Trăim și murim tot mai ciudat și mai inutil

Sunt pozitiv și vesel. Îmi e greu să mă gândesc la moarte. Doar atunci când merg la o înmormântate mă trezesc la realitate, însă cu sentimentul supraviețuitorului. Totuși, moartea este o temă și o realitate. După jumătatea vieții încerci să te acomodezi cu ideea și nu poți spune că nu îți e teamă.  Ba chiar ai un fel de jenă să stai inert, în poziție pe care nu o poți controla, iar alții să te privească. Nu doar de modul în care se produce, ci și de ce urmează după. moarte și mai ales de întuneric te temi.

Dincolo de toate gândurile de om viu, cu speranță că moartea va veni cât mai târziu, după un obicei al înaintașilor mei relativ longevivi, mă gândeam la oarece inutilitate a vieții și a morții. O inutilitate a vieții stricate de boală, terminată cu o inutilitate a morții.

V-am povestit cândva despre experiența mea norvegiană. O călătorie ca multe altele. Și totuși mi-a trezit în mine sentimentul că moartea avea sens cândva. Avea și un sens mai altfel decât cel fixat de slujba de la înmormântare în care se spune că moartea a fost lăsată de Dumnezeu pentru ca răutatea să nu fie fără de sfârșit.

Contactul cu istoria vikingilor  într-un muzeu din Oslo m-a făcut să înțeleg cât de demnă era moartea pe vremuri. Trăiai cât aveai un rost. Mureai lăsând un folos. Sigur și acum poți muri lăsând o continuitate din tine dacă-ți donezi un organ vital. Însă atunci te luptai cu viața, iar când forța ta era mai mică decât a mediului care te înconjura deveneai hrană pentru alte vietăți. Nu aveai nevoie de criptă. Nu aveai nevoie să încerci să te conservi după moarte. Ce iluzie teribilă, de altfel! Pur și simplu te luptai cu viața și mureai fără să te târâii, fără să zaci descompunându-te încet prin spitale, lungind moartea și nu viață.

Era o luptă pe care o pierdeai cu viața și rămâneai util ei. Devorai vânătorește și erai devorat atunci când forțele nu te mai țineau. Te hrăneai să trăiești, deveneai hrană să trăiască.

Nu mai zic de dragostea din familie. Erai ținut de ai tăi, nu lăsat undeva, printre străini. Ai tăi îți închideau ochii și cu chipul lor plecai, dacă aveai privilegiul bătrâneții.

În rest, oamenii mureau la vreme. La vremea la care forța lor nu era suficientă pentru a trăi. Era o moarte demnă, o moarte în luptă, nu una în chin prelung, în așteptarea prelungită de aparate care te duc tot acolo, dar ceva mai târziu. Însă drumul e o prelungire conștientă a neputinței ….

Ce ziceți, nu mureau mai demn înaintații? Nu erau viața și moartea lor mai utilă?

Sale!