Sfântul Ioan de la Prislop. Pustnicul care și-a săpat singur casa în stâncă

Unii ridică locuințedin cărămidă.
Altele sunt construite din lemn.
Sfântul Ioan de la Prislop și-a așezat casa într-o stâncă.
Nu a angajat meșteri.
Nu avea planuri de construcție.
Nu căuta confort.
A luat piatra muntelui și, cu propriile mâini, și-a săpat un loc suficient pentru sine și foarte încăpător pentru harul lui Dumnezeu.
Chilia există și astăzi.
Pe 13 septembrie, Biserica îl pomenește pe Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop.
A fost un tânăr din Țara Hațegului
Despre viața lui nu știm foarte multe.
Nu avem o biografie cu date exacte.
Nu știm anul nașterii.
Nu știm cu certitudine nici anul morții.
Tradiția îl așază în secolul al XV-lea sau în prima jumătate a secolului al XVI-lea.
Știm însă locul de unde a plecat.
Silvașu de Sus, în apropierea Mănăstirii Prislop.
Era, așadar, un om al acestor locuri.
Un tânăr din Țara Hațegului care, la un moment dat, și-a părăsit casa și a intrat în mănăstire.
Prislopul nu i-a fost suficient de retras
Viața într-o mănăstire era deja o desprindere de lume.
Dar pentru Ioan nu a fost sfârșitul drumului.
După câțiva ani petrecuți în obștea de la Prislop, a dorit o viață și mai retrasă.
A plecat la aproximativ 500 de metri de mănăstire, pe malul abrupt al râului Slivuț.
Acolo a găsit stânca.
Și a început să o scobească.
O chilie făcută cu mâna
Astăzi avem utilaje care sparg piatra în câteva minute.
Ioan nu avea nimic din toate acestea.
Tradiția spune că și-a săpat singur chilia în peretele de stâncă.
Locul este cunoscut până astăzi drept „Chilia Sfântului” sau „Casa Sfântului”.
Ravna aceasta spune mai mult despre el decât multe pagini de biografie.
Ca să sapi piatră trebuie răbdare.
Lovitură după lovitură.
Zi după zi.
Nu vezi repede rezultatul.
Este aproape o imagine a întregii vieți duhovnicești.
Nu schimbi omul într-o singură zi.
Îndepărtezi câte puțin.
Ce faci într-o peșteră?
Pentru omul contemporan, izolarea pare adesea o pedeapsă.
Căutăm permanent conexiune.
Mesaje.
Oameni.
Sunet.
Ecrane.
Ioan căuta exact contrariul.
Tradiția spune că și-a petrecut acolo restul vieții în rugăciune, post și înfrânare.
Nu avem jurnalul lui, dacă a existat.
Nu știm ce gândea dimineața.
Nu știm ce îl speria, sau dacă pacea îi era deplină.
Nu știm de câte ori s-a întrebat dacă poate continua. Dar știm că a făcut-o.
A rămas doar stânca.
Și memoria omului care a locuit în ea.
A fugit de lume, dar lumea a venit după el.
Acesta este unul dintre paradoxurile pustnicilor.
Pleacă pentru a nu mai fi văzuți.
După moarte, oamenii îi caută.
Chilia Sfântului Ioan a rămas loc de pelerinaj și reculegere pentru credincioșii care ajung la Prislop.
Omul care a ales o bucată de munte pentru a fi singur a ajuns să aducă generații întregi în acel loc.
Nu a făcut … publicitate.
Nu a publicat imagine.
Nici printr-o instituție construită în jurul lui ne atrage acolo.
Prin felul în care a trăit.
Iar sfârșitul său a fost neașteptat
Aici istoria vieții devine pilduitoare.
Trebuie spus limpede că vorbim despre tradiția populară, nu despre un fapt documentat cu precizia unei cronici contemporane.
Potrivit acestei tradiții, Ioan lucra la o fereastră a chiliei sale.
Pe versantul opus se aflau doi vânători.
L-ar fi confundat cu ținta și ar fi tras.
Ioan a fost ucis.
Un om care își alesese locul pentru liniște moare tocmai acolo.
Nu într-o persecuție.
