Sfânta Pulheria. Împărăteasa care a avut Constantinopolul la picioare și a ales să trăiască aproape ca o monahie

Pulheria avea aproximativ 15 ani când a primit titlul de Augusta și a devenit una dintre cele mai influente persoane ale Imperiului Roman de Răsărit.
Era adolescentă.
În jurul ei se afla una dintre cele mai strălucitoare curți ale lumii.
Aur.
Palate.
Armate.
Intrigi.
Ambasadori.
Și un frate mai mic care purta coroana imperială.
Pe 10 septembrie, Biserica o pomenește pe Sfânta Împărăteasă Pulheria.
Fiica de împărat
Pulheria s-a născut la Constantinopol în anul 399.
Era fiica împăratului Arcadie și sora viitorului împărat Teodosie al II-lea.
Tatăl lor a murit când Teodosie era încă un copil.
Imperiul avea un împărat foarte tânăr.
Iar în jurul tronului se aflau, inevitabil, oameni care încercau să influențeze conducerea.
În acest context, Pulheria începe să joace un rol din ce în ce mai important.
În anul 414, Senatul i-a acordat titlul de Augusta.
Avea numai cincisprezece ani.
O adolescentă îl educă pe împărat
Pulheria era cu doar câțiva ani mai mare decât fratele său.
Și totuși s-a implicat direct în educația lui.
Teodosie trebuia să învețe cum să se poarte ca împărat.
Cum să primească ambasadori.
Cum să vorbească.
Cum să ia parte la ceremoniile curții.
Dar Pulheria a vrut și altceva.
A încercat să imprime curții imperiale un caracter profund creștin.
În centrul unuia dintre cele mai bogate orașe ale lumii, o tânără care putea avea aproape orice încearcă să transforme palatul într-un loc al disciplinei și rugăciunii.
A făcut un jurământ neobișnuit pentru o prințesă
O prințesă imperială era, înainte de toate, o piesă importantă în politica matrimonială.
O căsătorie putea aduce alianțe.
Teritorii.
Stabilitate.
Putere.
Pulheria a ales însă să facă un jurământ de feciorie.
Era o decizie religioasă, dar și una care îi permitea să evite presiunile unei căsătorii politice.
Sursele bisericești descriu viața ei de la curte ca fiind austeră, apropiată într-o anumită măsură de disciplina monahală.
Nu a renunțat la tron.
A încercat să trăiască altfel chiar în mijlocul lui.
Problema unui singur cuvânt
Secolul al V-lea a fost zguduit de dispute teologice pe care astăzi le putem considera greu de înțeles.
Una dintre ele privea felul în care trebuie vorbit despre Hristos și, implicit, despre Fecioara Maria.
Patriarhul Nestorie de Constantinopol avea rezerve față de folosirea titlului Theotokos, „Născătoare de Dumnezeu”.
Controversa a devenit uriașă.
Nu era doar o dispută despre un cuvânt.
În spatele lui se afla întrebarea fundamentală: cine este Hristos?
Pulheria s-a aflat printre cei care au apărat numirea Fecioarei Maria drept Născătoare de Dumnezeu și a avut influență în contextul disputelor care au dus la Sinodul de la Efes din anul 431.
O femeie în mijlocul unei dezbateri de episcopi și împărați
Este ușor să uităm cât de neobișnuită era poziția ei.
Lumea politică și ecleziastică a secolului al V-lea era dominată aproape în întregime de bărbați.
Patriarhi.
Episcopi.
Generali.
Demnitari.
Împărați.
Și totuși, în documentele și relatările epocii, Pulheria apare constant ca o voce influentă.
Uneori influența ei crește.
Alteori este îndepărtată de la curte.
În jurul anului 441, puterea ei scade considerabil.

