Sfântul Irineu de Lyon. Ucenicul ucenicului Sfântului Ioan care a dus memoria Apostolilor până în Galia

Între Sfântul Apostol Ioan și Sfântul Irineu se află un singur om.
Policarp al Smirnei.
Ioan îl cunoscuse pe Hristos.
Policarp fusese ucenicul lui Ioan.
Iar Irineu avea să devină ucenicul lui Policarp.
Este greu să găsești o imagine mai limpede a felului în care memoria primelor comunități creștine a trecut de la o generație la alta.
Sfântul Irineu, episcopul de Lugdunum, actualul Lyon din Franța, este pomenit de Biserica Ortodoxă Română la 23 august.
Din Smirna până la capătul occidental al lumii sale
Irineu provenea din Asia Mică, din zona Smirnei.
Era un om cultivat.
Tradiția bisericească spune că studiase cultura și filosofia greacă.
Dar întâlnirea decisivă a tinereții lui avea să fie aceea cu episcopul Policarp.
Policarp nu era un profesor oarecare.
Aparținea generației care îi cunoscuse direct pe Apostoli.
Iar Irineu avea să păstreze această legătură cu o grijă extraordinară.
Imaginea este fascinantă.
Un tânăr stă în Smirna și ascultă un bătrân episcop vorbind despre ceea ce auzise de la oameni care Îl cunoscuseră pe Iisus.
Nu citea încă despre o epocă îndepărtată.
Era aproape de ea.
Foarte aproape.
Din Asia Mică în Galia
La un moment dat, Irineu pleacă spre Occident.
Ajunge în Galia, în cetatea Lugdunum.
Astăzi îi spunem Lyon.
Pentru noi, distanța dintre Turcia de astăzi și Franța pare mare.
În secolul al II-lea era enormă.
Limbi diferite.
Culturi diferite.
Mii de kilometri.
Irineu ducea însă cu el ceva ce nu încăpea într-un bagaj:
memoria unei Biserici care încă se afla foarte aproape de generația Apostolilor.
La Lugdunum devine preot, iar după moartea episcopului Potin ajunge episcopul comunității creștine de acolo.
Un episcop într-un oraș în care creștinii fuseseră uciși
Lyonul secolului al II-lea nu era un loc comod pentru un episcop creștin.
Comunitatea trecuse prin persecuții.
Creștinii puteau deveni ținta autorităților și a mulțimii.
Irineu primește conducerea acestei Biserici într-o epocă în care episcopatul nu însemna prestigiu social.
Putea însemna moarte.
Și totuși, pericolul din afara Bisericii nu era singurul lucru care îl preocupa.
Exista și o luptă intelectuală.
Creștinismul secret al celor care spuneau că știu mai mult
Secolul al II-lea era plin de curente religioase.
Unele grupări gnostice susțineau că dețin o cunoaștere ascunsă, rezervată celor inițiați.
Irineu răspunde prin una dintre cele mai importante opere creștine ale perioadei, cunoscută sub numele „Împotriva ereziilor”.
Ideea lui fundamentală era puternică tocmai prin simplitatea ei.
Credința creștină nu este o învățătură secretă transmisă câtorva inițiați.
Apostolii au predicat public.
Au întemeiat comunități.
Au lăsat urmași.
Credința putea fi urmărită prin viața reală a Bisericii.
Și Irineu avea un argument pe care îl putea spune aproape personal:
eu l-am ascultat pe Policarp, iar Policarp i-a ascultat pe Apostoli.
Omul care făcea legătura între două lumi
Mi se pare extraordinar traseul lui.
Smirna.
Policarp.
Asia Mică.
Apoi mii de kilometri spre vest.
Lugdunum.
O comunitate creștină aflată departe de locurile în care trăise Hristos primește ca episcop un om care purta în propria memorie glasul unui ucenic al Apostolilor.
Într-un sens, Irineu este o punte.
Între Orient și Occident.
Între cultura greacă și lumea latină.
Între epoca apostolică și generațiile care aveau să construiască teologia creștină.
Nu era vorba numai de polemică, deși a fost un mare polesmis, după cum se știe.
Numele său poate suna sever pentru că este legat de combaterea ereziilor.
Dar teologia lui Irineu nu este o teologie a suspiciunii.
Dimpotrivă.
Este o teologie profund optimistă despre om.
Pentru el, creația lui Dumnezeu este bună.
Trupul nu trebuie disprețuit.
Materia nu este o închisoare din care sufletul trebuie să fugă.
Hristos intră în istorie pentru a vindeca și a restaura omul.
De aceea, pentru Irineu, întruparea, viața, moartea și Învierea lui Hristos alcătuiesc aceeași mare lucrare de refacere a omului.
Tocmai aici se afla una dintre diferențele radicale față de gnosticismul pe care îl combătea. Opera sa avea să rămână una dintre mărturiile teologice fundamentale ale secolului al II-lea.
Episcop până la sfârșit
Tradiția bisericească spune că Irineu și-a încheiat viața prin mucenicie, în timpul împăratului Septimiu Sever.
De aceea Biserica îl cinstește ca Sfânt Sfințit Mucenic.
Așadar, omul care scrisese atât de mult despre adevărul credinței ajunge în cele din urmă să-l mărturisească nu numai cu cerneală.
Ci cu propria viață.
La numai două strângeri de mână de Apostoli
Uneori două mii de ani de creștinism ni se par o distanță uriașă.
Irineu micșorează această distanță.
Imaginează-ți:
Irineu îl ascultă pe Policarp.
Policarp îl ascultase pe Ioan.
Ioan stătuse lângă Hristos.
Dintr-odată, două mii de ani nu mai par o prăpastie.
Par un șir de oameni.
Unul spune celuilalt.
Celălalt păstrează.
Apoi transmite mai departe.
Credința creștină a ajuns până la noi și astfel:
din memorie în memorie, din om în om, din generație în generație.
Iar unul dintre marile noduri ale acestui lanț poartă numele Irineu.
Un tânăr din Smirna.
Un ucenic al lui Policarp.
Un călător ajuns în Galia.
Un episcop.
Un filosof.
Un teolog.
Și un om care a trăit suficient de aproape de Apostoli încât ecoul glasurilor lor încă putea fi auzit în poveștile copilăriei sale creștine.
Sfântule Sfințite Mucenice Irineu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Sale!