Sfântul Laurențiu

10 august
Ce este bogăția unei Biserici?
Aurul? Clădirile? Pământurile? Obiectele de preț strânse de-a lungul generațiilor?
În Roma secolului al III-lea, un diacon avea să dea acestei întrebări un răspuns atât de puternic, încât a rămas viu după aproape 1.800 de ani.
Numele lui era Laurențiu.
Diaconul Romei
Sfântul Laurențiu a trăit în timpul împăratului Valerian, într-o perioadă în care creștinii erau din nou persecutați.
Era unul dintre cei șapte diaconi ai Bisericii Romei și apropiat al Papei Sixt al II-lea. Ca arhidiacon, avea între responsabilități administrarea bunurilor Bisericii și grija pentru săraci.
În anul 258, persecuția a devenit violentă. Sixt al II-lea a fost arestat și executat.
Tradiția creștină păstrează imaginea tulburătoare a lui Laurențiu care ar fi dorit să-și urmeze episcopul în martiriu. Sixt i-ar fi vestit că despărțirea nu va dura mult.
Câteva zile mai târziu avea să-i vină și lui rândul.
„Arată-ne comorile Bisericii”
Autoritățile romane știau că Laurențiu administra bunurile comunității creștine.
I-au cerut să predea comorile Bisericii.
Laurențiu a cerut timp.
Dar nu pentru a aduna aurul.
Potrivit vechii tradiții creștine, el a împărțit bunurile săracilor și apoi i-a adunat înaintea autorităților pe săraci, văduve, bolnavi și nevoiași.
Și le-a arătat adevărata avere pe care o administra.
Aceștia sunt comorile Bisericii.
Indiferent de forma exactă în care episodul a ajuns până la noi, mesajul său a devenit inseparabil de memoria Sfântului Laurențiu.
O comoară care nu încape într-un seif
Este una dintre cele mai frumoase răsturnări de perspectivă din vechiul creștinism.
Puterea romană căuta aur.
Laurențiu i-a arătat oameni.
Căuta obiecte prețioase.
El i-a adus pe cei pe care societatea îi considera fără valoare.
În ochii lumii erau săraci.
În ochii Bisericii erau comoara ei.
Și poate că aici povestea Sfântului Laurențiu devine incomod de actuală.
Pentru că și noi suntem tentați să măsurăm reușita prin ceea ce se vede: clădiri, bani, influență, funcții, proprietăți.
Dar dacă Hristos ar intra astăzi într-o comunitate și ar întreba unde îi sunt comorile, probabil nu ne-ar cere inventarul.
Ne-ar întreba unde sunt oamenii.
Omul dinaintea lucrului
Creștinismul nu spune că bunurile sunt rele.
Sfântul Laurențiu însuși le administra.
Dar bunurile aveau un scop: omul.
Aceasta schimbă radical perspectiva.
O clădire este importantă dacă adăpostește oameni.
Banii sunt importanți dacă pot alina suferință.
Instituțiile sunt importante dacă slujesc.
Iar Biserica își pierde sensul atunci când ajunge să păzească lucrurile mai mult decât oamenii.
Poate de aceea gestul lui Laurențiu a supraviețuit atâtor imperii.
Martiriul
Refuzul său de a preda averea Bisericii și mărturisirea credinței i-au adus condamnarea.
Tradiția occidentală spune că Sfântul Laurențiu a fost martirizat prin ardere pe un grătar metalic. Detaliile exacte ale morții sale sunt discutate de istorici, însă martiriul său la Roma, în timpul persecuției lui Valerian din anul 258, aparține tradiției foarte vechi a Bisericii.
Mormântul său a devenit unul dintre marile locuri de pelerinaj ale Romei creștine.
Împărații au dispărut.
Persecuțiile au trecut.
Dar numele diaconului care îi hrănea pe săraci este rostit și astăzi.
Care sunt comorile noastre?
Ziua Sfântului Laurențiu ne lasă o întrebare simplă:
Dacă cineva ne-ar cere să-i arătăm ceea ce avem mai de preț, ce i-am arăta?
Casa?
Conturile?
Lucrurile adunate într-o viață?
Sau oamenii?
Familia. Copiii. Părinții bătrâni. Prietenul rămas lângă noi. Omul căruia i-am făcut bine fără să afle nimeni.
Laurențiu a înțeles ceva ce uităm foarte ușor:
lucrurile pe care le strângem rămân în urmă. Oamenii pe care îi iubim și binele pe care îl facem intră în veșnicie.
Poate că adevărata bogăție începe exact în clipa în care încetăm să întrebăm „Cât avem?” și începem să întrebăm:
„Pentru cine avem?”
Sfinte Mucenice Laurențiu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Sale!