Pentru o vreme pare că rolul ei politic s-a terminat.
Dar istoria avea să o readucă în centru.
Fratele ei moare. Pulheria revine.
În anul 450, împăratul Teodosie al II-lea moare în urma unui accident.
Imperiul are din nou nevoie de o soluție pentru tron.
Pulheria revine în prim-plan.
Se căsătorește cu generalul Marcian, care devine împărat.
Dar, potrivit tradiției și izvoarelor bisericești, căsătoria a fost acceptată cu condiția păstrării jurământului ei de castitate.
Avea acum din nou acces direct la centrul puterii.
Și una dintre primele mari probleme era religioasă.
Calcedon, anul 451
În anul următor este convocat Sinodul de la Calcedon.
A fost unul dintre cele mai importante sinoade din istoria creștinismului.
Acolo a fost formulată învățătura despre Hristos ca fiind adevărat Dumnezeu și adevărat om, în două firi, fără amestecare și fără despărțire.
Pulheria și împăratul Marcian au sprijinit convocarea sinodului.
O femeie care intrase adolescentă în marile probleme ale Imperiului ajungea, după aproape patruzeci de ani, prezentă din nou într-un moment decisiv al istoriei Bisericii.
L-a adus înapoi pe Ioan Gură de Aur
Sfântul Ioan Gură de Aur murise în exil, după conflictul cu autoritățile imperiale.
În anul 438, moaștele sale au fost aduse solemn la Constantinopol.
Pulheria a avut un rol important în această restituire simbolică.
Moaștele au fost așezate în Biserica Sfinților Apostoli.
Imperiul care îl alungase îl aducea acum înapoi cu cinste.
Uneori istoria nu poate repara o nedreptate.
Dar poate măcar să o recunoască.
A construit biserici, spitale și case pentru pelerini
Puterea Pulheriei nu s-a manifestat numai prin sinoade și politică.
Sursele bisericești îi atribuie ctitorirea mai multor biserici dedicate Maicii Domnului la Constantinopol.
A sprijinit și instituții caritabile, între care spitale și așezăminte pentru călători și săraci.
La sfârșitul vieții și-a destinat averea în mare parte operelor de binefacere.
Aici povestea devine foarte actuală.
Puterea poate fi folosită pentru a aduna.
Sau pentru a construi.
Funcția nu spune, singură, aproape nimic despre omul care o ocupă.
Contează ce face omul cu ea.
Nu tronul a făcut-o sfântă
Pulheria a fost împărăteasă.
Dar Biserica nu o pomenește pentru coroana ei.
Au existat sute de împărați.
Majoritatea au rămas doar în manualele de istorie.
Ea este pomenită pentru credință, pentru apărarea învățăturii Bisericii și pentru felul în care și-a folosit poziția în sprijinul oamenilor și al comunităților creștine.
Este o diferență importantă.
Poziția îți poate da putere.
Nu îți poate da automat și caracter.
Ce faci când ai posibilitatea să alegi aproape orice?
Cei mai mulți dintre noi nu vom conduce imperii.
Dar fiecare om primește, la o scară mai mică, o anumită putere.
Asupra banilor săi.
Asupra timpului său.
Asupra oamenilor pe care îi conduce.
Asupra copiilor.
Asupra angajaților.
Asupra unui proiect.
Și întrebarea rămâne aceeași:
ce faci cu ceea ce ți-a fost pus în mâini?

Pulheria putea folosi palatul doar pentru propria viață.
A ales să lase în urma ei și biserici, spitale, așezăminte și acte de caritate.
Imperiul a dispărut
Constantinopolul pe care îl cunoștea Pulheria nu mai există.
Palatul imperial a dispărut.
Dinastia ei a dispărut.
Imperiul Roman de Răsărit însuși avea să dispară după o mie de ani.
Dar pe 10 septembrie, numele ei este încă rostit în biserici.
Există aici una dintre acele ironii tăcute ale istoriei.
Coroana pentru care oamenii ar fi fost gata să se ucidă nu mai există.
Numele femeii care a purtat-o a rămas.
Adevărata întrebare nu este câtă putere avem
Ci ce facem cu ea.
Sfânta Pulheria a primit, foarte tânără, mai multă putere decât primesc aproape toți oamenii într-o viață.
A cunoscut și succesul.
Și îndepărtarea.
Și revenirea.
Și marile conflicte ale unei epoci în care politica și teologia puteau schimba destinele unor popoare.
Pe 10 septembrie, Biserica o pomenește nu doar ca pe o împărăteasă.
Ci ca pe o femeie care a încercat să pună credința deasupra coroanei.
Poate că aceasta este și lecția ei:
nu contează numai cât de sus ajunge omul. Contează ce rămâne bun după ce coboară de acolo.
Sfântă Împărăteasă Pulheria, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Sale!