care-i musafirul.

Deci, cam așa erau nunțile pe acolo. Erau tradiții azi pierdute. Ar fi minunat să existe într-un muzeu al satului adunate toate pozele de la nunțile sătenilor. Fiecare are poză de la nunta lui. Din păcate, nu există, motiv pentru care am folosit fotografii din arhiva familiei mele.

Sale!