Am avut o copilărie frumoasă.
Am crezut că timpul și jocurile copilăriei noastre sunt istorie.
Am zburdat pe dealuri, am păscut animale, am mers la toate muncile agricole din dragoste pentru bunici.
Orașul mi-a fost calvar în anii de școală. Eram rupt din rădăcină. Sufeream teribil. Gândul îmi era la dealurile pe care alergam, la libertatea aceea imensă, la jocurile fiecărei zile. În primul minut de vacanță fugeam spre țară. Avem țară. Aveam bunici. Iar dacă părinții voiau să mă pedepsească cu adevărat mă mai rețineau în Buzău un ceas după ultima oră de școală. Mă simțeam distrus.
Astăzi am plecat spre locul copilăriei mele, spre Blăjani. Pe drum, la o trecere de pietoni, am dat prioritate unui copil care căra un ghiozdan imens, care-l gârbovea și-l obliga la gestul reflex de a-și așeza ochelarii. Copii din ziua de azi, mi-am zis. Nu eram ca ei. Veneam de la țară.
Am ajuns la Blăjani. Acolo, pe lângă casa bunicilor în care mai vin din când în când părinții mei, am cumpărat o casă, undeva, pe un deal, în buza izlazului comunal. Gârbovită și ea precum puștiul despre care scriam. In ani a început să arate a casă, iar astăzi am invitat acolo câțiva colaboratori ca să organizăm o aniversare surpriză. Am decis greu să mergem la casa din Blăjani, pentru că un firicel de ploaie face accesul imposibil. De plecare nu mai vorbesc. Devine o aventură. Dar, cu dor de aceste locuri, ne-am invitat aici, la o masă, apropiații.
Ei bine, masa nu a fost doar pentru cine s-a pregătit, ci mai ales pentru copiii care nu credeam că mai există la Blăjani, unde învățământul este simultan și numărul copiilor atinge un minim istoric. Mai sunt câteva zeci.
Am urcat pe drumul sinuos și prost întreținut. Am ajuns pe Podul fântânii, așa cum se numește locul unde se află căsuța noastră de poveste. În paranteză fiind spus, la Blăjani apa a fost mereu un lux. Doar Podul fântânii face excepție pentru că se află așezat pe o pânză de apă superficială, salvatoare pentru animalele care pasc pe islaz.
Chiar dacă drumul este lăsat în paragină. iar GPS -ul nu știe să spună să-l ocolești, peisajul este frumos. De acolo, de sus, se vede satul, se văd turlele Bisericii Sfântul Nicolae, iar eu cu mintea, văd mormântul străbunicilor, pe aleea centrală din fața Bisericii; amintire care stăruie să mi se reveleze la fiecare urcare, mai ales că ani buni din copilăria mea i-am petrecut alături de Steliana, străbunica mea.
După ascensiunea relativ abruptă și traversarea platoului de pe care se vede satul, drumul începe să coboare spre casă și trece printre fântâni care, ca prin minune, au apa la suprafață. Apoi ca un străjer, aplecat peste drum stă un cireș. E cireș vechi de tot. Îl știu la fel de bătrân din vremea copilăriei mele.
Cireșul acesta îmi pare a întruchipa satul. Crengi ciuntite precum ulițele de altă dată golite ici colo de case dispărute la multele alunecări de teren, flori multe, însă fructe mici și dulci. Un sat care a rodit, dar rodul a dat rod la rândul lui în alte locuri, iar acum satul pare singuratic și bătrân ca acest cireș. Și totuși un sat care rezistă, așa cum acest cireș nu se lasă bătut de nimic, deși e in inima unui izlaz cu animale care i-au ros adesea coaja, în drumul tuturor cu drujbă sau topor și în viforul anilor cu secete. vânturi și geruri. Trebuie văzut acest cireș pentru că altul ca el nu mai există. Eu nu am mai văzut un astfel de cireș. Nu mai zic că ar fi de ascultat poveștile lui.
Ei bine, la ceva vreme după ce am ajuns și am consumat prima parte a surprizei pregătite, peste vale se auzeau râsete de copii. Da, acolo unde de obicei se aude clopotul bătând într-o limbă, se auzeau zburdălnicii de copiii.
Am plecat să-i văd și toți erau urcați în acel minunat cireș.
– Ce e cu voi aici? i-am întrebat!
–Suntem o comunitate! mi-au răspuns.
– Vă iubesc pentru că îmi amintiți de copilăria mea! Eu așa am copilărit, ca voi, pe dealuri, prin copaci, liber, în spații cu orizont! Simțeam cât de largă e lumea mea, iar atunci când am ajuns la bloc, iar în fața blocului meu era alt bloc, mi s-a părut tare urât! Vă iubesc copii că sunteți astăzi aici! Dumnezeu cred că v-a trimis!
Gestul lor a fost fantastic! Au sărit din cireș și m-au îmbrățișat! Totul spontan, Totul sincer și fără inhibiție. Vă imaginați ce fior am simțit. Iar gestul s-a repetat și când au intrat în curte, unde au întâlnit-o pe Mirela, pe care, foarte probabil, au văzut-o pentru prima dată.
I-am invitat la masă. Ei au devenit sufletul întâlnirii noastre Au râs cu poftă. Au mai tras o joacă. Au dansat. Au cântat, S-au întors. Au făcut poze.
Dezinvolți, plini de viață, educați, copiii aceștia ne-au făcut ziua fericită. Trăiesc o copilărie care credeam că este doar a noastră, pentru că, spre exemplu, băieții noștri nu au copilărit așa.
– Domnul, mergeți cu noi să vedeți cum ne rostogolim din deal! mi-au zis la un moment dat. Și am fost și… tare le-aș fi luat exemplul …
Copiii aceștia mi-au stârnit amintirile, dar mi-au și îndeplinit un vis. Visez de ceva timp ca în poiana din fața căsuței noastre pictate cu flori de câmp să adun copii și să le spun povești. Nu am găsit calea să o fac și să-i aduc, dar poate că Dumnezeu mi-a auzit gândul și mi-a făcut pe plac și a trimis acești îngeri veseli și deștepți.
Deși erau copii de la țară, plini de viață și dornici să se rătăcească în natură, erau la curent cu ceea ce se întâmplă pe lumea aceasta. Povestind una-alta despre sat … Lolo ( Loredana) mi-a spus că știe deja ceea ce spun pentru că-mi citește blogul. Copiii-copii …. dar bine informați.
Loredana, Gogan, Iulian, Alexandru, Anca, Roxana și Antonia! Ei au devenit noii mei prieteni! Ne-au dat numerele de telefon să-i sunăm când mai venim ca să ne bucure și altă dată!
Mulțumim dragi copii! Ne-ați făcut o zi minunată!