Nu pentru că cineva voia să îl omoare.
Printr-o nesăbuință a omului care vrea să uncidă animale.
Uneori ultima zi nu seamănă deloc cu ceea ce ne imaginăm
Probabil că Ioan se trezise în ziua aceea ca în multe alte zile.
Avea de lucru la chilie.
Poate avea o piatră de îndepărtat.
O fereastră de terminat.
O rugăciune de spus.
Nu știa că aceea este ultima zi.
Nici noi nu știm.
Acesta este unul dintre adevărurile cele mai incomode ale vieții.
Trăim ca și cum timpul ar fi garantat.
Mai facem anul viitor.
Mai spunem mâine.
Mai reparăm relația când avem timp.
Mai mergem undeva.
Mai sunăm pe cineva.
Viața Sfântului Ioan ne amintește cât de fragil este acest „mai târziu”.
Trupul său ar fi fost dus peste munți
Tradiția păstrată în Țara Hațegului spune că vestea despre viața și moartea pustnicului a ajuns și în Țara Românească.
Câțiva călugări ar fi venit și, cu acordul rudelor, ar fi luat trupul său și l-ar fi dus într-o mănăstire de peste munți.
Nu știm astăzi cu certitudine unde.
Această lipsă de precizie face istoria vieții sfântului și mai impresionantă.
Mormântul se poate pierde.
Memoria se pare că rămâne.
Oamenii l-au numit sfânt înaintea unei hotărâri oficiale
Credincioșii din zona Hațegului au păstrat memoria lui Ioan vreme de secole.
Cinstirea sa locală exista cu mult înainte de canonizarea oficială.
Viața și moartea lui erau amintite inclusiv într-o veche cronică în versuri despre Mănăstirea Prislop.
În 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea oficială a Cuviosului Ioan de la Prislop și pomenirea lui la 13 septembrie.
Au trecut sute de ani.
Oamenii au continuat să urce la chilie.
Ce poate rămâne după un om care nu a construit aproape nimic din ce credem noi că dăinuie?
Ioan nu ne-a lăsat o carte scrisă.
Nu îi cunoaștem predicile rostite, dacă au fost.
Nu avem scrisori de corespondență despre lucrările tainice ale Domnului.
Nu avem portretul lui făcut în timpul vieții.
Nu avem nici măcar datele exacte ale biografiei.
Ne-a rămas o gaură săpată în piatră.
Pare foarte puțin.
Și totuși nu este!.
Pentru că acea chilie spune ceva despre omul care a făcut-o.
Că a avut răbdare.
Că a vrut liniște.
Că a considerat rugăciunea suficient de importantă încât să-și construiască întreaga viață în jurul ei.
Noi construim case tot mai mari
Ne dorim mai mult spațiu.
Mai multe camere.
Mai mult confort.
Mai multe lucruri.
Ioan și-a redus universul la câțiva metri săpați în stâncă.
Nu înseamnă că trebuie să îi imităm literal viața.
Dar ne pune o întrebare bună:
cât din ceea ce considerăm indispensabil este, de fapt, indispensabil?
Poate că uneori nu avem nevoie de mai mult.
Avem nevoie de mai puțin zgomot.
O chilie în stâncă și o memorie de cinci sute de ani
Pe 13 septembrie, Biserica îl pomenește pe Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop, alături de Sfinții Mucenici din Dobrogea, de Sfântul Corneliu Sutașul și de celelalte pomeniri ale zilei. Toți sunt mai cunoscuți lumii decât smeritul de el. Dar în fața lui Dumnezeu …

Așadar Ioan a fost un tânăr dintr-un sat transilvănean.
A devenit călugăr.
A plecat în munte.
Și-a săpat singur casa într-o stâncă.
A trăit acolo în tăcere.
Și, potrivit tradiției, acolo și-a găsit și sfârșitul.
După aproape jumătate de mileniu, oamenii încă urcă spre chilia lui.
Acesta este miezul duhovnicesc al vieții sale:
a căutat un loc în care să dispară din ochii lumii, iar tocmai acel loc a făcut ca lumea să nu-l uite.
Sfinte Cuvioase Ioan de la Prislop, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!