Țară țară vrem ostași!

Eram în curtea farmaciei la Smeeni, iar în cealaltă curte, a școlii, se auzea veselie mare. Țară, țară, vrem ostași!, strigau pe rând copiii și se cereau unii de alții, pentru a se adăuga armatei ….adverse.

Strigătul m-a trezit ca dintr-o lungă visare. Pentru câteva momente mi-a fost greu să-mi amintesc unde l-am mai auzit. Am stat minute în șir și m-am uitat la acei minunați copiii, care mai știau încă să se joace.

O învățătoare bine-dispusă intrase în joc, sau poate că inițiase jocul. La fel de rumenă în obraji ca și cei mici, zâmbea și-i îndemna să se joace.

Am rămas uimit că mai sunt copiii care știu să se joace, că mai sunt copii ….

Lăsați copiii să se joace! Sunt minunați! Jocurile lor ca și jocurile noastre din copilărie, spun totul despre viață, spun ceea ce manualele nu pot învăța.

Am vrut să-i filmez, să-i fotografiez, dar nu am îndrăznit să-i stânjenesc. Repet, lăsați copiii să se joace și jucați-vă cu ei! Lăsați copiii să fie copii, chiar și la … școală.

Jocurile noastre, puțin crude uneori, alte ori cu mize competiționale pline de orgoliu, reprezentau școala altfel, școala formării caracterelor puternice, prin victorie și mai ales prin înfrângere.

Dascălii care reușesc să-i desprindă pe elevi de telefoane, tablete, culegeri, manuale și stresul școlii de astăzi, au un har pedagogic extraordinar.

Deci, dragi părinți, când vă vine puiul acasă, nu-l mai întrebați prima dată ce notă a luat, ci cât de mult s-a jucat. Credeți-mă, îi faceți un mare bine copilului dumneavoastră. Îl faceți fericit, așa cum erau copiii pe care i-am văzut astăzi, la Smeeni, rumeni ca niște mere sănătoase, plini de viață, proaspeți ca aerul plin de florile primăverii.

Sale!