Sfinții Simeon și Amfilohie. Doi oameni care au zidit aceeași mănăstire la o sută de ani distanță

Uneori, cineva începe o lucrare.
Nu apucă să vadă ce va deveni.
Trec anii.
Vin războaie.
Clădirile ard.
Oamenii mor.
Și, după generații, apare altcineva care ridică din nou ceea ce părea pierdut.
Pe 7 septembrie, Biserica îi pomenește împreună pe Sfinții Cuvioși Simeon și Amfilohie de la Pângărați.
Nu au trăit în aceeași generație.
Dar viețile lor s-au întâlnit în același loc.
Pângărați.
Simeon pleacă în pădure
Sfântul Simeon s-a născut la începutul secolului al XV-lea, într-un sat din apropierea orașului Piatra Neamț.
A intrat în Mănăstirea Bistrița.
Dar după o vreme a simțit nevoia unei vieți și mai retrase.
În anul 1432, împreună cu doi ucenici, s-a retras în pustie, în apropierea pârâului Pângărați, la poalele muntelui Păru.
Astăzi locul nu mai pare pustiu.
Atunci era pădure.
Munți.
Animale.
Ierni grele.
Și câțiva oameni care căutau liniștea.
Dintr-o chilie apare o mănăstire
Simeon nu plecase acolo pentru a construi o instituție.
Voia să se roage.
Dar în jurul oamenilor care trăiesc convingător se adună adesea și alții.
Au venit ucenici.
S-a format o mică obște.
Cu sprijinul lui Ștefan cel Mare, a fost ridicată o biserică închinată Sfântului Mare Mucenic Dimitrie.
Simeon a fost hirotonit preot și a devenit primul egumen al așezării monahale de la Pângărați.
Un pustnic ajunsese, fără să urmărească aceasta, întemeietor.
Apoi au venit turcii
Viața Moldovei medievale nu era liniștită.
Invaziile otomane au ajuns și în aceste locuri.
Simeon a fost nevoit să plece peste munți, în Transilvania.
Nu s-a mai întors.
Și-a petrecut ultimii ani la Mănăstirea Cașiva, unde a murit.
Mănăstirea pe care o întemeiase avea să treacă și ea prin distrugeri.
Biserica de lemn a fost arsă.
Părea că una dintre acele mici istorii ale Evului Mediu se încheiase.
Dar nu se încheiase.
După aproape un secol apare Amfilohie
Sfântul Amfilohie s-a născut în anul 1487, în nordul Moldovei.
A început viața monahală la Moldovița.
În anul 1508 a ajuns la Pângărați.
Avea să rămână acolo zeci de ani.
Obștea l-a ales conducător.
Iar Amfilohie a fost stareț al mănăstirii vreme de 56 de ani.
Cincizeci și șase de ani.
Aproape o viață întreagă într-un singur loc.
Era călugăr, dar știa și să scrie și să lucreze lemnul
Un contemporan care l-a cunoscut, ieromonahul Anastasie de la Moldovița, îl descrie ca pe un om priceput la scris și la lucrul lemnului, dar și ca pe un monah al postului, răbdării și ostenelii.
Imaginea este importantă.
Sfințenia nu însemna numai ore de rugăciune.
Însemna și muncă.
Scris.
Construcție.
Administrație.
Grijă pentru oameni.
Amfilohie trebuia să conducă o comunitate reală, cu probleme reale.
O biserică arsă trebuia ridicată din nou
Vechea biserică de lemn fusese distrusă.
Tradiția mănăstirii spune că Sfântul Dimitrie i s-a arătat în vis domnitorului Alexandru Lăpușneanu, cerându-i să ridice o nouă biserică la Pângărați, acolo unde viețuia Amfilohie.
Domnitorul a sprijinit construcția.
Noua biserică a fost sfințită în 1560.
Simeon întemeiase locul.
Amfilohie îl ridica din nou.
Două vieți.
Două secole.
Aceeași lucrare.
Unele lucruri sunt mai mari decât omul care le începe
Noi vrem să vedem rezultatul.
Repede.
Construim ceva și vrem să știm imediat dacă a reușit.
Simeon nu a văzut Pângărațiul de peste o sută de ani.
Nu l-a cunoscut pe Amfilohie.
Amfilohie nu l-a cunoscut pe Simeon.
Și totuși, al doilea a continuat ceea ce primul începuse.
Există proiecte care nu aparțin unei singure generații.
O biserică.
O școală.
O familie.

O comunitate.
Uneori contribuția noastră este doar o piatră.
Dar fără piatra aceea, zidul nu ar exista.
La bătrânețe, Amfilohie pleacă și el
După 56 de ani la Pângărați, Amfilohie a simțit că se apropie sfârșitul.
În anul 1566, și-a adunat ucenicii.
Le-a dat ultimele sfaturi.
A numit un nou egumen.
Și s-a retras la Mănăstirea Moldovița, unde își începuse viața monahală.
Acolo a primit schima mare, cu numele Enoh, și a mai trăit patru ani.
A murit în anul 1570.
Există o frumusețe a cercului care se închide.
Plecase din Moldovița tânăr.
Se întorcea bătrân.
Între cele două momente se aflau aproape șase decenii de muncă.
Au fost canonizați împreună
După sute de ani, Biserica Ortodoxă Română i-a așezat oficial împreună în calendar.
Sfântul Sinod i-a canonizat la 7 martie 2008, stabilind ziua lor de pomenire la 7 septembrie.
Este potrivit că sunt pomeniți împreună.
Simeon a pus începutul.
Amfilohie a continuat.
Unul a găsit pustia.
Celălalt a primit o moștenire.
Și amândoi au lăsat ceva după ei.
Nu trebuie să termini totul! Sună … paradoxal?
Trăim cu impresia că succesul înseamnă să vedem totul terminat.
Dar nu întotdeauna ni se cere asta.
Uneori ni se cere doar să începem bine.
Alteori să continuăm bine ceea ce a început altcineva.
Simeon nu a putut ști ce va deveni mica lui sihăstrie.
Amfilohie nu a pornit de la zero.
A primit o lucrare începută cu multe decenii înainte.
Și fiecare și-a făcut partea.
Pe 7 septembrie, Biserica îi pomenește pe Sfinții Cuvioși Simeon și Amfilohie de la Pângărați.
Doi călugări români.
Două generații.
Aceeași vale.
Aceeași mănăstire.
Și o lecție caldă:
nu toate lucrurile importante se termină într-o singură viață.
Uneori este suficient să lași următorului un loc bun de unde să continue.
Sfinților Cuvioși Simeon și Amfilohie, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi!

Sale!