Sfinții Mucenici Fotie și Anichit. Credința în vremea marii persecuții a lui Dioclețian

Sfinții Mucenici Fotie și Anichit, pomeniți la 12 august, ne duc înapoi la începutul secolului al IV-lea, într-unul dintre cele mai dramatice momente din istoria creștinismului: marea persecuție declanșată în timpul împăratului Dioclețian. Tradiția Bisericii îi așază pe cei doi în Nicomidia, în Asia Mică, și le leagă martiriul de această perioadă. Nicomidia, orașul din care a pornit persecuția
Locul este important.
Nicomidia, actualul İzmit din Turcia, era una dintre reședințele imperiale ale lui Dioclețian. Tocmai aici, la 23 februarie 303, împăratul a poruncit distrugerea unei mari biserici creștine. A doua zi a fost publicat primul edict împotriva creștinilor. Bisericile trebuiau distruse, cărțile sfinte arse, iar creștinii care dețineau funcții importante își pierdeau drepturile și pozițiile. Au urmat alte edicte, inclusiv arestarea clericilor și obligarea populației la sacrificii pentru zeii Romei.
Nu mai era vorba despre ostilitatea unui guvernator local sau despre izbucniri izolate de violență.
Era politică imperială.
Iar Nicomidia se afla chiar în centrul ei.
În această atmosferă îl așază tradiția creștină pe Anichit.
Anichit
Sinaxarele spun că Anichit era creștin și că, în momentul în care Dioclețian a început să amenințe și să pedepsească pe cei care mărturiseau credința în Hristos, el nu s-a ascuns.
A ieșit în față și și-a mărturisit credința.
A urmat arestarea și o serie de chinuri pe care Viețile Sfinților le descriu pe larg. Relatările hagiografice vorbesc despre fiare sălbatice, foc și alte încercări din care Anichit ar fi fost izbăvit în chip minunat.

Trebuie spus însă ceva important atunci când încercăm să privim aceste texte și istoric.
Documentele contemporane confirmă foarte bine realitatea marii persecuții a lui Dioclețian, dar detaliile individuale ale multor martiraje ne-au parvenit prin tradiții hagiografice redactate sau transmise ulterior. Chiar istoricii moderni fac această distincție între faptul istoric al persecuției și relatarea amănunțită a fiecărui martiriu.
Iar acest aspect nu face suferința lor mai puțin impresionantă.
Din contră, îi redă decorul real.
În Nicomidia începutului de secol IV, a spune public „sunt creștin” putea însemna pierderea funcției, a averii, a libertății și, în cele din urmă, a vieții.
Fotie nu a rămas deoparte
Apare apoi și Fotie, rudă apropiată a lui Anichit, prezentat în tradiția românească drept nepotul său.
Văzând ceea ce se întâmpla, Fotie nu s-a îndepărtat de el pentru a se salva.
A făcut exact contrariul.
S-a apropiat de Anichit și și-a mărturisit aceeași credință. Cei doi au fost apoi întemnițați și supuși împreună persecuției. Sinaxarul relatează că, în cele din urmă, au fost aruncați într-un cuptor aprins și au murit rugându-se.

Biserica îi păstrează de atunci împreună:
Fotie și Anichit.
Două nume care au traversat aproximativ șaptesprezece secole.
O persecuție care nu a reușit ceea ce și-a propus.
Dioclețian voia să consolideze Imperiul Roman și să restaureze vechile sale instituții și tradiții religioase.
Creștinismul îi apărea acestei politici ca un corp care refuza să se supună integral religiei oficiale.
Marea persecuție începută în 303 avea să fie ultima mare încercare a Imperiului Roman de a opri creștinismul prin forță. În Orient, măsurile împotriva creștinilor au continuat cu intensități diferite încă mai mulți ani. În 311, împăratul Galerius avea să accepte încetarea persecuției, iar în 313, odată cu politica religioasă promovată de Constantin și Licinius, creștinismul intra într-o cu totul altă etapă a existenței sale.

Privit după aproape 1.700 de ani, rezultatul este aproape paradoxal.
Imperiul încerca să facă să dispară numele creștinilor.
Astăzi îl pomenim pe Anichit, îl pomenim pe Fotie, iar persecuția lui Dioclețian este studiată în mare măsură tocmai pentru oamenii pe care încerca să-i reducă la tăcere.
Ce rămâne din pilda vieții lor?
Fotie ar fi putut privi de la distanță.
Avea în față exemplul concret al prețului pe care îl putea plăti.
Și totuși, tradiția spune că s-a dus lângă Anichit.
Uneori ne maniferstăm credința ca pe o experiență strict individuală. Dar oamenii se întăresc sau se slăbesc unii pe alții.
Curajul se transmite.
Frica se transmite.
Credința se transmite.
Poate că una dintre întrebările pe care ni le lasă cei doi sfinți nu este dacă am fi capabili de martiriu. Pentru majoritatea dintre noi aceasta rămâne o întrebare abstractă.
Întrebarea mult mai apropiată este alta:
Ce devin oamenii care stau lângă noi datorită nouă?
Mai curajoși sau mai fricoși?
Mai drepți sau mai dispuși la compromis?
Mai aproape de Dumnezeu sau mai departe?
Sfinții Fotie și Anichit au rămas în calendar împreună.
Poate fiindcă, uneori, cea mai frumoasă formă a credinței nu este numai să rămâi în picioare.
Este să-l ajuți și pe cel de lângă tine să rămână în picioare.
Sfinților Mucenici Fotie și Anichit, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi!