Sfântul Sofian de la Antim. Pictorul de icoane care a ieșit din închisoare fără ură

A pictat chipuri de sfinți.
A învățat oamenii rugăciunea.
A fost stareț în centrul Bucureștiului.
Apoi, într-o noapte, statul comunist l-a arestat.
A fost condamnat la 16 ani de muncă silnică.
Jilava.
Aiud.
Galați.
Balta Brăilei.
Ani de pușcărie.
Foame.
Umilință.
Muncă.
Și totuși, oamenii care l-au cunoscut după eliberare nu vorbesc despre un om înrăit.
Vorbesc despre blândețe.
Pe 16 septembrie, Biserica îl pomenește pe Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Mănăstirea Antim, unul dintre marii duhovnici și iconari români ai secolului al XX-lea.
Totul începe într-un sat din Basarabia
S-a născut la 7 octombrie 1912, în Cuconeștii Vechi, în Basarabia.
Părinții săi, Ioan și Alexandra Boghiu, i-au pus la botez numele Serghie.
Era copil într-o lume rurală.
Muncea.
Învăța.
Mergea la biserică.
Și iubea, spun izvoarele bisericești, mai ales rugăciunea în liniște.
La numai 14 ani face un pas care îi va hotărî întreaga viață.
Intră ca frate la Schitul Rughi, lângă Soroca.
La vârsta la care alți copii abia începeau să-și imagineze viitorul, Serghie îl alesese deja.
Călugăr, dar și artist
Tânărul nu avea numai chemare spre viața monahală.
Avea talent artistic.
A învățat cântarea bisericească.
A studiat la Seminarul monahal de la Cernica.
După venirea în România, s-a înscris la Academia de Belle Arte din București, unde a studiat între 1940 și 1945.
În paralel, a urmat și Facultatea de Teologie.
În 1937 devenise monah cu numele Sofian.
În 1945 este hirotonit preot.
Iar pictura avea să rămână una dintre marile lucrări ale vieții sale.
Pentru el, icoana nu era doar pictură
Oricine poate privi o icoană și poate vedea culori.
Sofian vedea altceva.
Pentru el, pictura bisericească era teologie făcută vizibilă.
Nu picta pur și simplu un chip frumos.
Încerca să exprime prin culoare ceea ce Biserica mărturisește prin cuvinte.
Va picta sau va contribui la pictarea mai multor biserici din România și din străinătate, inclusiv în Liban și Siria.
Pensula devenise pentru el o altă formă de predică.
Antimul și Rugul Aprins
În anii de după război, la Mănăstirea Antim din București se întâlnea un grup de oameni aleși.
Preoți.
Călugări.
Scriitori.
Medici.
Profesori.
Intelectuali.
Îi interesa mai ales rugăciunea inimii și tradiția isihastă.
Mișcarea a rămas cunoscută sub numele de Rugul Aprins.
Sfântul Sofian a fost unul dintre oamenii legați de aceste întâlniri.
Pentru noi poate părea greu de înțeles ce putea fi periculos într-un grup de oameni care vorbeau despre rugăciune.
Pentru regimul comunist, însă, orice comunitate spirituală independentă de controlul ideologic putea deveni suspectă.
În 1958 vin după ei
În iunie 1958, Sofian Boghiu este arestat împreună cu mai mulți membri ai Rugului Aprins.
Acuzația era formulată în limbajul epocii:
„uneltire contra ordinii sociale”.
Este condamnat la 16 ani de muncă silnică.
Urmează penitenciarele și lagărele:
București.
Jilava.
Aiud.
Galați.
Salcia, în Balta Brăilei.
Pictorul de icoane devenise deținut politic.
Închisoarea îi luase aproape tot
Nu mai avea atelier.
Nu mai avea pensule.
Nu mai avea mănăstirea.
Nu mai putea predica liber.
Nu mai putea merge unde dorea.
Dar exista ceva ce gardienii nu puteau confisca:
rugăciunea.
Mai târziu, Sofian avea să povestească despre grupurile de deținuți care se adunau duminica în curtea lagărului.
Câte cinci.
Șase.
Zece oameni.
Între ei, câte un preot.
Se rugau.
Vorbeau despre credință.
Se încurajau.

El numea aceste grupuri mici biserici, formate în interiorul unui lagăr păzit cu arme.
Nu aveau turle.
Nu aveau clopote.
Nu aveau icoane.
Dar aveau oameni care se rugau împreună.
Poți închide preotul fără să închizi Biserica
Regimul putea lua clădirile.
Putea interzice întâlnirile.
Putea confisca manuscrise.
Putea închide oamenii.
Dar în lagăr s-a întâmplat ceva paradoxal.
Preoții au început să slujească tocmai acolo.
Nu întotdeauna printr-o slujbă în sensul obișnuit.
Uneori printr-un cuvânt.
Printr-o rugăciune spusă încet.
Printr-o bucată de pâine împărțită.
Printr-un om care îl ajuta pe altul să nu cadă.
Biserica fusese redusă la forma ei cea mai simplă:
omul și Dumnezeu.
Șase ani
Sofian nu avea să execute întreaga condamnare.
Este eliberat în 1964, în contextul eliberării deținuților politici.
Petrecuse aproximativ șase ani în închisorile comuniste.
Avea 51 de ani.
Șase ani din viață dispăruseră între ziduri și sârmă ghimpată.
Ar fi avut toate motivele omenești să fie furios.
Să se considere nedreptățit.
Să-și transforme trecutul într-o rană pe care să o poarte în fiecare conversație.
Dar aceasta nu este imaginea rămasă despre el.
Oamenii au întâlnit un om blând
După eliberare, revine treptat la viața bisericească.
În cele din urmă se întoarce la Mănăstirea Antim.
Și acolo începe cea mai cunoscută parte a vieții lui.
La chilia lui vin oameni.
Mulți.
Studenți.
Intelectuali.
Familii.
Oameni cu probleme.
Oameni care voiau să se spovedească.
Oameni care nu mai știau ce să facă.
Treptat, Sofian Boghiu ajunge cunoscut drept „Duhovnicul Bucureștilor” și, mai târziu, „Apostolul Bucureștilor”.
Nu vorbea tare.
Nu avea nevoie.
Aceasta este adevărata lui biruință
Nu doar faptul că a supraviețuit închisorii.
Ci faptul că închisoarea nu a reușit să îl transforme în ceea ce persecutorii săi reprezentau.
Nu a ieșit de acolo predicând ura.
Nu și-a petrecut restul vieții cerând răzbunare.
A continuat să picteze.
Să slujească.
Să spovedească.
Să învețe.
Să ierte.
Este ușor să fii blând când nimeni nu ți-a făcut rău.
Mult mai greu este să rămâi blând după ce ai motive serioase să urăști.
Mii de oameni au trecut prin chilia lui
Bucureștiul de după comunism devenea un oraș tot mai agitat.
Trafic.
Zgomot.
Afacerile noii lumi.
Graba.
Iar într-o chilie de la Mănăstirea Antim stătea un călugăr bătrân.
Oamenii așteptau să intre.
Nu o făceau pentru bani.
Nici pentru influență.
Și nici pentru o funcție.
Pentru câteva cuvinte.
Aceasta spune multe despre foamea omului modern.
Poți avea un oraș plin de informații și să cauți totuși pe cineva care să te asculte.
A pictat până târziu
Sofian a rămas unul dintre marii pictori bisericești români ai secolului XX.
A lucrat în România, dar și în afara țării.
Pentru el, arta și rugăciunea nu erau două activități separate.
În iconografie, mâna trebuia să urmeze credința.
O icoană nu trebuia doar să fie frumoasă.
Trebuia să îl conducă pe cel care o privește dincolo de frumusețea ei.
Imaginea lui Sofian pictând este atât de potrivită pentru întreaga lui viață.

Un om care, după ce cunoscuse întunericul închisorii, continua să așeze lumină pe pereții bisericilor.
Ultima zi
Sfântul Sofian a trecut la Domnul în dimineața zilei de 14 septembrie 2002, la Mănăstirea Antim.
Avea aproape 90 de ani.
A fost înmormântat la Mănăstirea Căldărușani, în locul pe care și-l alesese.
Două zile mai târziu avea să fie, peste ani, ziua sa de pomenire:
16 septembrie.
Și apoi s-a întâmplat ceva ce el probabil nu ar fi dorit să caute
Sofian fugise de slava oamenilor.
Dar memoria lui creștea.
În 2024, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea sa.
La 16 septembrie 2025, în curtea Mănăstirii Antim, a avut loc proclamarea locală solemnă a canonizării.
Omul care fusese condamnat de stat ca periculos pentru „ordinea socială” era proclamat oficial sfânt în centrul Bucureștiului.
Istoria are asemenea răsturnări.
Regimul care l-a condamnat nu mai există.
Deținutul are astăzi zi în calendar.
Ce rămâne după o dictatură?
Documente.
Clădiri.
Fotografii.
Dosare.
Închisori transformate în muzee.
Și rănile oamenilor.
Dar există ceva extraordinar în povestea vieții lui Sofian.
Statul comunist a avut la dispoziție poliție politică.
Tribunale.
Penitenciare.
Gardieni.
Sârmă ghimpată.
El avea o rugăciune.
O pensulă.
Și răbdare.

Câta răbdare …

Privind astăzi rezultatul, apare o întrebare simplă:
cine a fost, de fapt, mai puternic?
16 septembrie
Pe 16 septembrie, Biserica îl pomenește pe Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim, alături de Sfânta Mare Muceniță Eufimia și Sfintele Mucenițe Ludmila și Meletina.
Un copil din Basarabia.
Un călugăr.
Un pictor.
Un membru al Rugului Aprins.
Un deținut politic.
Un duhovnic.
Și unul dintre foarte puținii sfinți din calendar pe care oameni încă în viață astăzi i-au cunoscut personal. Și eu l-am cunoscut.
Cea mai puternică moștenire a lui nu este însă o pictură și nici măcar supraviețuirea închisorii.
Este faptul că a trecut printr-un sistem construit pe frică și a ieșit din el fără să lase frica să devină ură.
Cea mai mare victorie asupra celui care te rănește este să nu îi permiți să hotărască ce fel de om vei deveni.
Sfinte Cuvioase Mărturisitor Sofian de la Antim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Sale!