Buzăul în bătaia vântului

Duminica îmi permit luxul să merg pe jos la Mico 14. În 30 de minute ajung, timp pe care, e drept, am început să-l fac și cu mașina, pe aceeași distanță,.

Frig astăzi, frig și vânt, un vânt care pătrunde prin haine.

Lipsa perdelelor de protecție din jurul orașului lasă porțile deschise vânturilor care bat zdravăn la margine de Bărăgan, câte șase luni pe an.

Peste tot centrul orașului un cârd imens de ciori zbura aparent haotic, ca într-o viziune a lui Poe. Zgomot, zbucium aparent inutil, poate prevestitor de vreme și mai rea. Oricum, dacă aș fi mers spre Golia precum Creangă, era imposibil să ratez ținta. Dar mergeam spre Sfântul Andrei …. Erau mii de ținte care făceau cerul invizibil, spărgând violent liniștea dimineții.

https://www.facebook.com/Prof.Dr.PaulNegoita/videos/882338106896217

Am parcurs rapid Păcii, gândindu-mă că, după numele străzii, e de bun augur să încep dimineața astfel.

Un vânt rebel m-a lovit în față în Piața Daciei. Pietrele și lipsa oricărui obstacol viu au împins vântul care înnebunit de plăcere insista să pătrundă peste tot.

Sumbru, bacovian Centrul ca de plumb. O Piața Daciei rece. Culoarele de blocuri organizau curenții agresivi. Neplăcută manifestare a vântului în zonă.

https://www.tiktok.com/@iuliuspaulnegoita/video/7305646023555271969?_r=1&_t=8hgE1Ymtg92

Spre Biserica Sfinții Îngeri nervozitatea atmosferică s-a mai potolit. Nu mai avea atâtea motive nici vântul să se agite. Legate ca două agrafe, două umbre negre țineau hotărât de o umbrelă care încă se stătea legată de spițele flexate pe o parte a acoperișului provizoriu. Umbrele păreau că merg spre piață, dar au cârmit brusc pe aleea de la Biserică.

De parcă voia să să arate că niciodată nu poți crede în acalmie, pe Unirii vântul mătura. Umbla nebun pe pista de autobuze de pe centrul străzi, șuierând strict printre barele de fier puse să încercuiască pietonul care ar fi trebuit să aștepte în stație. Bune barele că la ce vânt fără opreliște bate are pietonul un punct fix. Se prinde în ele ca în năvod. Asta dacă grilajul stă în picioare și nu zace rece la pământ, așa cum se întâmplase deja la intersecția cu Bălcescu.

Bălcescu? Altă lume, altă viață! Vânt calm, ținut la respect de frumoșii castani și vegetația încă vie. Cu toate acestea, era gol goluț bulevardul amintirilor noastre. Doar un singur temerar circula, agățat de o cârjă și cu o mască medicală peste chip. Nu zburda, dar se mișca arătând clar determinarea de a lupta cu orice început de infirmitate. Se pare că reușea, deși nu era deloc tânăr.

În rest, mai nimic pe Bulevard. Ici colo câteva însemnări pe indicatoare. Sediul lui … Fădică a simțit nevoia să scrie … un cronicar pe indicatorul spre Teatrul George Ciprian. Artă …. urbană, ce să zic?! E clar, încă se mai scrie de mână, iar omul inspirat nu se poate abține când dă peste el pofta de creație.

Am intrat, în sfârșit la adăpost. Crângul a fost mereu un adăpost al orașului nostru. Dacă era de jur împrejurul orașului pădure, vântul ar fi ocolit Buzăul.

Se lumina deja de ziuă. Un câine și un stăpân se bucurau de pacea locului. Lovit de calviție, Crângul oprește încă aerul care circulă nervos vrând să transforme tot în lumea lui. E drept. mulți copaci tineri stau cu fruntea plecată, de parcă ar ști ce scria Bolintineanu: Capul plecat, sabia nu-l taie, nu?! Bine, Bolintineanu nu s-a oprit aici în versificare. El mai continua cam așa: Viața și robia nu pot sta-mpreună/Nu e totodată pace și furtună. Dar ce puteau face bieții copaci să se ridice din robie, dacă nu-s ajutați. Stăteau alandala unul cu capul în altul, sperând că lamele care-s lăsate să junghie istoria nu-i vor atinge la rădăcină, pentru că par slabi și inofensivi. Cei mari și bătrâni au fost incinerați deja …

Unde biruie betonul, înnebunește și vântul, dar unde încă mai este viață și natură vântul tace. Dar cum clopotul nu tăcea, am grăbit pasul cu gândul la firea și viața noastră, care uneori arată ca dimineața aceasta de sfârșit de noiembrie. Nu înfrunți vremurile, pici în bătaia vânturilor rele.